Desfacerea contractului de muncă

Termenul de emitere a deciziei de încetare a contractului individual de muncă în temeiul art.61 lit.b Codul muncii în situaţia în care salariatul este arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condiţiile Codului de procedură penală;

 Potrivit dispoziţiilor art. 61 lit. b Codul muncii „angajatorul poate dispune  concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în cazul în care salariatul este arestat preventiv  sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condiţiile Codului de procedură penală”, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 62 alin. 1 Codul muncii „În cazul în care concedierea intervine pentru unul dintre motivele prevăzute la art. 61 lit. b)-d), angajatorul  are obligaţia de a emite decizia de concediere în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatării cauzei concedierii”.

Deşi, aparent imperativ, termenul de 30 de zile calendaristice de emitere a deciziei de concediere este în realitate un termen de recomandare, atât timp cât nerespectarea lui nu atrage nicio sancţiune legală.

În lipsa textului de lege, instanţa de judecată nu poate să creeze sancţiuni suplimentare şi să aprecieze că depăşirea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 62 alin. 1 Codul muncii atrage sancţiunea nulităţii deciziei de constatare a unei situaţii care face incompatibilă, cel puţin pe termen scurt şi mediu, continuarea raporturilor de muncă.

Tribunalul Mehedinţi – sentinţa din 05.04.2016

La data de 23.11.2015 s-a înregistrat la această instanţă contestaţia formulată de contestatorul CGE împotriva deciziei de încetare a contractului individual de muncă nr. 7335/21.09.2015 emisă de intimata SC CEO SA, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună anularea deciziei ca fiind netemeinică şi nelegală.

În fapt, a arătat că a fost angajat pe postul de lăcătuş mecanic la Sector II excavare transport haldare al UM de CH din cadrul Sucursalei DM a societăţii intimate, iar prin decizia sus menţionată s-a dispus încetarea contractului individual de muncă, în temeiul dispoziţiilor art.61 lit.b Codul muncii, întrucât împotriva sa a fost luată măsura arestului la domiciliu pe o perioadă mai mare de 30 de zile.

A susţinut că deşi se afla în concediu de odihnă încă de la momentul luării acestei măsuri, în perioada 03.08.2015-15.08.2015 intimata i-a suspendat contractul individual de muncă în temeiul art.52 al.1 lit.c ind.1 Codul muncii.

Contestatorul a mai arătat că măsura arestului la domiciliu s-a dispus prin încheierea nr.117/17.07.2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosar nr.590/54/2015/a3, iar în data de 13.08.2015 această măsură a fost prelungită pe o perioadă de 30 de zile, respectiv până la data de 14.09.2015.

Întrucât concediul de odihnă se încheia la data de 11.09.2015, a formulat o cerere prin care a solicitat suspendarea contractului individual de muncă pe o perioadă de un an de zile, însă această cerere nu a fost aprobată de conducerea societăţii.

Contestatorul a invocat dispoziţiile art.62 alin.1 Codul muncii, susţinând că acestea nu au fost respectate de intimată, întrucât decizia de concediere nu a fost emisă în termen de 30 de zile de la data constatării cauzei concedierii, respectiv data de 27.07.2015 prin adresa IPJ M nr.195629, motiv pentru care consideră că decizia este lovită de nulitate absolută.

A mai arătat că a lucrat la societatea intimată timp de peste 20 de ani, nu a încălcat nicio atribuţie de serviciu şi că începând cu data de 09.11.2015 măsura arestului la domiciliu a fost înlocuită cu cea a controlului judiciar, astfel că ar avea posibilitatea să se prezinte la locul de muncă.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.62 alin.1, art.268 alin.1 Codul muncii.

În dovedirea contestaţiei a depus la dosar în copie deciziile nr.6605/03.08.2015 şi nr. 7335/21.09.2015 emise de intimată. 

SCO SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

A arătat că prin adresa nr.195629/27.07.2015 emisă de IPJM şi înregistrată la CEO-UMC H sub nr.5050/03.08.2015 s-a comunicat starea juridică a contestatorului, conform încheierii nr.117/17.07.2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 1590/54/2015/a3 prin care s-a dispus luarea măsurii preventive a arestului la domiciliu faţă de acesta pe o durată de 30 de zile de la data de 17.07.2015 până la data de 15.08.2015, inclusiv. Ulterior, Curtea de Apel Craiova a comunicat că prin încheierea penală nr. 139/12.09.2015 s-a dispus prelungirea măsurii arestului la domiciliu pe o durată de 30 de zile de la 15.09.2015 la 14.10.2015.

În data de 18.09.2015 contestatorul a formulat o cerere prin care a solicitat suspendarea contractului individual de muncă până la data încetării măsurii arestului preventiv, iar societatea a dispus prin decizia 7335/32675/21.09.2015 încetarea contractului individual de muncă al acestuia.

Consideră că decizia a fost emisă în termenul legal de 30 de zile, data luării la cunoştinţă de prelungirea măsurii preventive a arestului la domiciliu fiind 18.09.2015, iar emiterea deciziei de încetare a contractului individual de muncă a avut loc la data de 21.09.2015.

În dovedirea susţinerilor societatea a depus la dosar decizia nr.7335/21.09.2015, cererea contestatorului înregistrată sub nr.1385/18.09.2015, contractul individual de muncă nr.12329/31.05.2012, act adiţional nr.1/25.06.2012 la acest contract de muncă, decizia nr. 6605/03.08.2015, adresa nr.5050/03.08.2015, actele adiţionale nr.2/01.09.2012, nr.3/19.02. 2013, nr. 4/01.04.2013, adresa Curţii de Apel Craiova din 12.09.2015.

La data de 02.02.2016 contestatorul a formulat cerere adiţională prin care a arătat că înţelege să solicite obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, dar şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data concedierii şi până la data plăţii efective, repunerea în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere în sensul reintegrării pe postul avut anterior încetării raporturilor de muncă.

Intimata a formulat întâmpinare la precizarea de acţiune prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, reiterând motivele din întâmpinarea iniţială.

La dosarul cauzei s-au mai depus încheierea nr.120/13.08.2015 a Curţii de Apel Craiova în dosarul nr.590/54/2015/a4, încheierea nr.139/12.09.2015 a Curţii de Apel Craiova în dosarul nr.590/54/2015/a8, minuta încheierii nr.117/17.07.2015 a Curţii de Apel Craiova în dosarul nr.590/54/2015/a3.

Analizând acţiunea în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente în materie, instanţa constată şi reţine următoarele:

Contestatorul CGE a fost angajatul intimatei SC CEO SA, începând cu data de 31.05.2012 şi a îndeplinit funcţia de lăcătuş mecanic, conform contractului individual de muncă nr. 12329/31.05.2012 (fila 20 dosar).

Prin decizia înregistrată în registrul special al societăţii sub nr. 7335/21.09.2015 şi în registrul general sub nr. 32675/21.09.2015, intimata SC CEO SA a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului în temeiul art. 61 lit. b Codul muncii, avându-se în vedere că împotriva acestuia s-a dispus măsura arestării la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile.

Prin contestaţia dedusă judecăţii, astfel cum a fost precizată, contestatorul solicită anularea deciziei de încetare a contractului individual de muncă emisă de intimată, repunerea în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere în sensul reintegrării pe postul deţinut anterior şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, susţinând că decizia contestată este lovită de nulitate absolută, întrucât nu a fost emisă în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatării cauzei concedierii.

Analizând solicitările contestatorului în raport de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale invocate, instanţa constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 61 lit. b Codul muncii „angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în cazul în care salariatul este arestat preventiv  sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condiţiile Codului de procedură penală”.

În conformitate cu dispoziţiile art. 62 alin. 1 Codul muncii „În cazul în care concedierea intervine pentru unul dintre motivele prevăzute la art. 61 lit. b)-d), angajatorul  are obligaţia de a emite decizia de concediere în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatării cauzei concedierii”.

Raportând dispoziţiile legale susmenţionate la speţa dedusă judecăţii, instanţa reţine  că prin încheierea nr. 117/17.07.2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosar nr. 590/54/2015/a3 s-a dispus luarea măsurii arestului la domiciliu faţă de contestatorul CGE pe o durată de 30 de zile de la data de 17.07.2015 la data de 15.08.2015, prin încheierea nr. 120/13.08.2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosar nr. 590/54/2015/a4 s-a dispus prelungirea măsurii arestului la domiciliu faţă de contestator pe o durată de 30 de zile de la 16.08.2015 la 14.09.2015, inclusiv, iar prin încheierea nr. 139/12.09.2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosar nr. 590/54/2015/a8 s-a dispus prelungirea măsurii arestului la domiciliu faţă de contestator pe o durată de 30 de zile, începând cu 15.09.2015 şi până la 14.10.2015, inclusiv.

Faptul că faţă de contestator s-a dispus luarea măsurii preventive a arestului la domiciliu pe o durată de 30 de zile prin încheierea Curţii de Apel Craiova nr. 117/17.07.2015, a fost adus la cunoştinţa societăţii intimate de către IPJ M cu adresa nr. 19629/27.07.2015 înregistrată la CEO - Sucursala DM Tg. Jiu – UMC H sub nr. 5050/03.08.2015.

Urmare acestei adrese în temeiul art. 52 alin. 1 lit. c Codul muncii, intimata a dispus  suspendarea contractului individual de muncă al contestatorului în perioada 03.08.2015-15.08.2015 prin decizia înregistrată în registrul special al societăţii sub nr. 6605/03.08.2015, precum şi în registrul general al acesteia sub nr. 27227/03.08.2015.

Prin cererea înaintată intimatei prin fax şi înregistrată sub nr. 1385/18.09.2015, contestatorul a solicitat suspendarea contractului individual de muncă, având în vedere că la acea dată se afla tot sub măsura arestului la domiciliu.

Conform susţinerilor reprezentantului intimatei în şedinţa publică din 08.03.2016, adresa din 12.09.2015 emisă de Curtea de Apel prin care s-a adus la cunoştinţa contestatorului că s-a prelungit măsura arestului la domiciliu pe o durată de 30 de zile de la 15.09.2015 la 14.10.2015, a fost înaintată societăţii prin fax de către contestator şi nu de instanţa de judecată.

Prin urmare, societatea intimată a luat cunoştinţă de prelungirea măsurii arestului la domiciliu faţă de contestator la data de 18.09.2015 când acesta a înaintat prin fax către societate  cererea prin  care solicită suspendarea contractului individual de muncă.

Astfel, se reţine că, data constatării cauzei concedierii de către intimată, adică data la care angajatorul a luat cunoştinţă de motivele care i-au dat dreptul să dispună concedierea, motive care duc la imposibilitatea obiectivă a continuării relaţiilor de muncă, este data de 18.09.2015, când contestatorul a înaintat prin fax cererea de suspendare a contractului individual de muncă şi adresa din 12.09.2015 a Curţii de Apel Craiova prin care i s-a adus la cunoştinţă că s-a prelungit măsura arestului la domiciliu.

Cum, decizia de încetare a contractului individual de muncă a contestatorului a fost emisă la data de 21.09.2015, se constată că, în cauză, a fost respectat termenul de 30 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 62 alin. 1 Codul muncii.

Susţinerea apărătorului contestatorului potrivit căreia termenul de 30 de zile prevăzut de art. 62 alin. 1 Codul muncii este un termen de prescripţie şi că intimata nu a respectat acest termen, întrucât a luat cunoştinţă de primul arest la domiciliu la data de 27.07.2015, iar la data de 13.08.2015 s-a prelungit măsura arestului la domiciliu cu încă 30 de zile, astfel că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 15.09.2015, este neîntemeiată.

În acest sens se reţine că susţinerea apărătorului contestatorului potrivit căruia termenul de 30 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 62 alin. 1 Codul muncii este un termen de prescripţie, iar ca efect al prescripţiei încetează dreptul angajatorului de a emite decizia de concediere, nu are nici un temei legal, întrucât deşi aparent imperativ, termenul de 30 de zile calendaristice de emitere a deciziei de concediere este în realitate un termen de recomandare, atât timp cât nerespectarea lui nu atrage nicio sancţiune legală.

În lipsa textului de lege, instanţa de judecată nu poate să creeze sancţiuni suplimentare şi să aprecieze că depăşirea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 62 alin. 1 Codul muncii atrage sancţiunea nulităţii deciziei de constatare a unei situaţii care face incompatibilă, cel puţin pe termen scurt şi mediu, continuarea raporturilor de muncă.

Totodată, se reţine că este neîntemeiată şi susţinerea apărătorului contestatorului potrivit căruia termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 15.09.2015, întrucât intimata a luat cunoştinţă de primul arest la domiciliu la data de 27.07.2015, iar la data de 13.08.2015 s-a prelungit măsura arestului la domiciliul cu încă 30 de zile.

Astfel, dispoziţiile art. 61 lit. b Codul muncii prevăd că angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în cazul în care salariatul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condiţiile Codului de procedură penală.

Or, în speţă, faţă de dispozițiile legale susmenţionate, instanţa constată că angajatorul nu putea să dispună concedierea contestatorului atunci când a luat cunoştinţă de măsura preventivă a arestului la domiciliu a acestuia, prin adresa IPJ M nr.195629/27.07.2015 înregistrată la societate la data de 03.08.2015 sub nr. 5050/2015.

De asemenea, în ceea ce priveşte prelungirea măsurii arestului la domiciliu a contestatorului se reţine că societatea intimată a luat cunoştinţă de acest aspect la data de 18.09.2015 când i-a fost înaintată prin fax cererea contestatorului privind suspendarea contractului individual de muncă şi adresa din 12.09.2015 a Curţii de Apel Craiova (filele 19 şi 49 dosar), iar în raport de această dată, decizia de încetare a contractului individual de muncă a contestatorului a fost emisă în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 62 alin. 1 Codul muncii, respectiv la data de 21.09.2015.

Prin urmare, susţinerea contestatorului că decizia de încetare a contractului individual de muncă este lovită de nulitate absolută, întrucât nu a fost respectat de către angajator termenul de 30 de zile calendaristice prevăzut de lege în care se putea emite această decizie, este neîntemeiată.

Cum, contestatorul nu a formulat alte critici cu privire la decizia contestată, iar instanţa, din oficiu, nu a constatat alte motive de nulitate a deciziei de încetare a contractului individual de muncă a contestatorului, urmează a constata că decizia a fost emisă de intimată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Având în vedere considerentele în fapt şi în drept anterior expuse, instanţa constată că este neîntemeiată contestaţia precizată, urmând a fi respinsă.

Această sentinţă a rămas definitivă prin neapelare.

Domenii speta

Spete similare