Drept procesual civil. Competenţă materială.

Drept procesual civil. Competenţă materială.

Litigiu cu element de extraneitate. Competența exclusivă a instanțelor române în cazul proceselor privind raporturi de drept internațional privat referitoare la moştenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România.

Sediul materiei: art.151 pct.6 din Legea 105/1992

Potrivit prevederilor art.151 pct.6 din Legea 105/1992, se statuează că ,,instanțele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturi de drept internațional privat referitoare la... moştenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România.,, 

Față de aceste norme, interpretate gramatical și rațional, competența instanțele române este una exclusivă, potrivit normelor menționate (dispoziții speciale ce exclud normele procedurale de drept comun), nu doar în general, în cazul dezbaterii succesorale în privința unui defunct ce a avut ultimul domiciliu în România, ci în cazul tuturor raporturilor (de drept internațional privat) referitoare la... moştenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România; cazul în care actul juridic a cărui nulitate se solicită a se constata este o declarație de acceptare a moștenirii unui defunct cu ultimul domiciliu în România, acest act unilateral producându-și efectele  juridice în legătură cu o moștenirea ce se dezbate în Romînia, în sensul prevederilor legale menționate. Dincolo de prevederile clare ale art.151 pct.6 din Legea 105/1992, o interpretare contrară a textului de lege nu poate fi primită, aplicând argumentul logic al reducerii la absurd, deoarece, atâta vreme cât o moștenire se dezbate în România, nu poate fi acceptată situația în care anumite raporturi juridice ce decurg din deschiderea succesiunii să fie de competența instanței române iar altele să fie excluse din această competență. (Decizia civilă nr.184R/ 22 februarie 2016  pronunţată de  CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A IV-A CIVILĂ)

Prin acţiunea înregistrată sub nr.25339/301/2011 pe rolul Judecătoriei sectorului 3, reclamanta DFG, a solicitat în contradictoriu cu pîrîtul BMC să se constate nulitatea absolută a declaraţiei autentificate sub nr 3478 din 19 ianuarie 2006 de către Notariatul Public Bilingv DP din New York, în baza art.8 din legea 36/1995, de acceptare a succesiunii dată de pârât, cetăţean cu dublă cetăţenie, română şi americană, cu domicilii atât în România cât şi în America.

Prin sentinţa civilă nr.545/12.01.2012, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei generale a instanțelor române, a respins acţiunea formulată de reclamanta DFG ca nefiind de competenţa instanţelor române, reţinând că instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece procese civile dintre o parte română şi una străina, sau dintre străini, persoane fizice şi persoane juridice în condiţiile prevăzute de legea română. Competenţa  de drept internaţional privat a instanţelor judecătoreşti este reglementată de Legea nr.105/1992. Potrivit art.149 „Instanţele judecătoreşti române sunt competente dacă: 1. pârâtul sau unul dintre pârâţi are domiciliul, reşedinţa sau fondul de comerţ în România; dacă pârâtul din străinătate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introduce la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului din ţară; 2. sediul pârâtului, persoană juridică, se află în România; în sensul prezentului articol, persoana juridică străină este socotită cu sediul în România şi în cazul când are pe teritoriul ţării o filială, o sucursală, o agenţie sau o reprezentanţă; 3. reclamantul din cererea de pensie de întreţinere are domiciliul în România; 4. locul unde a luat naştere sau trebuie executată, fie chiar în parte, o obligaţie izvorâtă dintr-un contract, se află în România; 5. locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligaţii extracontractuale sau efectele sale se află în România; 6. staţia feroviară sau rutieră, precum şi portul sau aeroportul de încărcare sau descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate se află în România; 7. bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se află în România; 8. ultimul domiciliu al defunctului sau bunuri rămase de la acesta se află în România; 9. imobilul la care se referă cererea se află în România”. De asemenea, potrivit art.150 instanţele române sunt, de asemenea, competente să judece: procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte său fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român; procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetăţean român cu domiciliul în străinătate; declararea morţii prezumate a unui cetăţean român, chiar dacă el se afla în străinătate la data când a intervenit dispariţia. Până la luarea unor măsuri provizorii de către instanţa română, rămân valabile măsurile provizorii luate de instanţa străină; 4. procese privitoare la ocrotirea în străinătate a proprietăţii intelectuale a unei persoane domiciliate în România, cetăţean român sau străin fără cetăţenie, dacă prin convenţia părţilor nu s-a stabilit o altă competenţă;5. procese dintre străini, dacă aceştia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din România; 6. procese referitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi cele referitoare la asistenţa sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea liberă ori într-un loc sau spaţiu nesupus suveranităţii vreunui stat, dacă:a) nava sau aeronava are naţionalitatea română; b) locul de destinaţie sau primul port sau aeroport, unde nava sau aeronava a ajuns, se găseşte pe teritoriul României; c) nava sau aeronava a fost sechestrată în România;d) pârâtul are domiciliul sau reşedinţa în România;7. falimentul sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu sediul în România; 8. orice alte procese prevăzute de lege”.

Prin prezenta acţiune, reclamanta în contradictoriu cu pârâtul,  cetățean român şi american cu domiciliul in SUA, a solicitat a se constata nulitatea absolută a unui înscris autentificat  încheiat de un notar american in baza Legii nr.36/1995 pentru nerespectarea dispoziţiilor acestor legi şi ale Codului civil roman.

Instanţa a constatat ca această situaţie nu se încadrează in niciunul din cazurile prevăzute de ar.149 şi art.150 din Legea nr.105/1992, motiv pentru care a admis excepția necompetentei generale a instanţelor române si a respins cererea de chemare în judecată ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta DFG.

În motivarea apelului a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este nelegală, pentru următoarele critici:

Hotărârea se impune a fi casată  în condiţiile în care a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 C.pr.civ.

În mod greşit instanţa a considerat că lipsa de procedură a fost acoperită prin prezentarea unui avocat cu delegaţie, în condiţiile în care delegaţia acestuia nu era semnată de pârât, iar acesta nu a putut face dovada calităţii de reprezentant, instanţa respingând totodată şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului, invocată de reclamantă.

Hotărârea se impune a fi casată în condiţiile în care a fost pronunţată cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor Legii nr.36/1995 şi în special a dispoziţiilor legii nr.105/1992.

Potrivit dispozițiilor art.69 „Condiţiile de fond ale actului juridic unilateral sunt stabilite de legea aleasă de către autorul său. În lipsă, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic unilateral este întocmit”.

În condiţiile în care în cuprinsul actului pârâtul nu indică în mod explicit legea care să se aplice acestui act, este firesc să se aplice legea română, care cere o asemenea  declaraţie în vederea dovedirii acceptării exprese a succesiunii în termenul prevăzut de lege. Această declaraţie nu i-ar fi fost de nici un folos pârâtului în SUA.

Este evident că singurul scop al întocmirii acestui act unilateral a fost acela de a fi utilizat pe teritoriul statului român, ba chiar în faţa instanţelor din România, acest act fiind depus de pârât în faza de apel în dosarul nr. 842/301/2008 al Tribunalului Bucureşti.

Art.70 Actul juridic accesoriu este cârmuit de legea care se aplică fondului actului juridic principal, în lipsa unei  manifestări de voinţă diferită.

În condiţiile în care declaraţia prezentată de pârât şi contestată de reclamantă, urma să servească la emiterea de către un notar român de la ultimul domiciliu al defunctei, respectiv din Bucureşti, a certificatului de moştenitor, consideră că declaraţia de acceptare a succesiunii dată de pârât are valoarea de act juridic accesoriu, ceea ce atrage competenţa instanţelor române.

Articolul 71 Condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuieşte fondul.

Actul se consideră totuşi valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de una dintre legile următoare:

a) legea locului unde a fost întocmit:

b) legea naţională sau legea domiciliului persoanei care l-a consimţit:

c) legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care examinează validitatea actului juridic.

Declaraţia de acceptare a moştenirii sau succesiunii este întemeiată pe art. 689 al Codului Civil român (vechi), conform căruia acceptarea poate fi expresă sau tacită. Moştenitorul acceptă în mod expres succesiunea când îşi însuşeşte titlul sau calitatea de erede printr-un act autentic, respectiv printr-o declaraţie formulată în faţa notarului.

În condiţiile în care, declaraţia prezentată de pârât a fost autentificată în baza art. 8 din Legea nr. 36/1995 iar reclamanta contestă îndeplinirea cerinţelor legii pentru autentificarea acestui înscris, considerăm că doar instanţele române, pot aprecia valabilitatea acestui act prin prisma legii în baza căruia a fost autentificat.

Este evident că o instanţă din S.U.A. nu ar putea aprecia îndeplinirea condiţiilor impuse de legea română pentru ca un act să fie autentic sau pentru ca un notar din S.U.A. să poată autentifica un înscris.

Art. 72 În cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancţiunea nulităţii, o anumită formă solemnă, nici o altă lege dintre cele menţionate în art. 71 nu poate să înlăture această cerinţă, chiar dacă actul a fost întocmit în străinătate.

Potrivit doctrinei, actul juridic solemn este acel act juridic civil la a cărei încheiere, manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege. Această formă specială,solemnă este cerută pentru valabilitatea (ad validitatem sau ad solemnitatem) actului juridic civil. Spre exemplu testamentul, ipoteca convenţională, contractul de donaţie. Forma solemnă constă, de regulă, dintr-un înscris autentic notarial, dar ea poate îmbrăca şi alt aspect exterior, cum este cazul testamentului olograf.

Este binecunoscut că legislaţia S.U.A. nu cunoaşte noţiunea de înscris autentic, astfel încât actul prezentat de pârât ca declaraţie de acceptare a succesiunii în formă autentică, nu putea fi încheiat în baza legilor americane, ci doar a legii române, în condiţiile în care şi succesiunea se dezbate tot pe teritoriul statului român şi sub imperiul legislaţiei române, respectiv a Legii nr. 36/1995.

Faptul că este încheiat de către un notar american, nu are nici o relevanţă asupra competenţei, în condiţiile în care acesta nu avea dreptul să autentifice acest act în baza art. 8 din Legea nr. 36/1995, nefiind notar român potrivit dispoziţiilor acestei legi, deci acest act a fost încheiat de o persoană fără calitate.

Instanţa a apreciat greşit valoarea de act apostilat al înscrisului prezentat de pârât drept declaraţie autentică de acceptare a succesiunii.

Dacă s-ar fi depus traducerea acestui document în integralitatea sa, respectiv aplicarea apostilei în condiţiile stabilite de Convenţia de la Haga semnată atât de România cât şi de S.U.A., s-ar fi putut observa cu mai mare uşurinţă că în realitate, pe înscrisul denumit de pârât declaraţie autentică de acceptare a succesiunii, nu este aplicată apostila.

Apostila ataşată la act priveşte, în realitate, declaraţia funcţionarului american, Gloria D Amico, care priveşte strict  persoana notarului american DP şi nu actul semnat de acesta, respectiv declaraţia pârâtului.

Hotărârea se impune a fi casată în condiţiile în care a fost dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, accesul la justiţie, dreptul la apărare.

În condiţiile în care înscrisul a cărui nulitate a fost solicitată a se constata, este folosit în faţa unei instanţe române ca dovadă în vederea obţinerii unui drept în contradictoriu cu reclamanta, considerăm că prin faptul de a nu i se permite să îşi apere dreptul în faţa aceloraşi instanţe, constituie o gravă încălcare a drepturilor stabilite şi garantate de CEDO.

Mai mult, consideră că Statul Român, prin instanţele sale, nu poate face o denegare de justiţie, refuzând să judece cererea unui cetăţean român în legătură cu un drept al său ce urmează să îl exercite pe teritoriul României.

La data de 22.04.2013, s-a invocat în şedinţă publică inadmisibilitatea căii de atac declarată împotriva sentinţei civile pronunţate de către judecătorie, excepţie respinsă prin încheierea de şedinţă a Tribunalului, de la data de 07.05.2013.

Prin decizia civilă nr.694 A din 02.07.2013, Tribunalul București - Secția III-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta – reclamantă DFG reţinând, în ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea formelor de procedură pentru necitarea pârâtului la adresa domiciliului din S.U.A., că apelanta nu are interesul legitim de a invoca o nulitate cu caracter relativ, ce vizează interesul părţii adverse, singura în măsură să conteste eventuala nelegalitate a procedurii de chemare în faţa instanţei  şi să pretindă o eventuală vătămare a intereselor personale.

În plus, pentru partea pârâtă, s-a prezentat apărător cu delegaţie, împuternicire, întocmită în baza contractului de asistenţă juridică.

Pe de altă parte, Tribunalul a constatat că, faţă de soluţia pronunţată de către prima instanţă, şi care vizează exclusiv problema competenţei generale a instanţelor române de a soluţiona pretenţia sa de desfiinţare a actului juridic dedus judecăţii, apelanta invocă în susţinerea căii de atac, aspecte de drept material, privind încălcarea unor condiţii de fond şi de formă la emiterea acestuia.

Legat de aceasta, şi critica în sensul că prin soluţionarea cauzei în temeiul excepţiei admise, s-ar aduce atingere dreptului reclamantei apelante de acces la instanţă ori la un proces echitabil, este nefondată, soluţia primei instanţe fiind pronunţată în temeiul dispoziţiilor Legii nr.105/1992, referitoare la competenţă.

Pe de altă parte, dreptul de acces la instanţă nu trebuie privit ca un drept absolut, el suferind limitări ori condiţionări, însăşi exercitarea acestui drept  trebuind să se realizeze cu bună credinţă.

Pe de altă parte, şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr.105/1992 avute în vedere de către instanţă, în analiza asupra competenţei generale, este corectă.

În speţă, instanţa a analizat cu prioritate competenţa sa de soluţionare a litigiului, respectiv competenţa generală faţă de problema legii aplicabile fondului litigiului, problema pe care reclamanta apelantă o tratează prin motivele de apel, fără a argumenta în concret şi prin raportare la însăşi dispoziţiile Legii nr.105/1991 privitoare la competenţa jurisdicţională (secţiunea a I-a, capitolul XII), apelul.

Ca atare, Tribunalul, constatând că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr.105/1992, referitoare la competenţa instanţelor române în materia dreptului internaţional privat, în baza art. 296 C.pr.civ., a respins, ca nefondat, apelul.

Prin decizia civilă nr.1243 A din 29.12.2013 Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 694 A din 2.07.2013 şi a obligat apelanta - reclamantă să plătească 1.700 lei cheltuieli de judecată reduse.

Împotriva deciziei civile nr.694/02.07.2013, a formulat recurs reclamanta. De asemenea pârâtul a formulat recurs împotriva încheierii din 7.05.2013, a deciziei civile nr.694/02.07.2013 şi a deciziei civile nr. 1243/9.12.2013. Recursurile au fost formulate în termen legal.

Prin decizia civilă nr.993 din 11.06.2014 Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă DFG, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.

Curtea a constatat că motivarea deciziei instanţei de apel nu răspunde exigenţelor legale ale art.261 alin.1 C.pr.civ, deoarece nu examinează efectiv apărările şi susţinerile părţii, confirmând doar uneori, însă nu în totalitate, în termen generali situaţia de fapt şi dezlegarea în drept statuată de prima instanţă, fără a dezvolta sau analiza în detaliu fiecare critică şi susţinere formulată de parte.

Astfel, în ceea ce priveşte motivul de apel formulat de apelanta - reclamantă privind aplicarea greşită a Legii nr.105/1992 de către instanţa de fond, Curtea constată că deşi acesta a fost formulat destul de laborios, a fost înlăturat de instanţă printr-un considerent general şi anume „aplicarea dispozițiilor Legii nr.105/1992 avută în vedere de către instanţă, în analiza asupra competenţei generale, este corectă”, fără a răspunde în concret niciuneia dintre criticile formulate pe acest aspect.

Aşadar, în cauză, neanalizarea tuturor criticilor formulate de parte, ce echivalează cu necercetarea pricinii în fond, afectează hotărârea sub aspectul legalităţii potrivit motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă, iar, în absenţa motivării, dezlegările instanţei nu pot fi cenzurate în recurs, impunându-se în temeiul art.312 alin.1 şi 5 Cod procedură civilă, admiterea recursului apelantei - reclamante, casarea deciziei recurate şi trimiterea dosarului la aceeaşi instanţă de apel în vederea rejudecării apelului cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel.

La data de 30.09.2014, recurentul-pârât BMC a formulat cerere de completare a deciziei civile nr.993 din 11.06.2014, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, în dosarul nr.25339/301/2011, prin care solicită completarea deciziei sus menţionate, în sensul pronunţării şi cu privire a recursurile formulate de acesta, în sensul admiterii lor.

Prin decizia civila nr. 1747/19.11.2014 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisa cererea de completare a deciziei  nr.9932/11.06.2014 a Curţii de Apel Bucureşti si s-a dispus completarea deciziei  in sensul ca s-a admis si recursul declarat de recurentul-parat împotriva deciziilor civile nr.694/02.07.2013 și 1243/09.12.2013, dispunându-se casarea acestora si trimiterea spre rejudecare instanţei de apel, respingându-se recursul declarat de recurent împotriva încheierii din 07.05.2013.

 În rejudecarea apelului, cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a III-a Civila la data de 10.04.2014.

Prin decizia civilă nr.2026 A din 08.06.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a Civilă, s-a respins ca nefondat  apelul formulat de apelanta-reclamantă DFG împotriva sentinţei civile nr.245/12.01.2012 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în contradictoriu cu intimatul-pârât BMC,  şi a fost obligată apelanta la 2470 lei cheltuieli de judecată către intimat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a  reţinut  că este nefondat primul motiv de apel ce vizează soluţionarea cauzei cu nerespectarea formelor de procedură, întrucât procedura de citare cu intimatul – pârât era nelegal îndeplinită. Tribunalul a apreciat că în acest caz nulitatea nu este de ordine publică, aşa încât în conformitate cu dispoziţiile art.108 alin.2 C.p.c., acestă nulitate  poate fi invocată  doar de partea pretins vătămata, adică doar de către - pârât .

În plus, la ultimul termen de judecată, 12.01.2012, - pârâtul  a fost reprezentat de apărătorul sau, astfel că înfăţişarea apărătorului acestuia a înlăturat o eventuală neregularitate a procedurii de citare, potrivit art.89  alin. 2 C.p.c.

S-a reţinut că instanţa de  fond a făcut o interpretare şi aplicare  corectă a dispoziţiilor legale atunci când a constatat necompetenta generala a instanţelor romane.

Astfel, instanţele române sunt competente în situaţiile prev. de art.149, 150 si 151  din Legea 105/1992, adică:

- pârâtul sau unul dintre pârâţi are domiciliul, reşedinţa sau fondul de comerţ în România; dacă pârâtul din străinătate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introduce la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului din ţară;

- sediul pârâtului, persoană juridică, se află în România; în sensul prezentului articol, persoana juridică străină este socotită cu sediul în România şi în cazul când are pe teritoriul ţării o filială, o sucursală, o agenţie sau o reprezentanţă;

- reclamantul din cererea de pensie de întreţinere are domiciliul în România; 

- locul unde a luat naştere sau trebuie executată, fie chiar în parte, o obligaţie izvorâtă dintr-un contract, se află în România;

- locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligaţii extracontractuale sau efectele sale se află în România; 

- staţia feroviară sau rutieră, precum şi portul sau aeroportul de încărcare sau descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate se află în România;

- bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se află în România; 

- ultimul domiciliu al defunctului sau bunuri rămase de la acesta se află în România; 

- imobilul la care se referă cererea se află în România;

- procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român;

- procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetăţean român cu domiciliul în străinătate; 

- declararea morţii prezumate a unui cetăţean român, chiar dacă el se afla în străinătate la data când a intervenit dispariţia. Până la luarea unor măsuri provizorii de către instanţa română, rămân valabile măsurile provizorii luate de instanţa străină; 

- procese privitoare la ocrotirea în străinătate a proprietăţii intelectuale a unei persoane domiciliate în România, cetăţean român sau străin fără cetăţenie, dacă prin convenţia părţilor nu s-a stabilit o altă competenţă; 

- procese dintre străini, dacă aceştia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din România; 

- procese referitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi cele referitoare la asistenţa sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea liberă ori într-un loc sau spaţiu nesupus suveranităţii vreunui stat, dacă:  nava sau aeronava are naţionalitatea română; locul de destinaţie sau primul port sau aeroport, unde nava sau aeronava a ajuns, se găseşte pe teritoriul României; nava sau aeronava a fost sechestrată în România; 

- pârâtul are domiciliul sau reşedinţa în România; 

- falimentul sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu sediul în România; 

- orice alte procese prevăzute de lege;

- acte de stare civilă întocmite în România şi care se referă la persoane domiciliate în România, cetăţeni români sau străini fără cetăţenie; 

- încuviinţarea adopţiei, dacă cel ce urmează a fi adoptat are domiciliul în România şi este cetăţean român sau străin fără cetăţenie; 

- tutela şi curatela privind ocrotirea unei persoane domiciliate în România, cetăţean român sau străin fără cetăţenie; 

- punerea sub interdicţie a unei persoane care are domiciliul în România; 

- desfacerea, anularea sau nulitatea căsătoriei, precum şi alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor privind imobile situate în străinătate, dacă, la data cererii, ambii soţi domiciliază în România, iar unul dintre ei este cetăţean român sau străin fără cetăţenie; 

- moştenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România; 

- imobile situate pe teritoriul României; 

- executarea silită a unui titlu executoriu pe teritoriul României.

 Aşa cum corect a constatat instanţa de fond, nulitatea unui act juridic încheiat de un notar american în SUA, chiar dacă în cuprinsul actului se menţionează că este  întocmit cu aplicarea Legii 36/1995,  nu  se încadrează în niciuna dintre situaţiile  mai sus menţionate, care stabilesc in mod limitativ competenţa instanţelor romane în soluţionarea unor cauze care conţin elemente de extraneitate.

Apelanta susţine că  instanţa de fond nu a avut in vedere disp. art. 69 potrivit cărora condiţiile de fond ale actului juridic unilateral sânt stabilite de legea aleasă de către autorul său.  În lipsă, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic unilateral este întocmit.

Aceste dispoziţii, ca si cele ale art.70-72 din Legea 105/1992,  vizează însa condiţiile de fond ale actului juridic (adică dreptul material),  pe care instanţa româna competentă să soluţioneze  o cauza  civila cu elemente de etraneitate trebuie să le aplice, însa în ipoteza  în care este competenta de a judeca procesul  potrivit art 149-152 din legea 105/1992. Normele de procedura în materie de drept internaţional privat sunt reglementate in Capitolul XII al Legii 102/1992, care cuprinde si o secţiune (art.148-157) privitoare la competenta jurisdicţionala  iar art.69-72 reprezintă dispoziţii referitoare la dreptul material aplicabil.

Litigiul de faţă nu este de competenta instanţelor romane întrucât  acţiunea de anulare a unui act juridic întocmit in străinătate, de către un cetăţean străin, nu se  încadrează în niciuna dintre ipotezele prev. de art.149-152 din Legea 105/1992. Ca atare,  nu se impune a fi analizata  valabilitatea  înscrisului.

Apelanta susţine că prin admiterea excepţiei necompetentei generale  a instanţelor române  i s-a adus atingere  dreptului său la un proces echitabil, de acces în justiţie şi dreptul său la apărare, întrucât nu  i se permite  să conteste acest înscris utilizat de intimatul-pârât pentru a dobândi un  drept împotriva  reclamantei.

Acest motiv de apel este,  de asemenea, nefondat  întrucât accesul liber la justiţie nu este un drept absolut ci, aşa cum  Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii (de exemplu Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 1975 Ashingdane împotriva Regatului Unit, 1985)  dreptul de acces la justiţie poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit  permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din  partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care  dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislaţia naţionala trebuie să fie însă  suficient pentru a asigura accesul individual la instanţa, în lumina principiului supremaţiei  dreptului într-o societate democratica. Limitarea accesului la justiţie si, prin urmare consacrarea caracterului său de a nu  constitui un drept absolut, trebuie, în mod categoric, prevăzuta prin lege adoptată în  conformitate cu dispoziţiile constituţionale .

Aşadar, prin respingerea acţiunii ca urmare a admiterii  excepţiei de necompetenta generala a instanţelor, apelantei nu i s-au încălcat drepturile mai sus menţionate,  iar soluţionarea cauzei prin prisma unei excepţii prevăzute de lege nu constituie o denegare de dreptate.

În consecinţa, faţă de cele mai sus arătate, tribunalul a respins apelul ca nefondat.

În temeiul disp. art.274 C.p.c., a  fost obligată apelanta la plata sumei de 2470 lei, cheltuieli de judecata către intimat, reprezentând onorariul avocatului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă DFG, recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7 şi 9 C.pr.civ, criticînd hotărârea ca nelegală, în raport de următoarele critici:

1.Instanţa de apel investită cu rejudecarea, prin hotărârea dată nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel şi nu a motivat în fapt şi în drept, considerentele pe care se sprijină, încălcând astfel prev. art.261 pct. 5 c.pr.civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că prin decizia civilă nr.993/11.06.2014 instanţa de recurs a admis recursul declarat, considerând că „cel mai semnificativ efect al apelului este cel devolutiv, care constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond. "

 Potrivit dispoziţiilor art.261 al.1 C.pr.civ, hotărârea trebuie să cuprindă, între altele motivele de fapt si de drept ce au format convingerea instanţei si cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevată si nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Cu toate că instanţa de recurs este explicită în ceea ce priveşte sarcina instanţei de apel, şi la rejudecare instanţa repetă aceleaşi greşeli, ceea ce face ca prima hotărâre pronunţată în apel şi cea pronunţată în rejudecarea acestuia să nu difere deloc, ambele fiind nemotivate si nu se pronunţă cu privire la toate motivele de apel invocate.

Deşi instanţa de recurs indică chiar şi greşelile făcute de instanţă în judecarea apelului, în opinia recurentei criticile sale sunt ignorate complet.

Astfel, în condiţiile în care instanţa de recurs atrage atenţia asupra faptului că instanţa de apel nu a răspuns în concret niciuneia dintre criticile formulate cu privire la principalul motiv de apel, respectiv aplicarea greşită a Legii 105/1992 de către instanţa de fond, fiind înlăturat de aceasta printr-un considerent general, după rejudecare, în considerentele hotărârii pe care  recurenta-reclamantă  a recurat-o  nu se mai  găseşte măcar acest considerent general, instanţa ignorând în totalitate acest motiv de recurs.

Recurenta  reclamantă susține că deşi a solicitat repetat, chiar şi în concluziile depuse în scris, instanţa de apel în rejudecare nu a precizat care este elementul de extraneitate care atrage aplicarea în speţă a dispoziţiilor legii 105/1992, singura reținerea a instanţei cu privire la acest aspect este faptul că notarul care a autentificai actul în baza legii române, Legea 36/1995, este american. Nu  cetăţenia notarului (care de altfel este şi cetăţean român), poate avea relevanţă cu privire la stabilirea competenţei generale a instanţei, notarul nefiind parte în proces. De altfel, acest notar american, nu a acţionat în calitate de notar când a autentificat actul în temeiul dispoziţiilor legii române (legea americană necunoscând procedura autentificării). El nefiind şi notar român a acţionat ca oricare altă persoană lipsită de dreptul de a autentifica acte în baza legii nr.36/1995.

Recurenta  - reclamantă consideră că instanţa, mai ales la rejudecarea apelului, ar fi trebuit să menţioneze imperativ elementul de extraneitate al raportului juridic dedus judecăţii, care ar atrage aplicarea dispoziţiilor procedurale cu privire la competenţa jurisdicţională, conţinute în legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. De asemenea, ar fi trebuit să motiveze în fapt şi în drept aplicabilitatea normelor la speţa dedusă judecăţii, a dispoziţiilor legale enunţate generic de instanţa de fond, considerentele pentru care a înlăturat incidenţa dispoziţiilor art.148, 149, 150 din Legea 105/1992 care stabilesc competenţa instanţelor române în procesele dintre o parte română şi o parte străină sau numai dintre străini.

Recurenta  - reclamantă consideră că aceste motivări ar fi fost imperios necesare în condiţiile în care atât la judecata în fond cât şi în apel se reţine un aspect esenţial cauzei, acela că pârâtul este cetăţean român.

Este adevărat că instanţa de rejudecare reţine doar faptul că pârâtul este cetăţean străin, fără a argumenta însă de ce a ales să ignore propria declaraţie a pârâtului care sub semnătură declară că este cetăţean român cu domiciliul în SUA şi în România. Deşi recurenta  reclamantă a subliniat în repetate rânduri că pârâtul este cetăţean român şi american cu domiciliul în SUA şi în România instanţa preferă să aleagă cetăţenia străină fără a motiva această alegere, în condiţiile în care cetăţenia iniţială a fost cea română, ulterior obţinând şi cetăţenia americană, respectiv criteriile în baza cărora instanţa preferă o cetăţenie sau alta.

Mai mult, instanţa reţine că declaraţia a fost întocmită în străinătate, chiar în situaţia în care recurenta – reclamantă a arătat şi argumentat faptul că declaraţia nu este apostilată, deci nu emană de la un stat străin. Recurenta  - reclamantă  a  arătat că apostila ataşată nu priveşte declaraţia, situaţie în care pe formularul de apostilă ar fi trebuit să figureze numele notarului american DP, iar înscrisul semnat de G D A, depus netradus la dosar, poate privi orice act întocmit de notarul DP, el neconţinând nicio referire la declaraţia dată de pârât şi pretinsă a fi autentificată sub nr.3478/2006.

Recurenta reclamantă susține că deşi a reluat aceste aspecte chiar şi în concluziile scrise, instanţa nu le-a analizat în spiritul dispoziţiilor art.261 al.1 C.pr.civ .

Este adevărat că motivele de apel care vizează condiţiile de fond ale actului juridic reprezintă aspecte de drept material, dar în condiţiile în care instanţa ar trebui să judece şi în spiritul legii, ele sunt menite să argumenteze odată în plus motivul logic pentru care acest proces nu poate fi judecat de o instanţă străină, fiind relevant ce s-ar întâmpla cu un act supus doar legii române dacă ar trebui să fie analizat din punct de vedere al condiţiilor de formă de o instanţă străină.

Instanţa nu analizează nici faptul că această declaraţie de acceptare a unei moşteniri deschise pe teritoriul României, act fără o existenţă de sine stătătoare (dacă ar fi legal), ce nu poate produce efecte decât în legătură cu această moştenire, în măsura în care litigiul ar fi guvernat în mod just de Legea 105/1992 litigiul ar fi tot de competenţa instanţelor române, încadrându-se în dispoziţiile art.151 pct.6 din lege.

În concluzie, instanţa de apel în rejudecare a încălcat în mod flagrant dispoziţiile art.261 al.1 cod procedură civilă, nepronunţându-se asupra principalelor motive de apel şi nemotivând înlăturarea apărărilor formulate de apelantă, motiv pentru care recurenta  reclamantă consideră că singura posibilitate de remediere a acestor neajunsuri, ar fi o nouă casare cu trimitere spre rejudecare, la Tribunalul Bucureşti, având în vedere că litigiul este guvernat de dispoziţiile vechiului cod de procedură civilă.

 2.  Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Potrivit doctrinei, aplicarea dispoziţiilor speciale ale Legii 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, presupune ca raportul juridic dedus judecăţii să conţină un element de extraneitate care poate fi: părţile raportului juridic ori numai una dintre părţi,... au cetăţenia/naţionalitatea unei  ţări străine ori... au domiciliul/sediul într-o altă ţară;  obiectul raportului juridic în cazul în care acesta este situat într-o ţară străină, spre exemplu în cazul în care bunurile  ce  fac  obiectul unei vânzări/ce  alcătuiesc  o  masă  succesorală sunt situate într-o ţară străină, în cazul în care dintr-o moştenire fac parte şi bunuri imobile, dreptul de moştenire se va reglementa prin regulile de drept aplicabile la locul situării imobilului; locul producerii faptului generator, modificator sau extinctiv al raportului  juridic este în străinătate;

Din punct de vedere al părţilor între care se poartă litigiul, în speţa dedusă judecăţii, au calitatea de părţi doi cetăţeni români, ambii cu domicilii în România.

După  cum rezultă chiar din declaraţia de acceptare a succesiunii dată de pârâtul BMC (numindu-se în realitate FD), acesta este şi cetăţean român şi are domiciliul atât în România  cât şi în America.

Potrivit art.148 din Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, „instanţele judecătoreşti române sunt competente, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile ce urmează, să soluţioneze procesele dintre o parte română şi o parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau juridice".

Nici din punct de vedere a actului ce formează obiectul litigiului, nu pot fi reţinute dispoziţiile Legii 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, fiind vorba de o declaraţie de acceptare a unei succesiuni deschise în România, act redactat în limba română, întemeiat în drept pe dispoziţiile legii române şi care nu este apostilat, fapt care ne-ar putea conduce la ideea că ar emana de la o autoritate străină.

Greşita aplicare a dispoziţiilor Legii 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat poate fi apreciată şi prin prisma judecării altor cauze între aceleaşi părţi de către instanţele din România, ba mai mult, două dintre cauze (acţiunea în pretenţii şi succesiunea aflată la acest moment în apel), de acelaşi complet de judecată care a pronunţat hotărârea în fond.

Astfel, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei la judecata în apel, între părţi, în afară de dosarul 842/301/2008 aflat în prezent în apel la Tribunalul Bucureşti, dosar ce are ca obiect dezbaterea succesiunii de pe urma defunctei FE  (dosar în care pârâtul în faza de apel a depus înscrisul a cărui anulare o solicită), s-au derulat o serie de litigii având diverse obiecte: somaţie de plată, pretenţii, acţiune în declararea simulaţiei, fără a se considera că instanţele române nu ar fi competente să judece. Având în vedere toate aceste aspecte, recurenta – reclamantă  consideră că în speţă nu erau aplicabile dispoziţiile legii speciale cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat ci dispoziţiile codului de procedură civilă, dispoziţii ce au fost avute în vedere la momentul introducerii acţiunii.

 Chiar dacă, prin absurd, s-ar accepta interpretarea instanţei în sensul aplicării în speţă a dispoziţiilor speciale ale Legii 105/1992, făcând abstracţie de dispoziţiile art.148 din lege, recurenta  - reclamantă consideră că soluţionarea litigiului ar reveni tot instanţelor române în condiţiile în care, actul a cărui anulare s-a solicitat-o reprezintă o declaraţie de acceptare a unei succesiuni deschise pe teritoriul României.

Acest act nu-si poate produce efecte decât la locul dezbaterii moştenirii, deoarece nu poate fi privit decât în strânsă legătură cu succesiunea deschisă pe teritoriul României, declaraţia de acceptare a succesiunii fiind un act al moştenirii.

Dacă pârâtul, la judecarea pe fond a cauzei privind dezbaterea succesiunii, ar fi folosit înscrisul pentru a-şi dovedi calitatea de succesor acceptant, apelanta ar fi avut posibilitatea să solicite anularea acestui înscris pe calea unei cereri reconvenţionale formulate în faţa aceleiaşi instanţe române.

În aceste condiţii, instanţele române nu numai că ar avea competenţa să judece litigiul, dar această competenţă ar fi exclusivă potrivit art.151 pct.6 din Legea 105/1992.

Pentru toate aceste motive recurenta – reclamantă solicită admiterea recursului, în principal admiterea casarea deciziei  recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi trimiterii cauzei Judecătoriei  Sector 3 Bucureşti pentru soluţionarea cauzei pe fond.

Recurs legal timbrat.

Intimatul reclamant au formulat întâmpinare, prin care au solicitat în esenţă respingerea recursului ca nefondat. Intimatul a susținut că prima instanță s-a pronunțat prin decizia atacată asupra motivului de apel referitor la greșita aplicare a Legii nr.105/1992 pe care l-a găsit neîntemeiat, că este cetățean american cu domiciliul în SUA, că declarația ce face obiectul acțiunii a fost întocmită de un notar american, fiind apostilat potrivit art.5 din Convenția de la Haga, apostilarea atestând emiterea actului de către autoritatea ce l-a eliberat. Se mai arată că acțiunea de față nu se încadrează în dispozițiile  art.149, 150,151 pct.6 din Legea nr.105/1992 deoarece obiectul cauzei nu este dezbaterea unei succesiuni ci anularea unui act juridic.

Nu s-au solicitat şi administrat probe noi în faza recursului.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea a apreciat ca fondat recursul pentru următoarele considerente:

Astfel, prin primul motiv de recurs, recurentul critică decizia recurată ca fiind nemotivată în ceea ce privește motivul de apel referitor la greșita aplicare de către prima instanță a Legii nr.105/1992 deoarece nu a indicat care este elementul de extraneitate care atrage aplicarea prevederilor acestei legi, motiv de recurs ce poate fi încadrat în dispozițiile art.304 pct.7 C.pr.civ.

Acest motiv de recurs este vădit nefondat.

În acest sens, Curtea reţine că în raport de prevederile art.261 alin.1 pct.5 C.proc.civ.,  hotărârea trebuie sa cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum si cele pentru care s-au înlăturat cererile parţilor. În acest sens, doctrina (Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, ediţia 2008, autor Mihaela Tăbârcă, pagina 111) şi jurisprudenţa constantă a instanţelor judecătoreşti au statuat în sensul că instanţa trebuie să-şi motiveze efectiv soluţia dată fiecărui capăt de cerere, nefiind obligată să răspundă detaliat tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor cereri.

Mai mult, jurisprudenţa Curţii EDO a stabilit la rândul său că obligaţia instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (decizia de inadmisibilitate Jahnke şi Lenoble c. Franţei), că noţiunea de proces echitabil impune ca jurisdicţiile interne să examineze în mod efectiv chestiunile esenţiale care au fost invocate (hotărârea pronunţată în cauza Albert c. României).

Din analizarea considerentelor hotararii recurate, Curtea constată că, contrar susţinerilor nefondate ale recurentei, instanţa de apel a examinat efectiv motivul de apel referitor la greșita aplicare de către prima instanță a Legii nr.105/1992, respectiv toate argumentele pertinente invocate cu care a fost investită, în limitele deciziei de casare, însă în raport de criticile concrete pe care recurenta le formulase în susținerea acestui motiv de apel, astfel cum acestea au fost expuse mai sus; în acest sens, Curtea reamintește recurentei că în faza apelului, în susținerea celui de-al doilea motiv de apel, prin care invoca greșita aplicare de către prima instanță a Legii nr.105/1992 a investit instanța, înafara acestor susțineri, cu critici referitoare la incidența prevederilor art.69 din actul normativ referitoare la condițiile de fond ale actului juridic, a prevederilor art.70 din același actul normativ referitor la legea aplicabilă fondului actului juridic, a prevederilor art.71 referitoare la condițiile de formă ale actului juridic, a prevederilor art.72 din Legea nr.105/1992 referitoare la sancțiunea actului juridic încheiat cu nerespectarea condițiilor de fond ale actului juridic și a susținut faptul că notarul public american ce a autentificat actul nu avea îndrituirea legală să autentifice actul. Aceste critici au fost respinse motivat de către instanța de apel care a  reținut că acțiunea în nulitatea unui act juridic încheiat de un notar american în SUA de către un cetăţean străin, chiar dacă în cuprinsul actului se menţionează că este întocmit cu aplicarea Legii 36/1995, nu se încadrează în niciuna în dispozițiile art.149, 150 si 151 din Legea 105/1992, care stabilesc in mod limitativ competenţa instanţelor romane în soluţionarea unor cauze care conţin elemente de extraneitate, că  sunt nefondate susținerile referitoare la incidența dispozițiilor art.69 ca si cele ale art.70-72 din Legea 105/1992, prevederi ce vizează condiţiile de fond ale actului juridic (adică dreptul material), și  pe care instanţa româna competentă să soluţioneze  o cauza  civila trebuie să le aplice, în ipoteza în care este competenta de a judeca procesul  potrivit art.149-152 din legea 105/1992, acestea fiind normele de procedura în materie de drept internaţional privat privitoare la competenta jurisdicţională.

Prin cel de-al doilea motiv de apel, contrar susținerilor vădit netemeinice ale apelantei, aceasta a invocat faptul că notarul public american ce a autentificat actul nu avea îndrituirea legală să autentifice actul însă această susținere nu poate fi calificată ca având relevanță referitor la  elementul de extraneitate, potrivit propriilor susțineri ale recurentei, ci reprezintă un motiv de nelegalitate referitor la forma actului juridic a cărui nulitate absolută solicită a fi constatat, și are legătură cu fondul litigiului de față, iar nu cu competența jurisdicțională a instanțelor române; dat fiind faptul că fondul litigiului nu a fost cercetat de către prima instanță, prin urmare nu putea fi examinat de către instanța de apel care este ținută să judece cu respectarea principiului prevăzut de art.294 alin.1 C.pr.civ, ce limitează efectul devolutiv al apelului la ceea ce s-a judecat de către prima instanță.

 Mai mult, în faza apelului recurenta reclamantă nu a făcut critici referitoare la reținerea de către prima instanță a elementului de extraneitate al raportului juridic dedus judecății în cauză, aceasta și datorită faptului că obiectul acțiunii de față este un act juridic încheiat de către un cetățean cu dublă cetățenie, română dar și americană, respectiv de către pârâtul care, își are domiciliul în SUA, Missouri, potrivit propriilor susțineri formulate de către recurentă la fila 4 din cererea de chemare în judecată, iar reședința lui nu se află pe teritoriul României, aspect susținut tot de către recurentă prin acțiune, și în raport de care recurenta chiar invocă nelegalitatea declarației de acceptare a moștenirii a cărei nulitate solicită a se constata în cauză. Elementul de extraneitate fiind o cerință prevăzută de lege, reținerea sa cu consecințe sub aspectul normei de drept internațional privat se datorează și faptului că, obiectul acțiunii de față, potrivit altor  susțineri ale recurentei din acțiune, este un act juridic încheiat în străinătate (New York), sens în care formulează de asemenea alte motive de nulitate a actului decurgând din lipsa competențelor de autentificare ale acestuia de către notarul public american, și de lipsa apostilei, astfel că nici în raport de acest aspect, criticile formale ale recurentei, nu pot fi primite. Nici în faza apelului și nici în prezentul recurs, în acest cadru procesual nu pot fi examinate celelalte motive de fond referitoare la litigiul dintre părți, precum susținerile recurentei că notarul american nu a acţionat în calitate de notar când a autentificat actul în temeiul dispoziţiilor legii române, că legea americană nu cunoaște procedura autentificării, că notarul american a acţionat ca persoană lipsită de dreptul de a autentifica acte în baza Legii nr.36/1995.

Dat fiind că instanța este investită prin motivele acțiunii deduse judecății, acțiune prin care reclamanta susținea clar și explicit existența elementului de extraneitate decurgând din  încheierea actului atacat de o persoană cu domiciliul în străinătate, având și cetățenie străină, (aspect ce atrage incidența normei imperative ce îi consacră caracterul de extraneitate, chiar dacă acesta are și cetățenia română), instanțele de fond nu aveau de ce să reanalizeze aceste susțineri ale recurentei, contrar susținerilor tendențioase ale acesteia.

Sunt nefondate și susținerile potrivit cărora instanţa ar fi trebuit să aprecieze la stabilirea competenței jurisdicționale a instanțelor române faptul că cerințele de formă și de fond ale actului a cărei anulare se cere, sunt cele stabilite de Legea 105/1992, aceasta făcând, după cum s-a arătat și în cele ce preced, confuzie între normele materiale și cele procesuale,  instanța având a analiza în primul rând aspectul competenței instanțelor romîne, și de abia ulterior, în cadrul litigiului privind fondul, să determine normele materiale aplicabile. 

Curtea constată, în consecinţă,  caracterul pur formal al criticilor formulate prin acest motiv de recurs.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul critică decizia recurată ca fiind pronunțată cu greșita aplicare a Legii nr.105/1992 deoarece în cauză nu sunt întrunite cerințele art.148 ale legii, fiind întrunite cele ale art.151 pct.6, motiv de recurs ce poate fi încadrat în dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ.

Acest motiv de recurs este fondat.

În acest sens, Curtea, potrivit considerentelor expuse mai sus, referitoare la elementele de extraneitate invocate chiar de către recurentă prin motivele de fapt cu ale acțiunii, ca având incidență asupra fondului litigiu, aspecte despre care susține neîntemeiat și contradictoriu însă că nu ar mai fi reale atunci când acestea sunt în măsură a produce efecte juridice și în privința determinării competenței jurisdicționale în cauză, litigiul de față se poartă între un cetățean român și un cetățean român și străin cu domiciliul în străinătate, în privința unui act juridic încheiat în străinătate, iar obiectul altor cauze purtate între părți, contrar criticilor nefondate ale recurentei, nu are nici o relevanță pentru determinarea competenței jurisdicționale a primei instanțe în acest litigiu, recurenta nefiind în măsură a indica o dispoziție care să determine o prorogare de competență în sensul pretins de aceasta.

Cu toate acestea, apar fondate susținerile recurentei cu privire la greșita interpretare în cauză a prevederilor art.151 pct.6 din Legea 105/1992, ce statuează că ,,instanțele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturi de drept internațional privat referitoare la... moştenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România.,, 

Astfel, interpretate gramatical și rațional, competența instanțele române este una exclusivă, potrivit normelor menționate (dispoziții speciale ce exclud normele procedurale de drept comun, contrar susținerilor recurentei), nu doar în general în cazul dezbaterii succesorale în privința unui defunct ce a avut ultimul domiciliu în România, ci în cazul tuturor raporturilor (de drept internațional privat) referitoare la... moştenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România; acesta este cazul în speță, unde menționatul act juridic a cărui nulitate se solicită a se constata este o declarație de acceptare a moștenirii unui defunct cu ultimul domiciliu în România, acest act unilateral producându-și efectele  juridice în legătură cu o moștenirea ce se dezbate în Romînia, în sensul prevederilor legale menționate. Dincolo de prevederile clare ale art.151 pct.6 din Legea 105/1992, o interpretare contrară a textului de lege nu poate fi primită, aplicând argumentul logic al reducerii la absurd, deoarece, atâta vreme cât o moștenire se dezbate în România, nu poate fi  acceptată situația în care anumite raporturi juridice ce decurg din deschiderea succesiunii să fie de competența instanței române iar altele să fie excluse din această competență.

Pentru  aceste considerente, Curtea, reținând incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ,  în temeiul art.312 alin.1 şi 3  C.Pr.Civ, a admis recursul  declarat de  recurenta reclamantă, a modificat în tot decizia  recurată în sensul că a admis apelul, și,  în consecință, a anulat sentinţa  şi va trimite cauza  spre rejudecare  pe fond la  Judecătoria  Sectorului 3 Bucureşti.

Domenii speta

Spete similare