Accident de muncă soldat cu decesul victimei. Despăgubiri. Hotărâre penală de admitere a acordului de vinovăţie. Culpă concurentă

Dispoziţiile noului cod de procedură penală şi ale noului cod civil reprezintă o deplasare a concepţiei de la teoria unităţii culpelor penală şi civilă la teoria dualităţii acestor culpe. Aşadar, instanţa civilă va putea constata existenţa unei culpe civile a inculpatului, chiar dacă instanţa penală nu a constatat existenţa unei culpe penale a acestuia, însă nu poate constata inexistenţa culpei civile în condiţiile în care instanţa penală a constatat existenţa culpei penale.

Hotărârea instanţei penale de admitere a acordului de vinovăţie are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Cum faptele săvârşite nu pot exista în afara noţiunii de culpă, în mod evident şi existenţa culpei autorului se impune cu autoritate de lucru judecat instanţei civile.

Însă, în condiţiile în care prin hotărârea penală s-a reţinut existenţa unei culpe comune a inculpatului şi a victimei, revine instanţei civile să individualizeze şi să proporţionalizeze culpa fiecăruia dintre ei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.4117/118/2015, reclamanţii B A şi Ş F au solicitat instanţei să dispună obligarea pârâţilor F A C şi SC A S SRL la plata daunelor materiale în sumă de 75.000 lei pentru fiecare reclamant şi a daunelor morale în sumă de 150.000 euro pentru fiecare reclamant, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, au arătat că la data de 13.02.2013, în jurul orei 13.30, în timp ce se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu în calitate de docher – stivuitorist în cadrul SC A S SRL, din cauza faptului că nu a urmărit tot timpul configuraţia traseului şi obstacolele de pe acesta în vederea evitării producerii de accidente, pârâtul F A C l-a lovit cu motostivuitorul pe numitul B G, tatăl reclamanţilor, care se deplasa de jos în zona de manevră a vehiculului. Acesta a decedat la data de 19.02.2013 în urma accidentului suferit.

În data de 24.02.2015 pârâtul s-a prezentat în faţa procurorului de caz, a recunoscut în totalitate infracţiunile reţinute în sarcina sa şi a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei, fiind de acord cu pedeapsa propusă de reprezentantul Ministerului Public.

Au arătat că atât victima, cât şi pârâtul F, la momentul producerii accidentului se aflau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, fiind angajaţi cu forme legale la pârâta SC A S SRL. Între comitent şi prepus există raporturi care, din perspectiva comitentului, sunt de autoritate, iar din perspectiva prepusului sunt de subordonare. Raportul de prepuşenie este un raport juridic ce s-a născut, în cazul de faţă, dintr-un contract de muncă încheiat cu consimţământul părţilor.

Reclamanţii au arătat că daunele materiale constau în cheltuielile de înmormântare, parastase, ridicarea unui monument funerar, ţinând cont de timpul trecut de la momentul incidentului şi până în prezent. Copiii victimei infracţiunii, în urma căreia tatăl şi-a pierdut viaţa, au dreptul la daune morale, al căror cuantum se apreciază în raport de suferinţele psihice cauzate.

În speţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale reglementată de art.1349 şi urm. C.civ. Astfel, fapta numitului F A C de a muta cu motostivuitorul două pachete de cherestea şi din cauza faptului că nu a urmărit tot timpul configuraţia traseului şi obstacolele de pe acesta, a lovit victima, care în urma accidentului a decedat, constituie o faptă ilicită în accepţiunea răspunderii civile delictuale. Prejudiciul, aşa cum s-a arătat mai sus, are o componentă materială şi una morală. În speţă, există legătura de cauzalitate între fapta civilă delictuală săvârşită şi prejudiciul înregistrat în persoana reclamanţilor, în condiţiile în care între cele două elemente există o relaţie de genul cauză-efect, prejudiciul fiind rezultatul direct al faptei ilicite. De asemenea, există vinovăţia numitului F sub forma culpei, vinovăţie ce a fost recunoscută în totalitate de către acesta.

În drept, au invocat disp. art.1349 şi urm. C.civ.

Reclamanţii au depus la dosar următoarele înscrisuri: sentinţa penală nr.416/25.03.2015 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul penal nr.6191/212/2015, acte de stare civilă, bonuri fiscale, contract de credit pentru nevoi personale nr.C2203/2/811767.1/28.08.2013

Prin întâmpinare, pârâtul F A C a susţinut că reclamanţii încearcă să acrediteze ideea că a înţeles să recunoască în întregime fapta, asumându-şi totodată şi întreaga vină pentru producerea accidentului, însă acest lucru nu este real. A recunoscut fapta aşa cum a fost reţinută de către procuror, în sensul unei culpe comune. Dacă partea vătămată nu ar fi pătruns, neatent fiind din cauză că vorbea la telefon, în zona interzisă de manevră, accidentul nu s-ar fi produs, şi astfel este vorba de o culpă mai mare a victimei. Mai mult decât atât, victima avea tot funcţia de motostivuitorist, însă datorită faptului că acesta avea probleme de vedere, probleme cunoscute de societate, era pus să facă alte îndatoriri de serviciu decât cele specifice funcţiei.

În consecinţă, a solicitat ca dezdăunările să fie reduse la nivelul de proporţionalitate a culpei ce va fi reţinută în sarcina sa.

De asemenea, a arătat că daunele solicitate nu au fost justificate decât prin afirmaţii, şi acelea succinte, iar sumele solicitate sunt disproporţionate faţă de prejudiciul efectiv suferit.

În drept, a invocat disp. art.1357-1358, 1373 C.civ., art.205 C.pr.civ.

La întâmpinare, a anexat procesul verbal de cercetare din 11.04.2014 întocmit de ITM Constanţa şi fişa postului victimei.

Prin întâmpinare, pârâta SC A S SRL a solicitat respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată. Expunând succesiunea faptelor din ziua e 13.02.2013, pârâta a arătat că culpa în producerea accidentului aparţine lui B G, care se deplasa pe dană vorbind la telefon, fără a avea de îndeplinit nicio sarcină expresă de muncă, deşi în zona de manevră a motostivuitorului accesul şi staţionarea sunt interzise. Acesta a minimalizat măsurile de siguranţă are pot afecta semnificativ securitatea şi sănătatea în muncă, încălcând disp. art.22 din Legea nr.319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă şi art.22 din Instrucţiunile de securitate a muncii pentru exploatarea şi întreţinerea motostivuitoarelor cu furci.

Deşi în dosarul penal se menţionează că au fost încălcate de către F A C prevederile art.125 lit.d din PTR 1-2010, în conformitate cu care trebuia „să urmărească tot timpul configuraţia traseului şi obstacolele de pe acesta pentru a evita pierderea de încărcătură şi producerea de avarii şi accidente”, aceste aspecte nu pot fi reţinute. Astfel, ţinând cont că victima avea o înălţime de aprox. 1,65 m, motostivuitoristul F nu avea cum să-l observe, întrucât în momentul în care l-a lovit avea în ghiarele motostivuitorului 2 paleţi de cherestea, care aveau o înălţime de 2 m, la care se mai adaugă înălţimea de aprox. 0,3 m de la sol până la ghiarele motostivuitorului. Distanţa dintre macara şi marfa depozitată în vederea încărcării la navă era de aprox. 10 m, iar pe acest culoar trebuia să se deplaseze motostivuitorul cu coletele de cherestea, care aveau o lungime de 4 m. Între marginile coletelor de cherestea şi macara, respectiv marfă, rămânea câte o distanţă de aprox. 2,5-3 m, în această zonă fiind surprins şi accidentat B G.

A mai precizat pârâta că în cadrul societăţii activitatea de prevenire şi protecţie este asigurată prin contract încheiat cu un serviciu extern de prevenire şi protecţie (contractul nr.163/1.01.2012), există instrucţiuni proprii pentru completarea şi/sau aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă, este desemnată o persoană responsabilă cu acordarea primului ajutor, există întocmite fişe de protecţie a muncii semnate de către B G.

În consecinţă, nu sunt îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în persoana pârâtului F şi, pe cale de consecinţă, nici ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

În măsura în care se constată vinovăţia pârâtului F, a solicitat a se face aplicarea disp. art.1371 C.civ., iar în ceea ce priveşte contravaloarea despăgubirilor solicitate a arătat că acestea sunt exagerate, în condiţiile în care societatea a contribuit cu bani la cheltuielile de înmormântare şi înainte de accident a fost ajutat fiul victimei cu 500 lei, ca ajutor pentru cheltuieli medicale.

În drept, s-au invocat disp. art.201 rap. la art.205 C.pr.civ. şi au fost anexate înscrisuri constând în facturi, bonuri fiscale, chitanţă, certificat medical constatator al decesului, fişa de aptitudine – medicina muncii, înscris sub semnătură privată.

Prin răspuns la întâmpinările formulate în cauză, reclamanţii au arătat că pârâta societate comercială încearcă o exonerare de răspundere deşi, în urma cercetării efectuate, şi aceasta se face vinovată de producerea accidentului, în sensul că nu a asigurat şi controlat cunoaşterea şi aplicarea de către toţi lucrătorii, inclusiv de victima accidentului, a prevederilor legale din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Mai mult, aceasta răspunde şi în baza raportului de prepuşenie dinte autorul faptei ilicite, angajat al pârâtei şi persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat rudelor victimei. Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, în ceea ce priveşte existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o şi, cu atât mai mult cu privire la forma de vinovăţie. Pârâtul F trebuia să respecte art.125 lit.d din PRT 1-2010 şi nu trebuia să încarce o marfă cu o înălţime atât de mare sau să i se dea în atribuţie o sarcină periculoasă ce l-a împiedicat să urmărească tot timpul configuraţia traseului şi, ca urmare, să îl observe pe B G.

În drept, s-au invocat disp. art.201 alin.2 C.pr.civ.

La cererea părţilor, s-a administrat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu şi proba testimonială, fiind audiaţi martorii J P, D G C şi D S.

Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul reţine următoarele:

Prin sentinţa penală nr.416/25.03.2015 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr.6191/212/2015 a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa cu inculpatul F A C, dispunându-se condamnarea acestuia pentru infracţiunea de ucidere din culpă (art.178 alin.2 cu aplicarea art.5 C.pen. 1968) şi pentru infracţiunea de nerespectare a măsurilor legale şi sănătate în muncă (art.38 alin.1 din Legea nr.319/2006). La pronunţarea acestei hotărâri, între altele instanţa a analizat îndeplinirea art.480 alin.2 C.pr.pen., respectiv existenţa faptelor pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi vinovăţia inculpatului.

Potrivit art.28 alin1. C.pr.pen., „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite”.

Aceasta reprezintă o deplasare a concepţiei noului cod de la teoria unităţii culpelor penală şi civilă la teoria dualităţii acestor culpe. Aşadar, instanţa civilă va putea constata existenţa unei culpe civile a inculpatului, chiar dacă instanţa penală nu a constatat existenţa unei culpe penale a acestuia, însă nu poate constata inexistenţa culpei civile în condiţiile în care instanţa penală a constatat existenţa culpei penale.

O prevedere similară, este conţinută şi de disp. art.1365 C.civ.: „Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite”.

În doctrină s-a arătat că “concepţia care stă la baza textului art.1365 este evitarea unor hotărâri ireconciliabile date de instanţa penală şi de instanţa civilă. Ţinând seama de acest imperativ, instanţa civilă care judecă după instanţa penală va rezolva problema existenţei şi întinderii prejudiciului, ca şi problema obligării la repararea acestuia” (I. Turcu, Noul Cod civil. Cartea V. Despre obligaţii art.1164-1649, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p.472).

Potrivit art.486 alin.2 C.pr.pen., „în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile”.

Aşadar, contrar susţinerilor pârâtei SC A S SRL, hotărârea instanţei penale de admitere a acordului de vinovăţie are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Cum faptele săvârşite nu pot exista în afara noţiunii de culpă, în mod evident şi existenţa culpei pârâtului F se impune cu autoritate de lucru judecat instanţei civile.

Însă, în condiţiile în care prin hotărârea penală s-a reţinut existenţa unei culpe comune a inculpatului F A C şi a victimei B G, revine instanţei civile să individualizeze şi să proporţionalizeze culpa fiecăruia dintre ei.

Potrivit disp. art.1371 alin.1 C.civ., „în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o”.

Pentru aceasta, este necesară descrierea modului în care s-a produs accidentul mortal de muncă.

Astfel, în ziua de 13.02.2013, din dispoziţia gestionarului D G C, dispoziţie luată în urma discuţiei cu coordonatorul de expediţii J P, ambii audiaţi ca martori în prezenta cauză, după pauza de masă, pârâtul F A C a început să mute mai multe colete de cherestea. În timpul acestei operaţiuni, echipa de lucrători, inclusiv victima B G, a primit dispoziţie de la acelaşi D G C să stea pe loc, până se eliberează zona de lucru de coletele de cherestea, ce urmau a fi mutate de motostivuitorul acţionat de F A C. În timp ce echipa de lucrători era în repaus, iar motostivuitorul începuse operaţiunea de mutare a coletelor, B G a părăsit spaţiul de repaus şi a pătruns în zona de acţiune a motostivuitorului, vorbind la telefon. În acel moment a fost acroşat cu partea laterală a unui colet de cherestea, ce se afla în ghiarele motostivuitorului.

Martorul D C a arătat că cele două colete cu care era încărcat utilajul în momentul acroşării nu depăşeau sarcina maximă admisă a utilajului, iar într-o astfel de situaţie, observând că nu are vizibilitate, motostivuitoristul putea să transporte un singur pachet de cherestea sau să ceară ca o altă persoană să îl dirijeze sau să ia hotărârea să dirijeze manevra conducând cu spatele. A considerat, însă, martorul, că situaţia era asigurată prin faptul că dăduse dispoziţie tuturor lucrătorilor să rămână pe loc după pauza de masă, iar în spaţiul respectiv nu exista niciun obstacol.

Tribunalul reţine şi faptul că, atât pârâtul F, cât şi victima B, aveau aceeaşi profesie de stivuitorist, calitate în care trebuiau să cunoască şi să respecte, deopotrivă, prescripţiile tehnice nr.R1-2010 din 27 iulie 2010-„Maşini de ridicat”; de asemenea, se reţine că ambilor le fuseseră aduse la cunoştinţă instrucţiunile tehnice de lucru privind sănătatea şi securitatea în muncă.

Din situaţia de fapt reţinută mai sus, rezultă că pârâtul F a nesocotit disp. art.125 lit.d din PTR 1-2010 privind urmărirea în permanenţă a configuraţiei traseului şi obstacolelor de pe acesta în vederea evitării pierderii de încărcătură şi producerii de avarii şi accidente şi art.22 din Legea nr.319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, privind desfăşurarea activităţii de către fiecare lucrător în conformitate cu pregătirea şi instruirea sa, precum şi cu instrucţiunile primite din partea angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională, atât propria persoană, cât şi alte persoane care pot fi afectate de acţiunile sau omisiunile sale în timpul procesului de muncă.

În speţă, având în vedere înălţimea coletelor de cherestea, pârâtul F avea posibilitatea fie să nu transporte două colete deodată, fie să ceară unei alte persoane să îl dirijeze, astfel încât să aibă vizibilitate bună în permanenţă. Se reţine însă şi faptul că a considerat că zona este asigurată, în condiţiile în care gestionarul a dat dispoziţie expresă celorlalţi lucrători să rămână în zona de repaus după pauza de masă, până la noi dispoziţii.

De cealaltă parte, victima B G a nesocotit şi el disp. art.22 din Legea nr.319/2006, la care am făcut referire în alin. precedent, dar şi art.22 din Instrucţiunile de securitate a muncii pentru exploatarea şi întreţinerea motostivuitoarelor cu furci, care prevăd că în timpul transportului cu autostivuitorul, precum şi la ridicarea paletei încărcate, muncitorii trebuie să stea la o distanţă de minim 2,5 m şi în niciun caz sub sarcina ridicată. Astfel, acesta a părăsit zona de repaus şi a pătruns în zona de manevră a utilajului în timp ce vorbea la telefon, expunându-se pericolului de accidentare, deşi nu numai că nu avea sarcini exprese de muncă în zona respectivă, dar primise instrucţiuni exprese să rămână în zona de repaus,

În consecinţă, în raport de toate aceste aspecte, tribunalul apreciază că în producerea accidentului culpa aparţine victimei în proporţie de 2/3 şi pârâtului F în proporţie de 1/3.

Din situaţia de fapt expusă mai sus, rezultă şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. 

În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat, tribunalul reţine disp. art.1357 alin.1-2 C.civ., potrivit cărora „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”, iar “autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”.

Prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, constă în rezultatul sau efectul negative (material sau moral) suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană.

În speţă, sub aspectul prejudiciului material, tribunalul reţine că reclamanţii au dovedit existenţa acestuia în limita unui cuantum de 7.235,64 lei, constând în: 1. 835,64 lei cheltuieli cu medicamente pe perioada internării în spital, ce a precedat decesul şi taxă stare civilă (filele 149-152 dosar); 2. suma de 2.400 lei pentru înmormântare (organizarea mesei, taxe cimitir și biserică, onorariu preoţi) apreciată ca diferenţă în raport de sumele primite de la stat ca ajutor de deces şi de la societatea angajatoare ca donaţie pentru înmormântare; 3. suma de 4.000 lei, apreciată global pentru parastasele organizate până la 1 an.

Deşi pentru ultimele două componente ale prejudiciului material, nu s-au depus înscrisuri (simpla existenţă a unui contract de credit din august 2013 neputând face dovada în acest sens), tribunalul reţine că etapele ceremoniei de înmormântare sunt de notorietate potrivit tradiţiei creştine, ca şi parastasele ulterioare de pomenire, organizate la anumite intervale de timp. Coroborând aceste aspecte cu răspunsurile reclamanţilor la interogatoriu, referitoare la numărul participanţilor şi la faptul că ceremonia de înmormântare s-a realizat la ţară (com. Lipniţa), tribunalul apreciază ca fiind rezonabile sumele reţinute mai sus.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, fără îndoială că decesul tatălui la vârsta de 57 de ani, ca urmare a unui accident de muncă, a fost de natură să provoace reclamanţilor, care locuiau împreună cu acesta, suferinţe psihice intense. Durerea pierderii unui părinte este greu de cuantificat în bani, dar nu trebuie nici să constituie o sursă injustă de îmbogăţire. Din acest punct de vedere, suma de 150.000 euro cerută de fiecare dintre reclamanţi este vădit excesivă. Având în vedere însă situaţia de fapt reţinută mai sus, dar şi vârsta reclamanţilor, tribunalul apreciază că un cuantum total de 50.000 euro apare ca fiind rezonabil.

Asupra sumelor reţinute cu titlu de prejudiciu material şi moral, urmează însă a se aplica criteriul de proporţionalitate a culpei, astfel cum s-a reţinut mai sus. Prin urmare, reclamanţii vor fi îndreptăţiţi să primească suma de 2.411,88 lei cu titlu de daune materiale şi suma de 17.000 euro cu titlu de daune morale.

În ceea ce priveşte angajarea răspunderii pârâtei SC A S SRL, tribunalul reţine că reclamanţii au indicat în cererea de chemare în judecată disp. art.1373 alin.1-2 C.civ., conform cărora “(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia”.

În speţă, SC A S SRL este angajatorul pârâtului F, acesta din urmă săvârşind fapta în timpul atribuţiilor de serviciu, prin urmare răspunde în calitate de comitent în solidar cu prepusul său.

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, tribunalul va admite în parte cererea formulate de reclamanţi şi va obliga pârâţii către reclamanţi, în solidar, la plata sumei de 2.411,88 lei cu titlu de daune materiale şi la plata sumei de 17.000 euro (câte 8.500 euro către fiecare reclamant), cu titlu de daune morale.

În speţă, deşi reclamanţii au avut câştig de cauză şi au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată conform art.453 alin.1 C.pr.civ., tribunalul reţine că la dosar nu a fost depusă dovada efectuării unor astfel de cheltuieli până la închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, aşa cum dispune art.452 C.pr.civ., motiv pentru care va respinge ca nefondată cererea reclamanţilor privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Domenii speta

Spete similare