Contestaţie decizie de concediere

R O M Â N I A

TRIBUNALUL ARGEŞ

SECŢIA PENTRU CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

SENTINTA Nr. 2049/2014

Şedinţa publică de la 10 Noiembrie 2014

Obiectul cauzei:contestaţie decizie de concediere

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele :

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 29-10-2013 şi completată la data de 15-04-2014, contestatorul (...)  a formulat, în contradictoriu cu intimata SC D. I.  SRL, contestaţie împotriva deciziei nr. (...) , solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa instanţa să dispună anularea acesteia, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale aferente perioadei în care s-au desfăşurat raporturi de muncă, precum şi obligarea acesteia să înregistreze contractul de muncă pentru perioada 9-23.09.2013.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a semnat contractul individual de muncă cu intimata pe o durată de o lună la data de 9-09-2013, fără însă a primi un exemplar al acestuia semnat de reprezentantul societăţii. Însă în data de 20-09-2013, administratorul societăţii l-a dat afara întrucât „nu îi place cum miroase”, iar în data de 23-09-2013 s-a prezentat la ITM, de unde a aflat că data înregistrării contractului individual de muncă încheiat cu pârâta este de 19-09-2013. În aceeaşi zi s-a prezentat la sediul societăţii, însă administratorul societăţii l-a agresat fizic, ameninţând că va chema poliţia dacă nu pleacă. Pentru acest motiv, atunci când a primit convocarea de prezentare la cercetarea disciplinară, a transmis o adresă angajatorului prin care îi cerea ca această cercetare să se facă la sediul AJOFM, unde însă nu s-a prezentat niciun reprezentant al societăţii.

În drept, s-au invocat disp.art. 61-63, 76, 247-252 C.muncii.

În dovedirea cererii, contestatorul a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Acţiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform art.270 C.muncii.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 15-05-2014 şi modificată la data de 23-05-2014, intimata a solicitat  respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei şi amendarea contestatorului în baza art.526 N C.pr.civ., arătând că reclamantul nu a fost angajat începând cu data de 9-09-2013, ci din 19-09-2013, când a şi fost înregistrat contractul individual de muncă, reclamantul fiind invitat la sediul societăţii pentru a-şi ridica drepturile salariale restante, lucru pe care însă nu l-a făcut. De asemenea, susţinerile acestuia privind un comportament agresiv nu sunt reale. Iar concedierea reclamantului s-a făcut ca urmare a faptului că acesta nu s-a mai prezentat la locul de muncă fără nicio explicaţie, nevenind nici la convocarea pentru cercetarea disciplinară, nefiind adevărat că ar fi transmis o cerere ca această întrunire să aibă loc la AJOFM. Prin urmare, decizia de concediere este legală, contestatorul urmând a fi obligat în temeiul art.526 N C.pr.civ. la plata unei amenzi şi a unei despăgubiri către pârâtă pentru prejudiciul cauzat prin introducerea contestaţiei, evaluat la 2000 lei.

În drept, s-au invocat disp.art. 205 N C.pr.civ.

În susţinerea întâmpinării, intimata a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

În şedinţa publică din data de 20-10-2014, reclamantul, în temeiul art.204 alin.2 pct.2 N C.pr.civ., şi-a majorat cuantumul pretenţiilor solicitate în cauză în sensul ca pârâta să fie obligată să plătească o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data concedierii şi până la data plăţii.

Instanţa a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată următoarele:

Contestatorul a fost angajatul societăţii intimate în baza unui contract individual de muncă încheiat pe durată de o lună, iar prin decizia nr.44/2013, contestată în cauză, acesta a fost concediat în temeiul art.61 lit.a C.muncii.

Prin decizia contestată s-a dispus sancţionarea contestatorului cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, reţinându-se ca abatere disciplinară neprezentarea la locul de muncă începând cu data de 23-09-2013, încălcând prevederile contractului individual de muncă.

Anterior emiterii deciziei de sancţionare, contestatorul a fost convocat pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile, însă reclamantul a refuzat să se prezinte la sediul societăţii intimate.

Analizând conţinutul deciziei de sancţionare, instanţa reţine că aceasta conţine toate menţiunile obligatorii cerute de disp.art. 252 alin.2 C.muncii, respectând deci condiţiile legale de formă şi conţinut.

De asemenea, tribunalul reţine că angajatorul a respectat disp.art. 251 C.muncii, dat fiind că potrivit alin.3 al articolului, neprezentarea salariatului la convocarea făcută fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile.

Motivul de neprezentare invocat de contestator, respectiv frica pentru integritatea sa fizică, nu reprezintă un motiv obiectiv, care prin definiţie trebuie să fie mai presus de voinţa reclamantului.

Instanţa apreciază irelevante disputele părţilor cu privire la faptul dacă reclamantul a transmis sau nu prin mandat poştal angajatorului un răspuns la data de 14-10-2013, prin care ar fi stabilit prin proprie decizie locul, data şi ora convocării.

Aceasta întrucât nicio dispoziţie legală nu acordă un astfel de drept salariatului.

De altfel, această atitudine a reclamantului în raport cu angajatorul său nu poate fi interpretată de societatea pârâtă, astfel cum a şi făcut-o prin decizia de concediere, decât în sensul intenţiei clare a contestatorului de a nu mai participa la activitatea societăţii.

Sub aspectul temeiniciei deciziei de sancţionare disciplinară, instanţa reţine în fapt, chiar din recunoaşterile reclamantului, că începând cu data de 20-09-2013 acesta nu s-a mai prezentat la locul de muncă, fără a justifica în niciun fel aceste absenţe. 

Potrivit art.247 alin.2 C.muncii, abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Or, esenţa contractului de muncă este prestarea muncii de către salariat pentru şi sub autoritatea unui angajator, în schimbul unei remuneraţii.

Justificarea reclamantului pentru părăsirea locului de muncă în sensul că a fost dat afară de administratorul societăţii, care nu l-a mai primit în sediu, pe lângă faptul că nu este probată, nu este de natură a-i înlătura vinovăţia.

Astfel, pe de o parte în instanţă un fapt neprobat este un fapt inexistent, iar pe de altă parte, orice nemulţumire pe care ar fi avut-o la locul de muncă trebuia soluţionată în limite contractuale, fapta contestatorului depăşind însă aceste limite.

De asemenea, sub aspectul sarcinii probei, tribunalul subliniază faptul că disp.art. 272 C.muncii, care acordă această sarcină angajatorului, se aplică numai acelor aspecte ce derivă din raporturile de muncă, angajatorul fiind în general deţinătorul acestor probe.

Însă invocarea unor aspecte de fapt străine de contractul de muncă de către reclamantul-salariat transferă sarcina probei către acesta, potrivit principiului general stabilit de art.249 N C.pr.civ.

Contestatorul se face deci vinovat de încălcarea disp.art.8 alin.1 C.muncii, în raport de care relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe. Prin semnarea contractului individual de munca, ambelor părţi, angajat şi angajator, le revin atât drepturi cât şi obligaţii. Angajatul consimte ca forţa sa de muncă să fie pusă la dispoziţia angajatorului în schimbul remunerării periodice a acesteia. Pe de altă parte, salariatul are obligaţia de a respecta ordinele superiorilor săi ierarhici, de a respecta programul de lucru şi de a îndeplini atribuţiile care îi revin aşa cum prevăd şi dispoziţiile art.39 alin.2 C.muncii. Relevant în cadrul desfăşurării raportului de muncă este faptul că, în timpul programului de lucru, angajatul se află la dispoziţia unităţii unde este încadrat, aceasta din urmă având prerogativa conducerii activităţii sale potrivit obiectului de activitate şi în scopurile pentru care persoana juridică a fost înfiinţată.

Iar buna-credinţă este prezumată inclusiv pentru angajator, reclamantul nereuşind să răstoarne această prezumţie relativă.

În consecinţă, pentru motivele arătate, instanţa constată că fapta reţinută în sarcina contestatorului prin decizia contestată îndeplineşte condiţiile unei abateri disciplinare, astfel cum rezultă din disp.art. 247 alin.2 C.muncii.

Iar în temeiul art. 247 alin.1 C.muncii, angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.

Analizând proporţionalitatea sancţiunii aplicate cu gravitatea faptei, instanţa reţine că au fost respectate criteriile prev.de art. 250 alin.1 C.muncii, intimata ţinând seama de faptul că abaterea a afectat grav disciplina muncii, precum şi un element esenţial al raporturilor de muncă, respectiv obligaţia de a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, ţinând seama şi de atitudinea contestatorului de sfidare a reprezentanţilor pârâtei prin chemarea acestora la o altă locaţie pentru desfăşurarea cercetării disciplinare.

Pentru aceste motive, apreciind că în cauză s-a păstrat echilibrul necesar între interesele salariatului şi cele ale angajatorului, instanţa va respinge contestaţia împotriva deciziei de concediere ca neîntemeiată, cu consecinţa respingerii şi a cererilor accesorii.

În cauză însă reclamantul a formulat şi o cerere în recunoaşterea faptului că raporturile de muncă dintre părţi au început la data de 9-09-2013, arătând că nu a ştiut că în contractul individual de muncă încheiat în formă scrisă şi semnat de ambele părţi a fost menţionată ca dată de începere a raporturilor de muncă 20-09-2013.

La dosar a fost depus contractul individual de muncă înregistrat în REVISAL sub nr.33/19-09-2013, act semnat de ambele părţi şi care precizează ca dată de începere a activităţii 20-09-2013, purtând şi menţiunea încheierii în dublu exemplar.

Reiese deci că reclamantul invocă aspecte ce contravin unui înscris sub semnătură privată.

Sub acest aspect, tribunalul reţine disp.art. 16 alin.1 şi 3 C.muncii potrivit cărora contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, forma scrisă fiind obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului, iar anterior începerii activităţii angajatorul este obligat să înmâneze salariatului un exemplar din contractul individual de muncă.

De asemenea, conform art.273-276 N C.pr.civ., înscrisul sub semnătură privată face dovadă între părţi până la proba contară, iar în cazul contractelor sinalagmatice, puterea doveditoare este condiţionată de respectarea pluralităţii de exemplare, fără de care înscrisul ar fi socotit ca început de dovadă scrisă.

Coroborând aceste dispoziţii legale, aflate în raport de general-special, instanţa reţine că raporturile de muncă pot lua valabil naştere numai prin încheierea în formă scrisă a contractului individual de muncă, iar formalitatea multiplului exemplar vizează numai aspectul puterii doveditoare a actului, iar nu valabilitatea acestuia, cu atât mai mult cu cât legea specială, respectiv C.muncii, nu prevede sancţiunea nulităţii pentru nerespectarea disp.art. 16 alin.3 C.muncii.

Prin urmare, atât timp cât pentru perioada 9-19.09.2013 nu a fost încheiat un contract individual de muncă în formă scrisă, în temeiul art.16 alin.1 C.muncii, tribunalul respinge ca neîntemeiată şi acest capăt de cerere.

Pentru aceste considerente, instanţa va respinge acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

 De asemenea, în temeiul art.19 alin.1 din OUG nr. 51/2008, cheltuielile procesuale avansate de către stat, sub forma ajutorului public judiciar acordat contestatorului prin încheierea de şedinţă din data de 9-09-2014, în cuantum de 300 lei, rămân în sarcina acestuia.

Având în vedere soluţia ce se va pronunţa, instanţa va analiza şi cererea pârâtei, întemeiate pe disp.art. 526 N C.pr.civ., de sancţionare a reclamantului şi de obligare a acestuia la plata unei despăgubiri.

Sub acest aspect, tribunalul reţine că articolul indicat este inclus în titlul privind contestaţia pentru tergiversarea procesului, textul fiind deci aplicabil doar acestui tip de contestaţie, neputând fi temei al cererii pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge acţiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul (...), în contradictoriu cu pârâta SC D. I.  SRL, ca neîntemeiată.

Cheltuielile procesuale avansate de către stat, sub forma ajutorului public judiciar acordat contestatorului prin încheierea de şedinţă din data de 9-09-2014, în cuantum de 300 lei, rămân în sarcina acestuia. Cu apel în 10 zile de la comunicare, cererea de apel depunându-se la Tribunalul Argeş.  Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10.11.2014, la Tribunalul Argeş, Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale

Domenii speta

Spete similare