Obligaţie contractată sub condiţie suspensivă pur potestativă

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 25 septembrie 2015, sub nr. 6568/99/2015,  reclamantul AA, în contradictoriu cu pârâta SNTFC CFR Călători SA Bucureşti - Sucursala Regională de Transport Feroviar, a solicitat să se dispună obligarea pârâtei să îi plătească:

-  drepturile băneşti reprezentând ajutorul material pentru Ziua Ceferistului, aferente anului 2015, echivalente la nivelul salariului minim în plată;

- drepturile băneşti reprezentând plata primei de Paşte pe anul 2015;

- actualizarea acestor plăţi cu rata inflaţiei la data plăţii efective;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.

În motivare a arătat că, potrivit  cărţii de muncă depuse la dosar, este salariat al CFR si a solicitat, prin cererea cu care a investit prezenta instanţa, obligarea pârâtei la plata următoarelor drepturi:

- plata primei de Ziua Ceferistului pentru anul 2015

- plata primei de Paste pe anul 2015

În ceea ce priveşte plata drepturilor băneşti reprezentând ajutorul material pentru Ziua Ceferistului, aferente anului 2015, cererea este întemeiată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 105 alin. 4 litera b din Contractul colectiv de munca la nivel de unitate pentru anul 2015, pentru Ziua Ceferistului se va acorda salariaţilor o premiere stabilită de Consiliul Administraţiei cu consultarea delegaţilor aleşi ai sindicatelor cel puţin la nivelul salariului minim în plată. Acest contract colectiv de muncă a fost încheiat pentru perioada 01.04.2015 până la 30.09.2015, fiind valabil şi la momentul deschiderii acţiunii.

Prin acelaşi contract se prevede că „salariaţii vor mai beneficia de, .... cu ocazia sărbătorilor de Paşti se va acorda salariaţilor un ajutor material stabilit cel puţin la nivelul salariului minim garantat în plată".

Deşi dispoziţiile contractuale sunt clare, nici până în prezent nu au fost acordate drepturile băneşti mai sus menţionate, deşi sunt prevăzute în acordul (CCM) nr. 1/2259/01.04.2015 încheiat de pârâtă cu reprezentanţii sindicatelor.

Or, potrivit art. 236 Codul muncii "(1) Contractul colectiv de munca este convenţia încheiata in forma scrisa intre angajator sau organizaţie patronala, de o parte, si salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori in alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raportul de muncă. (...) (4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea pârtilor".

Existenta dreptului rezultă din clauza contractuală în discuţie, prin hotărâre putându-se eventual stabili cuantumul acestuia şi nicidecum acordarea sau neacordarea lui. De altfel, cuantumul minim al acestui drept a fost negociat de părţi prin clauza contractuală în discuţie, aşa încât în lipsa unei atare hotărâri se va acorda acest cuantum. În fine, fiind un drept care îşi are o deplină reglementare legală şi contractuală, exerciţiul lui nu poate fi îngrădit de dificultăţile financiare ale societăţii, care şi-a asumat prin negocierea şi semnarea CCM această obligaţie ( corelativă dreptului la litigiu).

Limitarea acordării drepturilor prevăzute de Contractul colectiv de munca, în raport de bugetul aprobat, presupune încălcarea dispoziţiilor legale care garantează respectarea convenţiilor colective dintre părţi şi obligaţiile salariale între angajaţi; totodată, în acest fel, s-ar accepta în mod nelegal posibilitatea cenzurării pe cale administrativă, prin aprobarea de bugete de venituri şi cheltuieli, a drepturilor prevăzute expres în Contractul colectiv de muncă, contrar principiilor dreptului muncii.

Astfel, contractele colective de muncă încheiate de părţi au forţă obligatorie, aşa încât, cererea generică referitoare la respectarea obligaţiilor asumate prin acest contract este întemeiată, deoarece efectul obligativităţii respectării acestuia, rezultă chiar din dispoziţiile legale, mai exact, art. 969 Cod civil, art. 243 Cod civil si art. 30 din Legea nr. 130/1996.

Pârâta SNTFC CFR Călători SA Bucureşti - Sucursala Regională de Transport Feroviar a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.

În motivare au arătat că, în fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul solicită acordarea drepturilor băneşti reprezentând premierea, pentru Ziua Ceferistului şi ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor de Paşte aferente anului 2015.

În mod cu totul evident, aceste drepturi revendicate de reclamant nu pot fi considerate elemente componente ale salariului, astfel cum acesta este definit la art. 155 din Codul muncii respectiv nu constituie salariul de bază, indemnizaţie, spor sau adaos.

Împrejurarea că aceste ajutoare materiale au fixate un cuantum egal cu un salariu de baza, nu determină schimbarea naturii juridice a acestora, referirea la salariu fiind făcută de părţi doar ca un criteriu de determinare a cuantumului ajutorului material.

Astfel, drepturile revendicate de reclamant sunt definite în contractul colectiv de muncă ca fiind „ajutor material" (prima de Paşte), aşadar se face o distincţie clară faţă de noţiunile de salariu de bază, indemnizaţie, etc.

Premierea de ziua "Ceferistului" nu reprezintă contraprestaţia unei munci depuse de salariat, ci o recompensă acordată în considerarea calităţii de "ceferist", în temeiul unei prevederi a contractului colectiv de muncă.

Prin urmare, drepturile revendicate de reclamant nu sunt drepturi de natura salarială, nu se acordă lunar, în raport de munca prestata, aşa cum se acordă drepturile salariale.

Art. 105 din acordul nr. 1/2259/01.04.2015 arată că „prevederile mai jos menţionate se aplică în funcţie de aprobarea sumelor necesare cu această destinaţie prin bugetul de venituri şi cheltuieli,,.

Aplicarea prevederilor art. 105 din Acordul nr. 1/2259/01.04.2015, se putea face sub condiţia ca organul decizional al societăţii, respectiv Consiliul de Administraţie, cu consultarea părţilor semnatare ale Acordului, să aprobe premierea pentru « Ziua Ceferistului».

În nici o şedinţă a Consiliului de Administraţie ce a avut loc în perioada 01.04.2015 - 30.09.2015, reprezentanţii în calitatea de apărători ai drepturilor membrilor de sindicat nu au solicitat acordarea premierii la nivelul salariului minim garantat în plată.

Au mai solicitat a se avea în vedere că societatea, conform prevederilor legale, trebuia să se încadreze în fondul de salarii prevăzut în bugetul de venituri şi cheltuieli, precum şi a situaţiei financiare precare traversată de aceasta, consiliul de administraţie al societăţii, cu consultarea delegaţilor aleşi ai sindicatelor care participă la şedinţele de consiliu de administraţie, a aprobat acordarea acestei premieri numai în anul 2015.

Societatea fiind agent economic monitorizat în baza prev. OUG nr. 79/2001 şi ale OUG nr. 79/2008 a avut obligaţia de a se încadra în fondul de salarii prevăzut in bugetele de venituri şi cheltuieli aprobate şi a respectării prevederilor acestor acte normative conform cărora «indicele câştigului salarial mediu nu poate fi mai mare decât indicele productivităţii muncii, calculat în unităţi fizice sau după caz, în unităţi valorice in condiţii comparabile, în funcţie de specificul activităţii».

Circumstanţele economice din ultimii ani au creat un dezechilibru de o asemenea gravitate încât situează unitatea într-o postura economică foarte dificilă. Au mai arătat că fondul de salarii al societăţii a fost şi este limitat şi din aceasta cauză au fost şi sunt în imposibilitatea de a acorda pentru anul 2015 alte ajutoare decât cele acordate anterior, ajutoare care au fost efectiv plătite salariaţilor.

Pe acest aspect, obligaţia angajatorului de a achita drepturile pretinse de reclamant era şi este condiţionată de încadrarea în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat, fondul alocat drepturilor salariale fiind limitat.

În concluzie, fondul de salarii fiind deja depăşit, societatea nu a avut alte fonduri alocate pentru acordarea primei de Ziua Ceferistului şi a ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de Paşte.

Este nevoie nu numai ca în contractul colectiv de muncă să se prevadă acordarea unor drepturi suplimentare, de natura celor aflate în litigiu în prezenta cauză, ci trebuie să existe şi resurse financiare pentru alocarea efectivă a acestora, condiţie care în cauza de faţă nu este îndeplinită.

În drept,  au invocat dispoziţiile art. 205 şi urm. din Codul de procedură civilă.

La data de 26 ianuarie 2016 reclamantul a depus la dosar precizări prin care a arătat că a solicitat în contradictoriu cu pârâta şi acordarea drepturilor băneşti reprezentând prima de Ziua Feroviarului, prima de Paşti şi Prima de Crăciun aferentă anilor 2013-2014 precum şi a Primei de Crăciun pentru anul 2015 conform articolului 109 alineatul 1 punctul 6 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate 2011-2012, articolul 104 alineatul 1 punctul 4 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate 2012-2014 precum şi a acordului pe 2015 prelungit ulterior

A mai cerut actualizarea acestor sume cu rata inflaţiei la data plăţii efective  (la 102 dosar Tribunalul Iaşi).

La data de 22 februarie 2016 pârâta a invocat excepţia tardivităţii completării acţiunii conform art. 204 alineatul 1 din noul Cod de procedură civilă apreciind că reclamantul a formulat tardiv completările la acţiune atâta timp cât acestea puteau fi făcute numai până la primul termen de judecată. În ceea ce priveşte drepturile revendicate pentru 2013-2014 respectiv 2015 a menţionat că primele nu pot fi considerate componente ale salariului. Ele nu sunt drepturi care se acordă lunar în raport de munca prestată ci acestea reprezintă o recompensă acordată în considerarea calităţii de ceferist. În consecinţă a apreciat că este dată excepţia prescrierii dreptului la acţiune reglementată de articolul 283 alineatul 1 litera e din Codul muncii, termenul de prescripţie fiind de 6 luni. Referitor la plata primei de Crăciun aferentă anului 2015 a adus la cunoştinţă că reclamantul a beneficiat de acest ajutor material în cuantum de 300 de lei, conform art. 104 indice 1 din acordul 17789 din 18 decembrie 2015.  La dosarul cauzei au fost depuse în copie contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anii 2011-2012,  2012-2014 şi 2015.

Prin sentinţa civilă nr. 336 pronunţată la data de 24 februarie 2016 în dosarul nr. 6568/99/2015 s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Iaşi şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Botoşani.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Botoşani sub nr. 6568/99/2015 la data de 14 martie 2016.

Prin sentinţa civilă nr.  478 din 6 mai 2016,  Tribunalul Botoşani a respins excepţia tardivităţii completării acţiunii şi a excepţiei prescrierii dreptului material la acţiune.

A respins ca nefondată acţiunea în pretenţii băneşti formulată de reclamantul AA, în contradictoriu cu pârâta SNTFC CFR Călători SA Bucureşti - Sucursala Regională de Transport Feroviar.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a stabilit că potrivit  art. 268 lit. c din Codul Muncii cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate. Nu sunt aplicabile prevederile art. 268 lit. e din Codul Muncii deoarece premiile erau incluse de Codul fiscal în vigoare în anii 2013-2015 (art. 55 din Legea 571/2003) în categoria drepturilor salariale. Pentru premiul pentru Ziua Ceferistului aferent anului  2013, prima pentru Paşti aferentă 2013 şi prima pentru Crăciun, dreptul la acţiune s-a născut cel mai devreme la 23.04.2013. În raport cu data introducerii cererii 28.09.2015 rezultă că pentru toate drepturile solicitate nu s-a împlinit termenul de prescripţie de trei ani.

În privinţa excepţiei tardivităţii completării acţiunii a observat Tribunalul Botoşani că potrivit articolului 204 din Codul de procedură civilă orice modificare a cererii de chemare în judecată poate fi făcută până la primul termen. Conform actelor si lucrărilor din dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Iaşi rezultă că primul termen de judecată a fost acordat la data de 27 ianuarie 2016. Din înscrisurile aflate la filele 99-101 dosar rezultă că reclamantul a depus cererea de modificare a acţiunii la data de 26 ianuarie 2016. În consecinţă au fost respectate prevederile art. 204 din noul Cod de procedură civilă astfel că cererea de modificare a acţiunii a fost formulată în termenul legal.

Pe fondul cauzei a reţinut instanţa că în primii doi ani au fost în vigoare prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate SNTFC CFR Călători SA înregistrat sub numărul 109 din 20 martie 2012. Potrivit capitolului 11 dispoziții finale, art. 104 părţile semnatare ale contractului colectiv de muncă au stabilit că în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariaţii mai beneficiază de o primă stabilită de consiliul de administraţie pentru ziua Ceferiştilor respectiv un ajutor material stabilit cel puţin la nivelul clasei 1 de salarizare cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi de Crăciun. În  primul alineat al articolului 104 din CCM  s-a stabilit că prevederile menţionate se aplică începând cu data de 27 martie 2014 în funcţie de aprobarea sumelor necesare cu această destinaţie prin bugetul de venituri şi cheltuieli şi prin încheierea unui act adiţional la contractul colectiv de muncă. Într-adevăr contractul colectiv de muncă este aplicabil si este obligatoriu pentru părţile semnatare care trebuie să respecte prevederile acestuia însă primele de Paşti şi Crăciun respectiv pentru ziua Ceferistului din intervalul 1 ianuarie 2013-31 decembrie 2014 puteau fi acordate dacă ar fi fost prevăzute sumele necesare cu această destinaţie în bugetul de venituri şi cheltuieli şi ar fi fost încheiat un act adiţional la contractul colectiv de muncă. În acest sens voinţa părţilor a fost în mod clar exprimată în sensul că primele de Paşti, Crăciun şi ziua Ceferiştilor se pot acorda salariaţilor numai în măsura în care au fost aprobate sume cu această destinaţie în bugetul de venituri şi cheltuieli. Cum pârâtă a adus la cunoştinţă că nu au fost prevăzute asemenea sume în bugetul de venituri şi cheltuieli al companiei  iar reclamanţii nu au făcut dovada contrară a rezultat că este nefondată solicitarea reclamantului privind acordarea primelor pentru anii 2013-2014 .

La solicitarea reclamantului la dosarul cauzei a fost depus şi contractul colectiv de muncă aplicabil în anii 2011-2012. Ca şi pentru intervalul 2013-2014, în contractul pentru anii 2011-2012 în capitolul nr. 11 la alineatul 6 se prevedea că în afara ajutoarelor care au dreptul potrivit legii salariaţii vor beneficia de o primă de Paşti, Crăciun şi ziua Ceferiştilor. Erau stabilite anumite condiţii referitoare la absenţa nemotivată de la serviciu, în legătură cu acordarea primelor două prime. Precum s-a observat în acordul colectiv anterior părţile au stabilit pur şi simplu că se acordă acele drepturi de natură salarială fără a specifica că mai este necesară condiţia suplimentară privind existenţa fondurilor necesare. În consecinţă,  Tribunalul a observat  că pentru anii 2013-2014 părţile au înţeles să stabilească în mod expres că aceste prime se acordă doar în măsura în care există fondurile necesare în bugetul de venituri şi cheltuieli al companiei.

 În ceea ce priveşte anul 2015 în acordul colectiv încheiat sub numărul 12259 din 01.04. 2015 la capitolul 11 articolul 105 părţile au stabilit că în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariaţii vor mai beneficia de un ajutor material cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi Crăciun la nivelul salariului minim garantat în plată şi respectiv o primă pentru Ziua Ceferiştilor cu consultarea părţilor semnatare ale acordului cel puţin la nivelul salariului minim garantat în plată.

 Aşa cum a arătat pârâta în ceea ce priveşte prima de Crăciun a fost acordată deja reclamantului suma de 300 de lei stabilită de către consiliul de administraţie. Din  acest acord din anul 2015 rezultă că potrivit alineatul 1 al articolului 105 prevederile privind primele se aplică în funcţie de aprobarea sumelor necesare cu această destinaţie prin bugetul de venituri şi cheltuieli.

 Cum s-a adus la cunoştinţă că nu au fost prevăzute sume în bugetul de venituri şi cheltuieli cu excepţia celei de 300 de lei acordată de angajator pentru Crăciun instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele legale privind acordarea drepturilor solicitate de reclamant atâta timp cât nu a fost îndeplinită una dintre condiţiile negociate de părţi conform contractului colectiv încheiat pentru anul 2015.

În aceste condiţii tribunalul a respins ca nefondată acţiunea în pretenţii băneşti formulată de reclamantul AA.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul AA.

Apelantul arată că hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică.

Astfel, potrivit art. 272 Codul Muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărare până la prima zi de înfăţişare.

Se poate constata prin interpretare că sensul art. 272 Codul muncii este acela de a răsturna sarcina probei în cadrul conflictelor de muncă, aceasta nemaicăzând în sarcina reclamantului, aşa cum este în dreptul comun, ci în sarcina angajatorului, indiferent  de calitatea procesuală a acestuia de reclamant sau pârât.

Neîndoielnic, legiuitorul a avut  în vedere, prin această dispoziţie de favoare dată în considerarea angajaţilor, poziţia dominantă pe care angajatorul o are în cadrul raportului de muncă, ce îi permite să îşi constituie probe pentru fiecare din aspectele derulării raporturilor juridice cu angajaţii săi şi care poziţie poate constitui o piedică în calea obţinerii de probe pertinente de către angajaţi.

Soluţia instanţei este absurdă şi încalcă orice normă de drept în condiţiile în care instanţa fără a avea dovezi sau probe depuse de către pârâtă, acceptă simpla susţinere a acesteia că nu ar fi fost prevăzute fonduri, dându-i valoare de prezumţie infailibilă. Este pentru prima dată când o instanţă acceptă ca probă simpla susţinere a unei părţi ca fiind certă şi definitivă.

Apreciază că faţă de dispoziţiile Codului Muncii, sarcina probei revenea în exclusivitate pârâtei. Mai mult, pârâta ar fi trebuit să dovedească două aspecte diferite :

-în primul rând, nu s-au făcut dovezi în sensul că ar fi existat o solicitare din partea angajatorului de a fi trecute în buget şi plătite sumele de bani ce fac obiectul acţiunii;

-în al  doilea rând că o  asemenea solicitare ar fi fost respinsă sau nu ar fi fost aprobată.

Cum orice contract trebuie privit ca exprimând voinţa părţilor şi  în sensul de a produce efecte, apreciază că, abia în măsura  în care ar fi făcut dovada demersurilor, a cererii de acordare a acestor prime şi a refuzului de a fi  trecute  în bugetul de venituri, abia atunci se poate vorbi de o îndeplinire a condiţiei suspensive.

Chiar şi pe linia dreptului comun cu privire la sarcina probei, în cauză este vorba despre o condiţie suspensivă, iar spre deosebire de art. 1017 Cod civil 1864, în actuala reglementare, condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei, nu şi însăşi existenţa raportului obligaţional.

Susţinerea pârâtei că în lipsa fondurilor alocate în bugetul societăţii aceste drepturi salariale nu se cuvin reclamantului este lipsită de justificare întrucât contravine însuşi principiului forţei obligatorii a contractelor în sensul că, potrivit acestei opinii eronate, ar însemna că angajatorul, ca parte a contractului individual de muncă,  ar putea să se exonereze de obligaţiile asumate prin voinţa sa unilaterală.

O dispoziţie legală aplicabilă este însă şi cea cuprinsă în art. 161 din Codul Muncii potrivit cu care „salariile se plătesc înaintea oricăror obligaţii băneşti a angajatorilor” în timp ce art. 160 din Codul Muncii stabileşte că „salariul cuprinde salariul de bază, îndemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri”.

Ca urmare, obligaţia stabilită în sarcina angajatorului în contractul colectiv de muncă nu poate fi lipsită de efecte prin simplul refuz de executare din partea debitorului, manifestat în omisiunea  de a constitui fondul necesar în condiţiile lipsei dovezilor contrare.

Dimpotrivă, în temeiul prevederilor contractuale şi legale indicate anterior, pârâta avea obligaţia de a aloca în propriul buget sumele necesare executării obligaţiilor asumate. Bugetul de venituri  şi cheltuieli reprezintă instrumentul prin care se asigură executarea obligaţiilor asumate prin acte juridice – contractul colectiv de muncă - sau stabilite de lege, neputând fi folosit ca un instrument de negare a unor obligaţii corelative unor drepturi salariale asumate de angajator prin contractul colectiv de muncă, întrucât, în acest mod, drepturile salariaţilor ar fi întotdeauna incerte iar contractul colectiv de muncă şi  contractul individual de muncă ar fi în mod evident golite de conţinut şi forţă juridică ceea ce contravine prevederilor legale enunţate deja.

În cauză, pârâta invocă norme privind execuţia bugetară pornind de la premisa inexistenţei unor alocări bugetare pentru executarea obligaţiei asumate prin contractul colectiv de muncă, însă situaţia premisă invocată îi este imputabilă, întrucât trebuia să cuprindă în propriul buget sumele necesare şi, astfel, nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera  de obligaţia asumată sau, cel puţin, ar fi trebuit să facă dovada minimelor diligenţe în a obţine aceste sume.

Faptul că bugetul său este aprobat de alte instituţii este de asemenea lipsit de relevanţă întrucât executarea asumată de pârâtă în calitate de persoană juridică, raportat la prevederile necondiţionate din contractul individual de muncă, nu este condiţionată de capacitatea acesteia de a obţine fondurile necesare. În plus, obligaţiile asumate de aceasta prin contractul colectiv de muncă trebuie respectate şi de instituţiile care aprobă bugetul societăţii. În caz contrar, acordul de voinţă exprimat de pârâtă la încheierea contractului colectiv de muncă ar fi lipsit de orice valoare dacă, în realitate, s-ar considera că pentru  a produce efecte este nevoie de aprobarea de către instituţii  ale  statului, prin buget, a veniturilor necesare pentru executarea obligaţiilor asumate, iar contractul individual de muncă ar rămâne lipsit de efecte juridice ceea ce contravine art. 40 al. 2 lit. c din Codul muncii.

Bugetul societăţii, indiferent  în ce procedură este fundamentat şi aprobat, trebuie să asigure în primul rând executarea obligaţiilor de plată a drepturilor salariale datorate, astfel cum impune art. 161 din Codul Muncii, ceea ce constituie o obligaţie legală opozabilă inclusiv instituţiilor care aprobă bugetul angajatorului.

Ca urmare, nu se poate reţine motivul neincluderii sumelor necesare în bugetul pârâtei, mai ales în condiţiile lipsei dovezilor de diligenţă în a obţine aceste sume şi a refuzului expres de inserare în buget a acestor sume.

Prin încheierea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convenţională, creat de angajatori şi salariaţi, în funcţie de condiţiile economice şi sociale precum şi de interesele celor două părţi. Clauzele fiecărui  contract  colectiv de muncă au valoare normativă; ele alcătuiesc un „drept al muncii” propriu al celor care îl încheie.

Potrivit legii, contractul  colectiv de muncă se încheie între angajator, pe de o parte şi salariaţi, de cealaltă parte potrivit art. 236 alin. 1 din Codul muncii, art. 1 alin. 1 şi art. 14 din Legea nr. 130/1996, în urma unei negocieri colective.

Această negociere presupune ample discuţii şi tratative, o comunicare între cei doi parteneri sociali, ocazie cu care angajatorul trebuia  să aibă în vedere şi să pună în discuţie  tocmai aceste dificultăţi economico – financiare invocate în apărare. După încheiere aceste contracte colective de muncă urmează a se executa, având putere de lege  între părţile contractante (art. 236 alin. 4 Codul muncii coroborat cu art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996). 

Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Art. 243 din Codul muncii şi art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie şi că neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovaţi. Acestea sunt dispoziţiile ce reglementează sfera de executare şi aplicare a contractului colectiv de muncă şi nu dispoziţiile generale invocate de pârâtă referitoare la disciplina financiar-bugetară. Normele specificate se aplică în cazurile ce intră sub incidenţa prevederilor sale, cum este cazul în speţa de faţă, în baza principiului de drept specialia generalibus derogant. (decizia nr. 194/2015 pronunţată de Curtea de Apel Suceava la data de 24.03.2015 în dosarul nr. 4757/86/2014).

De altfel, şi practica judiciară este unanimă în acest sens.

Solicită admiterea apelului şi a acţiunii cu plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta intimată a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Examinând actele şi lucrările dosarului, asupra cererii de apel, Curtea a reţinut următoarele:

În contractul colectiv  de muncă încheiat la nivel de unitate „SNTFC CFR CĂLĂTORI” SA, pentru perioada 2012 – 2014, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale sub nr. 109/20.03.2012, la art. 104 alin. 4 lit. a şi b s-a stabilit că, în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariaţii vor mai beneficia de un ajutor material stabilit cel puţin la nivelul clasei 1 de salarizare cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi de Crăciun, precum şi de o premiere stabilită de Consiliul de Administraţie cu consultarea delegaţilor aleşi ai sindicatelor, pentru „Ziua ceferiştilor”, stabilită cel puţin la nivelul clasei 1 de salarizare (art. 69 dosar fond).

Aceste drepturi băneşti nu se stabileşte însă a fi acordate necondiţionat, ci, aşa cum se prevede în mod clar şi neechivoc în art. 104, dispoziţia se aplică începând cu 27 martie 2014, în funcţie de aprobarea sumelor necesare cu această destinaţie prin bugetul de venituri şi cheltuieli şi prin încheierea unui act adiţional la contractul colectiv de muncă (fila 69 dosar fond).

Acordul înregistrat sub nr. 1/2539/30.04.2014, încheiat pentru perioada 1 mai 2014 – 31 august 2014, aşa cum dispune art. 2 alin.2, a reluat în art. 104 posibilitatea ca salariaţii să beneficieze de drepturile băneşti mai sus indicate, însă cu reglementarea aceleiaşi condiţionări şi anume: în funcţie de aprobarea sumelor necesare cu această destinaţie prin bugetul de venituri şi cheltuieli.

În acelaşi sens au negociat părţile contractante şi la încheierea Acordurilor nr. 1/5324/30.09.2014, valabil în perioada 1 octombrie 2014 – 31 martie 2015, în art. 104 alin.4 lit. a şi b şi nr. 1/2259/1.04.2015, valabil pentru perioada 1 aprilie 2015 – 30 septembrie 2015, în art. 105 alin.4 lit. a şi b.

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 272 din Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului.

Pârâta intimată a susţinut în faţa instanţei de fond faptul că nu a avut în buget alocate sume pentru plata drepturilor băneşti solicitate de partea reclamantă.

Reclamantul nu a formulat nici un fel de apărări în faţa instanţei de fond, în sensul că, de fapt, în bugetul de venituri şi cheltuieli al angajatorului ar fi fost cuprinse sume cu această destinaţie, sume care nu ar fi fost plătite, ci, în notele pe care le-a adresat instanţei de fond, depuse la filele 154 – 158 dosar fond, a explicat pe larg de ce inexistenţa unor alocaţii bugetare pentru executarea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă nu îi poate fi imputabilă părţii salariate şi nu exonerează angajatorul de obligaţia asumată, confirmând practic susţinerile pârâtei în legătură cu faptul că în bugetul de venituri şi cheltuieli nu au fost cuprinse sume cu această destinaţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 255 alin.2 Cod procedură civilă, dacă un anumit fapt este necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.

Astfel, incontestabilitatea neincluderii în alocaţiile bugetare a sumelor necesare pentru plata drepturilor băneşti solicitate provine de la reclamant într-o manieră neechivocă, astfel încât, sub acest aspect, susţinerile părţilor sunt pe deplin concordante.

Mergând mai departe la analiza prevederilor din contractul colectiv de muncă şi din acordurile mai sus enunţate, trebuie să observăm, încă o dată, că acordarea drepturilor băneşti solicitate în prezentul litigiu a fost condiţionată de aprobarea sumelor respective cu această destinaţie, în bugetul de venituri şi cheltuieli.

Prin urmare, vorbim de o obligaţie afectată de o condiţie suspensivă, aspect invocat şi de reclamant prin memoriul de apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 1400 din Codul civil, condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei.

Includerea în bugetul de venituri şi cheltuieli a sumelor necesare plăţii drepturilor solicitate de reclamant este o condiţie a cărei realizare depinde practic exclusiv de voinţa angajatorului, în calitate de debitor al respectivelor drepturi băneşti.

Vorbim practic de o condiţie pur potestativă, în condiţiile în care realizarea evenimentului depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi, parte care trebuie să facă toate demersurile pentru includerea şi aprobarea sumelor necesare în buget.

În această situaţie devin incidente prevederile art. 1403 Cod civil, potrivit cu care obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă, ce depinde exclusiv de voinţa debitorului, nu produce nici un efect.

Prin urmare, nu putem vorbi în cauză de existenţa unei obligaţii pure şi simple a angajatorului, de plată a unor drepturi băneşti către salariat, pentru a deveni incidente prevederile art. 148 din Legea nr. 62/2011, legea dialogului social, în vigoare la data negocierii şi încheierii contractului colectiv de muncă şi a acordurilor mai sus enunţate, prevederi care reglementează asupra obligativităţii executării unui contract colectiv de muncă şi asupra efectelor neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin contract, întrucât dispoziţiile contractului colectiv de muncă şi ale acordurilor, dispoziţii ce prevăd plata drepturilor băneşti solicitate, devin aplicabile şi obligatorii pentru angajator, după includerea şi aprobarea sumelor necesare în bugetul de venituri şi cheltuieli.

Aceştia sunt termenii în care au negociat şi contractat cele două părţi ale raportului juridic de muncă, iar angajatorul nu s-a obligat să facă demersuri pentru includerea în buget a sumelor necesare plăţii, ci s-a obligat la plată, numai cu condiţia aprobării acestor sume în buget.

Alte negocieri, care să limiteze efectele acestei condiţionări sau să o înlăture, nu au existat între părţi.

Această posibilitate exista, raportat la prevederile art. 149 şi art. 150 alin.1 din Legea nr. 62/2011, potrivit cu care, clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în condiţiile legii, ori de câte ori toate părţile îndreptăţite să negocieze contractul colectiv de muncă convin acest lucru, iar modificările aduse contractului colectiv de muncă se consemnează într-un act adiţional semnat de toate părţile care au încheiat contractul.

Mai mult, prin acordurile ulterioare, părţile au impus aceeaşi condiţionare expresă pentru plata drepturilor şi anume includerea sumelor necesare în bugetul de venituri şi cheltuieli.

În speţă, nu se poate pune problema că angajatorul, semnatar al contractului colectiv de muncă, îşi invocă propria culpă în neexecutarea obligaţiei asumate, în condiţiile în care vorbim de o obligaţie pe care chiar părţile, în urma negocierilor, au stabilit-o ca depinzând exclusiv de voinţa debitorului, fără a cenzura în vreun fel conduita acestuia prin convenţia colectivă încheiată şi nici prin acordurile ulterioare, în legătură cu care mai sus am dezvoltat.

Faptul că pârâta intimată a inclus în buget sume pentru plata altor drepturi stabilite prin convenţia colectivă de muncă , nu impune stabilirea în buget şi a sumelor pentru plata drepturilor băneşti care fac obiectul prezentului litigiu, întrucât termenii în care s-a negociat sunt clari şi exclud orice echivoc.

Prin urmare, ne întoarcem la dispoziţiile art. 1403 Cod civil, pe care mai sus le-am enunţat, potrivit cu care, obligaţia asumată sub condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă nu produce nici un efect, deoarece o asemenea condiţie echivalează practic cu lipsa intenţiei debitorului de a se obliga, prin prisma lipsei voinţei de a se obliga.

În ceea ce priveşte motivele de apel indicate la pct.3 în memoriul cu care a fost investită instanţa de control judiciar,  Curtea a reţinut următoarele:

În primul rând respectivele susţineri sunt preluate într-adevăr din cuprinsul considerentelor unei decizii a Curţii de Apel Suceava, decizie prin care au fost analizate însă prevederile altor convenţii colective, faţă de cele supuse controlului judecătoresc în prezentul litigiu, prevederi care nu cuprindeau vreo condiţionare la plată de includerea sumelor în buget, cum este cazul în speţa de faţă.

În al doilea rând, dispoziţiile invocate, din Legea nr.130/1996 şi din Codul muncii, nu mai erau în vigoare la data încheierii contractului colectiv de muncă şi a acordurilor care dispun asupra drepturilor băneşti solicitate în prezentul litigiu, la datele respective fiind în vigoare dispoziţiile Legii nr. 62/2011, legea dialogului social.

În al treilea rând trebuie să subliniem faptul că practica judiciară nu constituie izvor de drept în sistemul de drept românesc. O interpretare contrară ar face ca actul de justiţie să cadă în derizoriu, câtă vreme orice instanţă de drept comun ar putea să înlăture dispoziţiile unor convenţii colective, supuse negocierii între partenerii sociali, prin reţinerea a ceea ce s-a stabilit ca urmare a unei hotărâri pronunţate de altă instanţă, într-un altă litigiu, care nu este opozabil reclamantului din prezentul litigiu.

Faţă de toate considerentele mai sus expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa a respins apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare