Litigii cu profesioniştii – Suspendare a procesului de divizare pe calea ordonanţei preşedinţiale.

. Litigii cu profesioniştii – Suspendare a procesului de divizare pe calea ordonanţei preşedinţiale.

În cazul procesului de reorganizare a unei societăţi, creditorii acesteia să îşi valorifice drepturile pe cale opoziţiei, prin obţinerea de garanţii ori prin obligarea debitoarei la plata creanţei. În schimb, nu s-a recunoscut dreptul acestora de a determina sistarea temporară a procesului de divizare. Or, în condiţiile în care legea specială a refuzat acest drept creditorilor, ea se aplică prioritar, neputându-se obţine suspendarea procesului de divizare nici pe calea de drept comun a ordonanţei preşedinţiale

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 264 din 11.02.2016)

I. Hotărârea primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr. 6854 din 07.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. 42715/3/2015, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de emitere a ordonanţei preşedinţiale, formulată de reclamantul G.B., în contradictoriu cu pârâta A T SRL.

Pentru a pronunţa aceasta soluţie, instanţa de fond a reţinut ca prevederile art. 996 alin. (1) NCPC, apreciind că nu se susţine caracterul urgent, iminenta unei pagube ce nu s-ar putea repara urmare a procedurii de divizare. Daca se retine cerinţa caracterului vremelnic pana la soluţionarea dosarului având ca obiect opoziţie, nu se susţine condiţia privind neprejudecarea fondului. Parata contesta, de pilda, întinderea creanţei, titlul în baza caruia se formulează pretenţiile, convenţia de restructurare din 10.05.2012, aspecte care antamează fondul şi nu pot fi lămurite pe calea unei cereri de ordonanta preşedinţială.

Cat priveşte aparenţa de drept fata de situatia concreta, raporturile juridice dintre parti, se observă incidenta art. 243 din Legea nr 31/1990. Astfel potrivit art. 1 al acestui articol, „creditorii societăţilor care iau parte la fuziune sau la divizare au dreptul la o protecţie adecvată a intereselor lor. În vederea obţinerii de garanţii adecvate, orice creditor care deţine o creanţă certă, lichidă şi anterioară datei publicării proiectului de fuziune sau de divizare, în una dintre modalităţile prevăzute la art. 242, nescadentă la data publicării, a cărei satisfacere este pusă în pericol prin realizarea fuziunii/divizării, poate face opoziţie, în condiţiile prezentului articol”. Totodata „dacă societatea debitoare sau, după caz, societatea succesoare în drepturile şi obligaţiile societăţii debitoare nu oferă garanţii ori privilegii adecvate pentru satisfacerea creanţei sau, chiar dacă oferă garanţii ori privilegii, nu le constituie, din cauze ce îi sunt imputabile, în termenul stabilit de instanţă prin încheiere, potrivit alin. (5), instanţa admite opoziţia şi obligă societatea debitoare sau, după caz, societatea succesoare în drepturile şi obligaţiile societăţii debitoare la plata creanţei de îndată ori într-un anumit termen stabilit în funcţie de valoarea creanţei şi de pasivul societăţii debitoare sau, după caz, al societăţii succesoare în drepturile şi obligaţiile societăţii debitoare. Hotărârea de admitere a opoziţiei este executorie”.(art. 243 alin 6 din Legea nr 31/1990)

Pe de alta parte, pe rolul instanţelor există anumite litigii între părţi pentru stabilirea obligaţiilor, a creanţelor, dosar nr. 29807/3/2015, incidenta convenţiei de restructurare din data de 10.05.2012, aspecte ce trebuie lămurite în dosarul de fond si nu in cadrul prezentei proceduri speciale, in cadrul căreia se realizează doar un examen sumar al fondului dreptului, orice neregulă în procesul de divizare fiind supuse sancţiunilor în materie civilă sau penală în condiţiile legii, situaţii faţă de care, fără a se putea reţine aparenţa de drept în favoarea reclamantei, prezenta cerere nu poate fi primita.

În consecinţă, având in vedere dispoziţiile art.998 şi urm., Tribunalul a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

II. Apelul declarat:

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, solicitând modificarea sentinţei în sensul admiterii cererii şi suspendării, pe cale de ordonanţă preşedinţială, a procesului de divizare a pârâtei, până la soluţionarea cererii de opoziţie ce face obiectul dosarului nr. 42417/3/2015 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă şi a cererii de constatare a nulităţii absolute a proiectului de divizare, ce formează obiectul dosarului nr. 42720/3/2015.

În motivare, apelantul-reclamant a arătat în esenţă că instanţa a interpretat în mod eronat probele administrate şi prevederile legale incidente. Arată că există o serie de litigii pe rol: opoziţie împotriva proiectului de divizare, constatarea nulităţii absolute a proiectului de divizare, obligarea pârâţilor la instituirea în favoarea reclamantului a unei garanţii reale imobiliare.

Susţine că în mod nelegal a apreciat prima instanţă că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru emiterea ordonanţei preşedinţiale. În opinia apelantului, aceste condiţii sunt îndeplinite. Aparenţa de drept rezultă din susţinerile sale şi actele doveditoare privind creanţa pe care o deţine împotriva intimatei şi din susţinerile efectuate în cadrul acţiunilor de fond. Urgenţa rezultă din imposibilitatea de a-şi realiza creanţa pe care o deţine împotriva societăţii, iar caracterul provizoriu rezidă din împrejurarea că suspendarea executării proiectului de divizare va opera până la soluţionarea dosarului de opoziţie.

Învederează că a deţinut calitatea de asociat al societăţii intimate, iar în scopul restructurărilor participaţiilor fiecăruia dintre asociaţi la firmele din grup, a fost încheiată convenţia de restructurare din 10.05.2012, prin care celălalt asociat s-a obligat să constituie în favoarea apelantului garanţie reală imobiliară, obligaţie care nu a fost îndeplinită. Mai arată că prin proiectul de divizare se încearcă alocarea unui bun care, de drept, nu mai aparţine intimatei, încercându-se fraudarea intereselor creditorilor repartizaţi în cadrul noii societăţi. Divizarea are loc prin transferul unei părţi din patrimoniul societăţii intimate, constând, în principal, în activele şi pasivele aferente imobilizărilor corporale, de natura terenului deţinut, cu o gravă disproporţie între ele, care nu este scriptic evidenţiată. Chiar şi în ipoteza în care acest bun ar fi luat în calcul, valoarea contabilă nu a ţinut cont de valoarea reală de piaţă.

Arată că pasivul evidenţiat în proiectul de divizare nu reflectă realitatea. Prin divizare, se încearcă de către intimată eludarea răspunderii sale privind achitarea debitelor, determinând o cauză ilicită a divizării.

În drept, au fost invocate prevederile art. 999 Cod de procedură civilă.

În probaţiune, apelantul a solicitat proba cu înscrisuri.

III. Apărările intimatei:

Intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului.

În motivare, intimata-pârâtă a arătat în esenţă că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale procedurii de ordonanţă preşedinţială.

Arată că, pe această cale, apelantul a solicitat instanţei să dispună mai mult decât se cere prin acţiunea principală, de fond. În dosarul de fond, chiar dacă nemulţumirile unui creditor cu privire la divizare ar fi întemeiate, instanţa nu va pronunţa o soluţie de respingere a proiectului de divizare, ci va acorda alte măsuri de protecţie.

În opinia intimatei, o soluţie de suspendare a procedurii de divizare pe calea ordonanţei preşedinţiale este în mod evident infirmată de dispoziţiile art. 243 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, conform cărora formularea unei cereri de opoziţie în temeiul alin. 1 nu are ca efect suspendarea executării fuziunii sau divizării. Din moment ce formularea sau admiterea unei opoziţii nu poate produce efectul suspendării sau anulării divizării, este clar că o suspendare nu poate fi obţinută nici pe calea ordonanţei preşedinţiale.

Mai arată că nu este îndeplinită condiţia urgenţei, aceasta nefiind, de altfel, nici motivată ori dovedită de reclamant. În plus, acesta are la dispoziţie alte mijloace juridice de apărare a drepturilor sale, care au fost şi exercitate, precum cererea de opoziţie la proiectul de divizare. Totodată, există art. 2411 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 31/1990, care ocroteşte drepturile creditorilor.

Opinează intimata-pârâtă că nici aparenţa de drept nu este în favoarea reclamantului, în condiţiile în care opoziţia la proiectul de divizare este în mod evident tardivă. Învederează totodată că toate afirmaţiile reclamantului sunt departe de adevăr, iar acţiunile au fost promovate în scop şicanator. Arată că a recunoscut calitatea de creditor a apelantului, însă pentru o creanţă în cuantum diminuat faţă de cel invocat, iar pretenţiile suplimentare ale acestuia se bazează pe un înscris faţă de care intimata are calitatea de terţ şi care nu poate crea obligaţii în sarcina sa, respectiv convenţia de restructurare din data de 10.05.2012.

În drept, au fost invocate prevederile art. 205 Cpc.

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

IV. Răspunsul la întâmpinare:

Apelantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat aspecte deja expuse în cadrul motivelor de apel, arătând în plus că proiectul de divizare publicat în Monitorul Oficial este diferit de cel autentificat.

V. Soluţia instanţei de apel:

Analizând sentinţa civilă apelată prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea constată că aceasta este legală şi temeinică.

Astfel, în acord cu prima instanţă şi contrar susţinerilor apelantului-reclamant, Curtea constată că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile pentru emiterea ordonanţei preşedinţiale solicitate, în special condiţia urgenţei.

Apelantul-reclamant a justificat această condiţie prin aceea că divizarea, în forma propusă, îl aduce în imposibilitate de a-şi realiza creanţa pe care o deţine împotriva intimatei. Curtea constată că, în materie de divizare, Legea nr. 31/1990 cuprinde o serie de garanţii suficiente pentru prezervarea drepturilor creditorilor societăţii supuse procesului de reorganizare. Astfel, art. 243 din Legea nr. 31/1990 reglementează dreptul creditorilor de a formula opoziţie, stipulând la alineatul 1 următoarele: creditorii societăţilor care iau parte la fuziune sau la divizare au dreptul la o protecţie adecvată a intereselor lor. În vederea obţinerii de garanţii adecvate, orice creditor care deţine o creanţă certă, lichidă şi anterioară datei publicării proiectului de fuziune sau de divizare, în una dintre modalităţile prevăzute la art. 242, nescadentă la data publicării, a cărei satisfacere este pusă în pericol prin realizarea fuziunii/divizării, poate face opoziţie, în condiţiile prezentului articol.

De asemenea, alineatul 6 al textului de lege menţionat prevede care sunt consecinţele promovării unei opoziţii întemeiate: Dacă societatea debitoare sau, după caz, societatea succesoare în drepturile şi obligaţiile societăţii debitoare nu oferă garanţii ori privilegii adecvate pentru satisfacerea creanţei sau, chiar dacă oferă garanţii ori privilegii, nu le constituie, din cauze ce îi sunt imputabile, în termenul stabilit de instanţă prin încheiere, potrivit alin. (5), instanţa admite opoziţia şi obligă societatea debitoare sau, după caz, societatea succesoare în drepturile şi obligaţiile societăţii debitoare la plata creanţei de îndată ori într-un anumit termen stabilit în funcţie de valoarea creanţei şi de pasivul societăţii debitoare sau, după caz, al societăţii succesoare în drepturile şi obligaţiile societăţii debitoare. Hotărârea de admitere a opoziţiei este executorie.

În cauză, după cum reiese din chiar susţinerile apelantului-reclamant, acesta a promovat opoziţia reglementată de textul de lege anterior menţionat, acţiune de natură a îi apăra interesele sale de creditor al intimatei.

Mai mult, Legea nr. 31/1990 reglementează garanţii pentru creditori chiar în lipsa promovării de către aceştia a opoziţiei. Astfel, conform art. 2411 alin. 3, dacă un creditor nu a obţinut realizarea creanţei sale de la societatea căreia îi este repartizată creanţa prin divizare, toate societăţile participante la divizare răspund pentru obligaţia în cauză, până la concurenţa valorii activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare, cu excepţia societăţii căreia i-a fost repartizată obligaţia respectivă, care răspunde nelimitat.

Prin urmare, au fost prevăzute pentru creditori garanţii şi remedii suficiente pentru asigurarea drepturilor lor, de care beneficiază şi apelantul-reclamant, astfel încât nu există nicio justificare pentru acesta să împiedice procesul de divizare.

De altfel, Curtea reţine şi dispoziţiile art. 243 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, conform cărora formularea unei opoziţii în temeiul alin. (1) nu are ca efect suspendarea executării fuziunii sau divizării şi nu împiedică realizarea fuziunii sau divizării. Din aceste prevederi legale reiese intenţia legiuitorului ca, în cazul procesului de reorganizare a unei societăţi, creditorii acesteia să îşi valorifice drepturile pe cale opoziţiei, prin obţinerea de garanţii ori prin obligarea debitoarei la plata creanţei. În schimb, nu s-a recunoscut dreptul acestora de a determina sistarea temporară a procesului de divizare. Or, în condiţiile în care legea specială a refuzat acest drept creditorilor, ea se aplică prioritar, neputându-se obţine suspendarea procesului de divizare nici pe calea de drept comun a ordonanţei preşedinţiale. Dacă s-ar admite o astfel de cerere, s-ar eluda dispoziţiile legale speciale şi intenţia legiuitorului de a permite creditorilor doar acţiuni destinate satisfacerii drepturilor lor, iar nu acţiuni menite să împiedice ori să îngreuneze procesul de reorganizare a societăţii.

Nu în ultimul rând, mai reţine Curtea şi că, potrivit art. 4 alin. 1 din OUG nr. 116/2009, în cazul fuziunii, inclusiv al fuziunii transfrontaliere, şi în cazul divizării, competenţa de verificare a legalităţii hotărârii asupra fuziunii/divizării şi, după caz, a actului constitutiv ori a actului modificator, precum şi competenţa de soluţionare a cererii de înregistrare în registrul comerţului a menţiunilor de fuziune, fuziune transfrontalieră, divizare aparţin instanţei.

Reiese că, pentru a produce efecte, orice proces de divizare este supus controlului de legalitate al instanţei. Abia după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens şi după efectuarea formelor de publicitate, astfel cum dispune art. 249 din Legea nr. 31/1990, reorganizarea societăţii produce efecte. Prin urmare, toate aspectele de nelegalitate invocate de către apelantul-reclamant în ceea ce priveşte proiectul de divizare şi divizarea însăşi vor fi verificate de către instanţa învestită cu soluţionarea cererii de constatare a legalităţii divizării. Or, prin cererea de faţă, apelantul-reclamant tinde la împiedicarea acelei instanţe să procedeze la soluţionarea cauzei cu care a fost învestită, lucru nepermis de legislaţia în vigoare.

Prin urmare, Curtea constată că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză atunci când a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru emiterea ordonanţei preşedinţiale. Iar cât priveşte motivul de apel privind greşita interpretare a probelor, Curtea constată că acesta a fost doar în mod formal invocat, apelantul-reclamant neindicând care sunt probele greşit apreciate de prima instanţă şi nici care ar fi relevanţa probatorie corectă a acestora.

Pentru toate aceste considerente, constatând că prima instanţă a pronunţat o soluţie temeinică şi legală, că, pentru emiterea unei ordonanţe preşedinţiale, condiţiile prevăzute de lege trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, iar în cauza de faţă nu este îndeplinită condiţia urgenţei, Curtea a respins apelul ca nefondat

Domenii speta

Spete similare