Litigiu de muncă privind personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor. Reîncadrare conform Legii nr. 284/2010. Drepturi salariale la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică

Litigiu de muncă privind personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor. Reîncadrare conform Legii nr. 284/2010. Drepturi salariale la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009. Inexistența discriminării față de personalul cu vechime identică în muncă, salarizaţi în baza altor acte normative

Art. 2, art. 6 din Legea nr. 284/2010, art. 41 alin. 4 din Constituția României, art. 6 alin. 3 din Codul muncii, art. 14 din CEDO

Faţă de considerentele deciziei nr. 32/19.10.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, trecerea în altă tranşă de vechime, după data de 1 ianuarie 2011, dă dreptul apelantului la majorarea salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. 5 din legea cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare (conform art. 6 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 285/2010), ci nu la o majorare care să egalizeze drepturile sale salariale cu cele ale personalului ale cărui majorări, prin raportare la aceleaşi trepte de vechime, s-au realizat în baza legislaţiei anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.

În condiţiile în care nu a avut loc o micşorare a drepturilor salariale ale apelantului reclamant, ci o majorare conform art. 6 din legea nr. 285/2010, Curtea constată că acestuia nu i-au fost plătite drepturi salariale mai mici decât cele cuvenite, majorările salariale aplicându-se conform Legii nr. 285/2010, ci nu, astfel cum solicită eronat apelantul, conform altor acte normative, inaplicabile în cazul său.

Instanţa de litigii de muncă nu poate constata existenţa unei discriminării şi acordarea unor despăgubiri pe acest temei, faţă de prevederile Deciziei nr. 818/03.07.2008 a Curtii Constitutionale a Romaniei, prin care s-a statuat ca instanţele judecătoreşti nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii.

Prin Decizia menționată, Curtea Constituţionala a admis excepţia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 1, art.2(3) si art. 27(1) din O.G. nr. 137/2000, statuând că aceste dispoziţii sunt neconstitutionale in măsura in care din acestea se desprinde intelesul ca instanţele judecătoreşti au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerand ca sunt discriminatorii si sa le inlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative.

Aşadar, întrucât în cazul în care discriminarea provine din lege, este interzis instanţelor judecătoreşti să nu aplice dispoziţiile privind legile de salarizare în vigoare, sau să acorde drepturi în baza unor dispoziţii legale abrogate (ex. drepturi prevăzute de OUG nr. 27/2006), Curtea consideră că dispoziţiile de drept intern care interzic discriminarea nu pot fi valorificate în cazul unui litigiu de muncă având obiectul analizat.

(Curtea de Apel București, Secţia a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia Nr.1862 din 11 aprilie 2016)

Prin cererea de apel s-a solicitat modificarea sentinţei civile apelate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost precizată, cu menţiunea că reîncadrarea va opera de la data de 01.01.2011, ci nu cu o zi mai devreme, respectiv 31.12.2010, cum din eroare a solicitat în cererea modificatoare.

În motivare a arătat că litigiul este un litigiu de muncă, conform art. 1 alin. 2 din Codul muncii, şi nu are ca obiect contestarea deciziilor nr. 333/08.02.2010 şi 233/03.02.2011, conform art. 7 din Legea nr. 284/2010. Legiuitorul a înţeles să diferenţieze cele două activităţi, respectiv reîncadrare şi stabilirea salariului, reîncadrarea fiind obligaţia principală ce incumbă angajatorului, numai în urma acestei operaţiuni urmând a se stabili salariul.

A mai susţinut că, fiind acte administrative individuale, instanţa era obligată să cerceteze din oficiu legalitatea deciziilor nr. 333/08.02.2010 şi 233/03.02.2011, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004. A susţinut că a invocat nelegalitatea acestor acte administrative, prin precizările formulate în cadrul procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată.

Având în vedere prevederile art. 33 din Legea nr. 284/2010, conform cărora reîncadrarea personalului se face corespunzător tranşelor de vechime în muncă avute în luna decembrie, era important să se stabilească dacă în luna decembrie 2009 avea o vechime în magistratură de 12 ani şi 9 luni, astfel cum a susţinut.

A mai arătat că, în condiţiile în care a solicitat reîncadrarea începând cu data de 31.12.2010, deşi Legea nr. 284/2010 a intrat în vigoare la 01.01.2011, instanţa, faţă de principiul disponibilităţii, putea acorda mai puţin, respectiv reîncadrarea începând cu data de 01.01.2011, şi nu trebuia să respingă acţiunea.

În susţinerea concluziei conform căreia vechimea de 12 ani şi 9 luni în magistratură rezultă şi din valorificarea contractelor de muncă cu timp parţial, a invocat Acordul cadru cu privire la munca pe fracţiune de normă, anexat la Directiva 97/81/CE, art. 103 alin. 1 şi art. 16 alin. 3 din Codul muncii, jurisprudenţa CJCE în cauzele conexate C-395/08 şi C-396/08 Instituto nazionale della providenza sociale împotriva Tiziana Bruno şi alţii, pct. 66, în cauza C-14/04 Abdelkader Dellas and Others v. Premier ministre and Ministre des Affaires sociales, du Travail et de la Solidarite, pct. 58, art. 49 şi 38 din Legea nr. 19/2000.

A susţinut apelantul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii subsidiare care, în cazul respingerii cererii principale, trebuia să fie respinsă sau admisă. Acest aspect rezultă şi din dispozitivul echivoc al sentinţei apelate.

De asemenea, a susţinut că din moment ce prin Decizia Preşedintelui CSM nr. 207/2010, conform Legii nr. 330/2009, a fost încadrat astfel încât să i se aplice coeficientul de multiplicare 17 aferent judecătorului de la curtea de apel sau procurorului de la parchetul de pe lângă curtea de apel, nu se păstrează drepturile câştigate dacă prin  Decizia nr. 233/03.02.2011 şi prin Decizia nr. 290/11.06.2012 a fost reîncadrat la clasa de salarizare corespunzător judecătorului cu grad de judecătorie.

Prin Legea nr. 330/2009 s-a abrogat parţial OUG nr. 27/2006, însă la anexa VI/1 s-au menţinut prevederile conform cărora personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, inclusiv magistraţii detaşaţi pe această funcţie, la împlinirea vechimii de 5 ani în magistratură erau salarizaţi corespunzător judecătorului de la tribunal, la împlinirea vechimii de 6 ani în magistratură, la nivelul judecătorului de la curtea de apel, iar la împlinirea vechimii de 8 ani în magistratură, la nivelul judecătorului de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Apelantul a făcut referire la existenţa unei discriminări, invocând art. 14 din CEDO şi art. 12 din Protocolul adiţional la CEDO, considerând că este interzisă discriminarea în cazul drepturilor garantate de legislaţia naţională, cum este dreptul la muncă.

ANALIZA APELULUI

1.Apelantul a susţinut că în mod nelegal a reţinut prima instanţă că, întrucât operează prezumţia de legalitate a Dispoziţiei nr. 333/08.02.2010 şi a Deciziei nr. 233/03.02.20 11 nu se poate interveni retroactiv asupra efectelor produse de aceste acte juridice necontestate. De asemenea, a susţinut că instanţa, din oficiu, trebuia să analizeze legalitatea celor două acte juridice în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Susţinerea este parţial întemeiată.

Prin dispoziţia nr. 333/08.02.2010, emisă în baza Legii nr. 330/2009 apelantul reclamant, începând cu data de 01.01.2010 a fost reîncadrat pe funcţia de consilier juridic – personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, stabilindu-se un spor de vechime în muncă de 10%.

Prin decizia nr. 233/03.02.2011, emisă în baza Legii nr. 284/2010, respectiv Legii nr. 285/2010, apelantul reclamant, începând cu data de 01.01.2011 a fost reîncadrat pe funcţia de consilier juridic – personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, clasa de salarizare 96, gradaţia 2, stabilindu-se un spor de vechime în muncă de 10% (fila 85 dosar de fond).

Curtea reţine în primul rând că apelantul reclamant a solicitat atât reîncadrarea sa în funcţie de clasa salarială şi coeficientul de ierarhizare considerate corecte, cât şi obligarea pârâtului la plata diferenţelor salariale.

În ceea ce priveşte reîncadrarea, în mod legal a reţinut prima instanţă că în cadrul unui litigiu de muncă nu se poate solicita reîncadrarea direct instanţei de judecată, având în vedere că dispoziţiile art. 18 din Legea nr.330/2009 prevăd o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, pe care salariaţii nemulţumiţi de modul de stabilire a drepturilor salariale o pot utiliza în vederea stabilirii corecte a acestor drepturi. În acest sens, redăm dispoziţiile art. 2 alin. 2 din Codul muncii conform cărora dispoziţiile din Codul muncii nu sunt aplicabile raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale ce conţin dispoziţii specifice derogatorii, cum este, în speţă, art. 18 menţionat.

De asemenea, în condiţiile în care s-ar considera că reîncadrarea se poate solicita instanţelor de dreptul muncii, art. 18 menţionat care prevede competenţa instanţelor de contencios administrativ de soluţionare a unor astfel de litigii ar rămâne fără efect.

Curtea reţine că art. 30 din Legea nr. 284/2010 prevede o procedură specială pentru contestarea modului de stabilire a salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor şi a altor drepturi care se acordă potrivit respectivei legi: (1) Soluţionarea contestaţiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor şi a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competenţa ordonatorilor de credite. (2) Contestaţia poate fi depusă în termen de 15 zile lucrătoare de la data luării la cunoştinţă a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite. (3) Ordonatorii de credite vor soluţiona contestaţiile în termen de 10 zile lucrătoare. (4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente potrivit legii, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării soluţionării contestaţiei în scris.  O procedură asemănătoare este prevăzută de art. 7 din Legea nr. 285/2010.

În consecinţă, având în vedere că apelantul reclamant nu a utilizat procedurile speciale menţionate mai sus în vederea contestării Dispoziţiei nr. 333/08.02.2010 emisă în baza Legii nr. 330/2009 şi deciziei nr. 233/03.02.2011, emisă în baza Legii nr. 284/2010, respectiv Legii nr. 285/2010, în mod corect a stabilit prima instanţă că nu se poate solicita reîncadrarea direct instanţei, cu eludarea procedurilor speciale prevăzute de lege.

Curtea mai reţine că potrivit deciziei nr. 32/19.10.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, faţă de cadrul legislativ adoptat ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, trebuie făcută distincţie între reîncadrare, care se face potrivit legii cadru de salarizare, ale cărei anexe nu se aplică, şi plata efectivă a drepturilor salariale.

Cu privire la petitele privind plata diferenţelor de drepturi salariale, Curtea reţine că, în cazul în care angajatorul plăteşte angajatului drepturi salariale inferioare celor cuvenite, angajatul poate solicita instanţei de judecată obligarea angajatorului la îndeplinirea obligaţiei de plată a salariului integral, faţă de prevederile art. 39 alin. 1 lit. a din Codul muncii conform cărora salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă.

Aşadar, având în vedere petitele prin care s-a solicitat plata diferenţelor de drepturi salariale, instanţa de fond, conform art. 22 alin. 6 Cod procedură civilă, trebuia să analizeze dacă există diferenţe salariale între drepturile cuvenite angajatului (calculate în funcţie de dispoziţiile legale aplicabile) şi cele plătite şi să soluţioneze aceste capete de cerere.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantului conform căreia instanţa de fond avea obligaţia de a analiza excepţia nelegalităţii dispoziţiei şi deciziei emise de angajator, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată având în vedere că, astfel cum s-a arătat mai sus, există proceduri speciale pentru contestarea respectivelor actelor administrative, art. 4 din Legea nr. 554/2004 nefiind aplicabil, conform principiului specialia generalibus derogant.

Curtea mai reţine că, faţă de dispoziţiile speciale menţionate, prin invocarea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ nu se poate eluda procedura specială prevăzută de lege pentru analizarea legalităţii respectivului act, în condiţiile în care obiectul cererii de chemare în judecată priveşte chiar legalitatea actului administrativ, în concret legalitatea încadrării conform legilor ce reglementează salarizarea, astfel încât excepţia nelegalităţii este inadmisibilă.

2.Apelantul a arătat că prima instanţă nu a analizat dacă la data de 31.12.2010, prin luarea în calcul a celor 7 contracte individuale de muncă cu timp parţial, apelantul reclamant avea o vechime în muncă de 12 ani şi 9 luni.

Curtea reţine că, deşi prima instanţă nu a analizat vechimea în muncă avută de apelant la data de 31.12.2010, analiză necesară pentru stabilirea existenţei/inexistenţei de diferenţe salariale, susţinerea apelantului conform căreia vechimea sa în muncă la data de 31.12.2010 ar fi fost de 12 ani şi 9 luni este nefondată.

Astfel, Curtea constată că în perioada 15.05.2006 – 24.04.2007 apelantul reclamant a fost angajat în baza a 7 contracte individuale de muncă cu timp parţial 2 ore/zi, 10 ore/săptămână. Anterior, începând cu data de 16.09.2004, apelantul reclamant a îndeplinit funcţia de consilier juridic în cadrul mai multor societăţi comerciale. Prin urmare, vechimea în muncă, de la data de 16.09.2004 la data de 31.12.2010 este de 6 ani 3 luni şi 15 zile, ci nu de 12 ani şi 9 luni.

Apelantul, în mod eronat a calculat vechimea în muncă prin cumularea perioadelor în care s-au desfăşurat 7 raporturi de muncă concomitent, în condiţiile în care vechimea în muncă este reprezentată de perioada de timp în care un angajat desfăşoară raporturi de muncă, indiferent dacă aceste raporturi se desfăşoară în baza unor contracte de muncă cu timp integral sau parţial ori cu unul sau mai mulţi angajatori. Cu alte cuvinte, vechimea în muncă realizată în perioada 15.05.2006 – 24.04.2007 este de aproximativ 1 an, ci nu de aproximativ 7 ani.

Apelantul a interpretat eronat considerentele deciziei CJCE în cauzele conexate C-395/08 şi C-396/08 Instituto Naţionale della previdenza sociale c. Tiziana Bruno şi alţii, conform cărora: această vechime (n.n. în muncă) corespunde, într-adevăr, duratei efective a raportului de muncă iar nu duratei muncii prestate în cursul acestui raport. Decizia menţionată a stabilit că:  În ceea privește pensiile pentru limită de vârstă, clauza 4 din Acordul cadru privind munca pe fracțiune de normă, anexat la Directiva 97/81/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind Acordul cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat de UCIPE, CEIP și CES, trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale care, în privința lucrătorilor pe fracțiune de normă de tip vertical ciclic, exclude perioadele nelucrate din calculul vechimii impuse pentru dobândirea unui drept la o astfel de pensie, cu excepția cazului când o asemenea diferență de tratament este justificată de motive obiective.

Curtea reţine că, în esenţă, în cazul contractelor individuale de muncă cu timp parţial, fracţiunea de normă nu afectează dreptul salariatului de a-i fi calculată vechimea în muncă ca şi când raporturile de muncă s-ar desfăşura în baza unui contract de muncă cu normă întreagă. Interpretarea propusă de reclamant ar da naştere unor situaţii absurde în cazul în care, de exemplu, s-ar considera că o persoană care lucrează un an în baza a două contracte individuale de muncă cu fracţiune de normă de 1 oră/zi, lucrând în total 2 ore zilnic, are o vechime în muncă de 2 ani, în timp ce o persoană care lucrează un an în baza unui contract individual de muncă cu normă întreagă (8 ore/zi) ar avea o vechime în muncă de 1 an.

Cu privire la susţinerile apelantului conform cărora cumularea perioadelor ce reprezintă vechime în muncă, în care, concomitent, angajatul a lucrat în baza mai multor contracte individuale de muncă cu timp parţial, se impune faţă de prevederile art. 49 din Legea nr. 19/2000, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, Curtea reţine că art. 41 din Legea nr. 19/2000 prevedea depăşirea stagiului complet de cotizare cu 10 ani, pentru acordarea pensiei anticipate.

Este adevărat că, în condiţiile prevăzute de lege,  nu era posibil ca un bărbat de 60 de ani să obţină pensie anticipată (întrucât nu putea îndeplini condiţia privind stagiul complet de cotizare de 45 de ani prevăzută de art. 49), însă, din dispoziţiile legale  - cu cel mult 5 ani înaintea vârstei standard de pensionare – trebuie interpretate în sensul că stabilesc o vârstă minimă pentru acordarea pensiei anticipate pentru bărbaţi – 60 de ani – nu şi obligatorie, respectiv pensia anticipată se acordă în cazul îndeplinirii concomitente a condiţiilor privind atât stagiul complet de cotizare cât şi vârsta standard de pensionare, în exemplul de faţă la vârsta de 61 de ani.

Aşadar, aceste dispoziţii legale nu reprezintă un argument în sprijinul concluziei că trebuie cumulate, la stabilirea vechimii în muncă, perioadele în care angajatul a desfăşurat activitate, concomitent, în baza mai multor contracte individuale de muncă cu timp parţial.

3.Apelantul a arătat că reîncadrarea sa prin decizia nr. 233/03.02.2011, respectiv prin decizia nr.290/11.06.2012 s-a realizat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 284/2010.

Curtea reţine că, astfel cum s-a arătat mai sus, nu se poate dispune reîncadrarea în condiţiile în care nu s-a urmat procedura specială prevăzută de lege.

Cu toate acestea, întrucât plata drepturilor salariale nu se realizează în funcţie de reîncadrarea realizată în baza prevederilor Legii nr. 284/2010, Curtea va analiza dacă există diferenţe între drepturile salariale încasate şi cele cuvenite.

În primul rând, redăm mai jos considerentele deciziei nr. 32/19.10.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, din care rezultă că trebuie să se facă distincţie între reîncadrare, care se face potrivit legii cadru de salarizare, şi plata efectivă a drepturilor salariale:

„42. Astfel, prin sesizare, sub un prim aspect, se solicită a se stabili dacă se face distincţie între reîncadrare, care se face potrivit legii-cadru de salarizare, şi plata efectivă a drepturilor salariale.

43. Legea-cadru nr. 284/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010 a abrogat, prin dispoziţiile art. 39 lit. w), Legea-cadru nr. 330/2009, urmărindu-se introducerea unui sistem coerent de ierarhizare a posturilor şi de salarizare în sectorul bugetar.

Potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din acest act normativ, la data intrării în vigoare a legii, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranşelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcţiile corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale deţinute, stabilindu-se clasa de salarizare şi coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia, iar, potrivit art. 7 alin. (1), aplicarea prevederilor legii se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de încadrare.

44. Prin urmare, potrivit Legii-cadru nr. 284/2010, ar fi trebuit ca, la data reîncadrării, să se stabilească clasa de salarizare şi coeficientul de ierarhizare corespunzător ale personalului plătit din fonduri publice.

45. Cu toate acestea, prin art. 4 al Legii nr. 285/2010, se stabileşte valoarea de referinţă de 600 lei [alin. (1)], se dispune reîncadrarea, începând cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile funcţii, gradaţii şi grade prevăzute de Legea-cadru [alin. (3)], dar se prevede că, în anul 2011, nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice [alin. (2)].

46. Dispoziţii similare se regăsesc şi în legile anuale de salarizare ulterioare.

47. Aşadar, este evident că, faţă de cadrul legislativ adoptat ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, trebuie făcută distincţie între reîncadrare, care se face potrivit legii-cadru de salarizare, ale cărei anexe nu se aplică, şi plata efectivă a drepturilor salariale.”

În al doilea rând, Curtea reţine că este neîntemeiată solicitarea apelantului ca salarizarea sa să fie realizată la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat, respectiv la nivelul de salarizare a persoanelor care au împlinit i vechime în muncă de 8 ani anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Astfel, Curtea constată că solicitarea ca salarizarea apelantului să se realizeze în funcţie de drepturile cuvenite persoanelor care anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 împliniseră vechimea în muncă de 8 ani, este bazată pe prevederile art. 2 din Legea nr. 285/2010 (În anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat)  şi pe interpretarea eronată a sintagmei funcţii similare.

În acest sens, pentru clarificarea noţiunii de funcţii similare, redăm considerentele deciziei nr. 32/2015 a ICCJ menţionate mai sus:

48. Sub un al doilea aspect, prin sesizare se solicită a se lămuri dacă plata efectivă a drepturilor salariale este guvernată de art. 2 din Legea nr. 285/2010, în sensul că se face la nivelul de salarizare aflat în plată pentru funcţiile similare din punct de vedere al vechimii.

49. Potrivit art. 2 din Legea nr. 285/2010, în anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţii similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat.

50. În condiţiile în care art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 prevede că, în anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie şi gradaţie corespunzătoare tranşei de vechime în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, problema de drept ce face obiectul sesizării adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se referă, de fapt, la lămurirea înţelesului noţiunii de "funcţii similare".

51. Legiuitorul nu a definit însă noţiunea de "funcţie similară", ceea ce a dat naştere la interpretări diferite a acestei noţiuni, după cum urmează:

- funcţia astfel cum era salarizată la data intrării în vigoare a legii-cadru (cu spor de vechime inclus în baza salarială), neintervenind nicio modificare ulterioară a tranşelor de vechime în muncă sau funcţie;

- funcţia căreia i s-au aplicat gradaţiile, în cazul trecerii la o altă tranşă de vechime (procentul corespunzător gradaţiei fiind diferit de sporul de vechime anterior, deci dând naştere la o "funcţie similară" diferită);

- funcţia căreia i s-au aplicat atât gradaţiile, cât şi procentul corespunzător unei tranşe diferite a vechimii în funcţie, ceea ce a dat naştere la o a treia "funcţie similară".

52. Anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, regulile sistemului de salarizare referitoare la trecerea dintr-o tranşă de vechime în alta stabileau un spor de vechime mai mare decât cel avut anterior, astfel încât, la o treaptă de vechime mai mare, se aplică un spor de vechime mai mare.

53. Odată cu adoptarea Legii-cadru nr. 284/2010, a intervenit o schimbare de optică a legiuitorului, potrivit căreia, pentru tranşele de vechime în muncă, se acordă cinci gradaţii, clase de salarizare - prin aplicarea unui procent ce variază între 2,5% şi 7,5% - aşadar, cu cât vechimea în muncă este mai mare, cu atât procentul corespunzător tranşei de vechime este mai mic [art. 1 alin. (2) - (5) din Legea-cadru nr. 284/2010].

54. De asemenea, persoanele care au împlinit o anumită vechime până la 31 decembrie 2010 sunt îndreptăţite să păstreze acelaşi cuantum al salariului, însă, pentru persoanele nou-încadrate pe funcţii, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau grade/trepte după 1 ianuarie 2011, legiuitorul nu a prevăzut expres aceste drepturi, considerându-le că nu le-au avut niciodată, fiind vorba de categorii diferite de salariaţi cărora li se aplică acte normative diferite, respectiv Legea-cadru nr. 330/2009 şi Legea-cadru nr. 284/2010.

55. Se observă, aşadar, că, după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010 şi a legilor anuale de salarizare ulterioare, există diferenţe de salarizare pentru persoane care se înscriu în aceeaşi tranşă de vechime în muncă, în funcţie de data la care au fost îndeplinite condiţiile de vechime ce atrăgeau un nou spor de vechime.

56. Art. 6 din Legea nr. 285/2010 care a determinat o salarizare diferită pentru persoanele care au trecut într-o altă tranşă de vechime în muncă a făcut obiectul analizei Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 8 august 2012, a statuat că "avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă şi calculul indemnizaţiilor potrivit acestor gradaţii se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislaţiei aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câştigate".

57. În concluzie, urmează a se face distincţie între reîncadrare şi plata efectivă a drepturilor salariale, în sensul prevederilor art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, care stabilesc aplicarea etapizată a dispoziţiilor sale şi de cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referinţă şi a coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ţinând seama şi de prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010.

 58. Totodată, plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcţia similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu acelaşi grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime în muncă şi în funcţie şi care a trecut în aceste tranşe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse în paragraful 57 menţionat, pentru apelant, trecerea în altă tranşă de vechime, după data de 1 ianuarie 2011, dă dreptul apelantului la majorarea salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. 5 din legea cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare (conform art. 6 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 285/2010), ci nu la o majorare care să egalizeze drepturile sale salariale cu cele ale personalului ale cărui majorări, prin raportare la aceleaşi trepte de vechime, s-au realizat în baza legislaţiei anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.

În speţă, în condiţiile în care nu a avut loc o micşorare a drepturilor salariale ale apelantului reclamant, ci o majorare conform art. 6 din legea nr. 285/2010, Curtea constată că acestuia nu i-au fost plătite drepturi salariale mai mici decât cele cuvenite, majorările salariale aplicându-se conform Legii nr. 285/2010, ci nu, astfel cum solicită eronat apelantul, conform altor acte normative, inaplicabile în cazul său.

4.Apelantul a susţinut că, întrucât drepturile sale salariale diferă de cele ale personalului cu vechime identică în muncă, care au fost salarizaţi în baza altor acte normative, a avut loc o discriminare interzisă de art. 41 alin. 4 din Constituția României, art. 6 alin. 3 din Codul muncii, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO, art. 7 lit.a pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, precum şi de dreptul Uniunii Europene.

Conform art. 41 alin. 4 din Constituţia României: La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii.

Conform art. 6 alin. 3 din Codul muncii, pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele şi condiţiile de remunerare.

Aceste articole nu pot fi invocate în susţinerea discriminării, întrucât diferenţele de remuneraţie nu sunt fundamentate pe sexul lucrătorilor, ci pe opţiunea legiuitorului de a recompensa în mod diferit vechimea în muncă, în anumite perioade de timp, indiferent de sexul lucrătorilor.

În orice caz în susţinerea admiterii cererii nu se poate invoca cu succes existenţa discriminării, interzisă de art. 5 şi art. 154 alin. 3 din Codul muncii, şi de art. 16 din Costituţia României.

Astfel, instanţa de litigii de muncă nu poate constata existenţa unei discriminării şi acordarea unor despăgubiri pe acest temei, faţă de prevederile Deciziei nr. 818/03.07.2008 a Curtii Constitutionale a Romaniei, prin care s-a statuat ca instanţele judecătoreşti nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii.

Prin Decizia menționată, Curtea Constituţionala a admis excepţia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 1, art.2(3) si art. 27(1) din O.G. nr. 137/2000, statuând că aceste dispoziţii sunt neconstitutionale in măsura in care din acestea se desprinde intelesul ca instanţele judecătoreşti au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerand ca sunt discriminatorii si sa le inlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative.

Aşadar, întrucât în cazul în care discriminarea provine din lege, este interzis instanţelor judecătoreşti să nu aplice dispoziţiile privind legile de salarizare în vigoare, sau să acorde drepturi în baza unor dispoziţii legale abrogate (ex. drepturi prevăzute de OUG nr. 27/2006), Curtea consideră că dispoziţiile de drept intern care interzic discriminarea nu pot fi valorificate în cazul unui litigiu de muncă având obiectul analizat.

În susţinerea admiterii cererii nu se poate invoca cu succes existenţa discriminării, interzisă de legislaţia Uniunii Europene.

În legislaţia Uniunii Europene criteriile în funcţie de care se realizează discriminarea sunt enumerate exhaustiv, iar modificarea legislaţiei privind salarizarea nu re regăseşte printre acestea, astfel încât nu sunt incidente dispoziţiile de drept al Uniunii Europene.

În Ordonanţa Curţii – Camera a şasea din data de 14 aprilie 2016 în cauza  Andreea Corina Târșia împotriva Statului român, Universității „Lucian Blaga” Sibiu, Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 6 TUE, articolul 20, articolul 21 alineatul (1) și articolul 52 din cartă, precum și Directivele 76/207 și 2006/54, în măsura în care consacră principiile egalității și nediscriminării, se opun unei reglementări naționale referitoare la salarizarea personalului didactic, precum cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia cadrele didactice universitare care au dobândit titlul de doctor anterior intrării în vigoare a acestei reglementări primesc sporul doctoral, în timp ce cadrele didactice care au obținut acest titlu ulterior nu beneficiază de un astfel de spor.

În ceea ce privește, în continuare, domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2006/54, trebuie să se constate că aceasta urmărește să garanteze, astfel cum reiese din cuprinsul articolului 1, egalitatea de tratament între femei și bărbați în materie de încadrare în muncă și de muncă. Or, diferența de tratament evidențiată de instanța de trimitere în cauza principală, și anume diferența de salariu dintre cadrele didactice universitare după cum acestea au obținut titlul de doctor înainte sau după o anumită dată, nu are legătură cu o discriminare întemeiată pe sex în sensul acestei directive și, prin urmare, nu intră în domeniul de aplicare al acesteia.

În ceea ce privește, în sfârșit, articolul 6 TUE și carta, trebuie amintit că rezultă dintr o jurisprudență constantă că drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii, printre care se numără principiile egalității de tratament și nediscriminării, au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 decembrie 2011, Boncea și alții, C 483/11 și C 484/11, nepublicată, EU:C:2011:832, punctul 29, și Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C 617/10, EU:C:2013:105, punctul 19 și jurisprudența citată).

În consecință, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe (a se vedea Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C 617/10, EU:C:2013:105, punctul 22, Hotărârea din 27 martie 2014, Torralbo Marcos, C 265/13, EU:C:2014:187, punctul 30, și Hotărârea din 8 mai 2014, Pelckmans Turnhout, C 483/12, EU:C:2014:304, punctul 20).

Or, în speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 20 și 21 din prezenta ordonanță, situația de fapt din cauza principală nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și niciun element din decizia de trimitere nu lasă să se creadă că reglementarea națională în cauză ar urmări punerea în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă.

Rezultă că diferența de tratament în discuție în litigiul principal intră numai sub incidența dreptului național, a cărui interpretare este exclusiv de competența instanței de trimitere. În consecință, competența Curții de a răspunde la prezenta cerere de decizie preliminară nu este dovedită.

Art. 14 CEDO şi Protocolul nr. 12 la CEDO nu sunt relevante faţă de obiectul în discuţie, întrucât aceste dispoziţii sunt aplicabile numai în raport cu alte drepturi fundamentale protejate de Convenţie, respectiv numai în exercitarea drepturilor prevăzute de lege.

Discriminarea interzisă de art. 14 CEDO poate fi analizată numai dacă s-ar invoca existenţa unui drept fundamental protejat de Convenţie, încălcat prin aplicarea unui tratament discriminatoriu în legătură cu exercitarea acestui drept.

În situaţia de fapt analizată, Curtea consideră că invocarea dreptului de proprietate nu este utilă, întrucât speranţa legitimă constând în posibilitatea acordării majorărilor care nu mai sunt prevăzute de lege ar exista numai în condiţiile unei jurisprudenţe constante prin care se constată dreptul la despăgubiri pentru necalcularea salariului prin raportare la drepturile salariale ale personalului ale căror drepturi salariale au fost stabilite anterior intrării în vigoare a legilor de salarizare aplicabile în speţă.

Art. 14 CEDO: Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Cauza Beian c. Romania, par. 48: Conform jurisprudentei constante a Curtii, art. 14 din Conventie completeaza celelalte clauze normative ale Conventiei si ale protocoalelor sale. El nu are o existenta independenta deoarece este aplicabil numai pentru "exercitarea drepturilor si libertatilor" pe care acestea o garanteaza. Desigur, se aplica si in lipsa unei incalcari a cerintelor lor si, in aceasta masura, el are o aplicare autonoma, insa el nu s-ar putea aplica daca faptele litigiului nu cad sub incidenta a cel putin uneia dintre dispozitiile respective (Gaygusuz impotriva Austriei, Hotararea din 16 septembrie 1996, Culegere de hotarari si decizii 1996-IV, § 36).

Conform art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO:1.Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie. 2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate în § 1.

Tratatele internaţionale la care România este parte, şi care au prioritate în situaţia în care există neconcordanţe între acestea şi legile interne, conform art. 20 alin. 2 din Constituţia României, nu consacră dreptul analizat.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: Art. 23: Toti oamenii, fara nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru munca egala.

Carta socială europeană art. 4 pct.3: Părţile se angajează să recunoască dreptul lucrătorilor şi al lucrătoarelor la salarizare egală pentru muncă de valoare egală;

Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale art. 7: Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice, care să asigure îndeosebi: a) remuneraţia care asigură tuturor muncitorilor cel puţin: (i) un salariu echitabil şi o remuneraţie egală pentru o muncă de valoare egală, fără nici o distincţie.

Deşi este evident că angajaţii au drepturi salariale diferite în funcţie de data la care au trecut în altă tranşă de vechime, considerăm că noţiunea de remuneraţie egală nu include în sfera sa drepturile salariale suplimentare precum sporul de vechime, astfel încât dispoziţiile din tratatele internaţionale indicate nu sunt incidente în speţă.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 594/2012 a constatat că "sporurile, premiile şi alte stimulente acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie. Diferenţierea indemnizaţiilor şi a salariilor de bază pentru demnitari şi alţi salariaţi din sectorul bugetar este opţiunea liberă a legiuitorului, ţinând seama de importanţa şi complexitatea diferitelor funcţii. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula".

Or, în cauza de faţă, Curtea constată că sporul în discuţie a fost eliminat începând cu data de 1 ianuarie 2010. Faptul că sumele de bani aferente sporului au fost menţinute în continuare sub forma unei sume compensatorii cu caracter tranzitoriu pentru persoanele care îl aveau în plată la data de 31 decembrie 2009 nu vizează existenţa sau inexistenţa sporului, ci reprezintă o măsură tranzitorie până la intrarea în vigoare, în totalitate, a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, lege în care nu se regăseşte acest spor.

Prin urmare, este de competenţa legiuitorului eliminarea sau, din contră, acordarea drepturilor salariale suplimentare, fără relevanţă constituţională, astfel încât abrogarea art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 nu este discriminatorie şi nu afectează dreptul constituţional la salariu.

 Potrivit art. 7 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009, realizarea trecerii la noul sistem de salarizare reglementat se efectuează în mod etapizat, astfel încât în perioada de implementare a legii nicio persoană să nu înregistreze o diminuare a salariului brut de care beneficiază potrivit reglementărilor anterioare. De aceea, art. 30 alin. (6) din lege a prevăzut că, pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la lege şi nu au fost incluse în indemnizaţiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora. Or, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, criticată în prezenta cauză, nu face altceva decât să integreze aceste sporuri, care în cursul anului 2010 au fost acordate sub formă de sume compensatorii cu caracter tranzitoriu, în indemnizaţia lunară de încadrare, fără ca acordarea lor să conducă la creşteri salariale, altele decât cele prevăzute de lege. Astfel, calculul celorlalte sporuri la indemnizaţia lunară de încadrare se va face fără a lua în considerare suma compensatorie cu caracter tranzitoriu menţionată mai sus.

În concluzie, întrucât criticile apelantului nu sunt în măsură să determine o schimbare a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, în baza art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge apelul, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare