Termenul de prescripţie în promovarea acţiunii în răspunderea patrimonială a salariatului în urma constatării prejudiciului de Camera de Conturi

Asupra apelului de faţă:

Constată că prin sentinţa civilă nr. 2372/2015 pronunţată de Tribunalul Braşov a fost admisă excepţia de prescripţie a dreptului material la acţiune invocată de partea pârâtă şi a fost respinsă cererea formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect plata sumei de 72.659 lei, ca fiind prescrisă. Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1867/CA/26.06.2014 a Tribunalului Braşov, s-a respins acţiunea formulată de către reclamantă prin care a solicitat anularea deciziei nr. 14/18.03.2013 a Camerei de Conturi B., pct. 3c1 din raportul de control, având ca obiect constatare că în perioada 2010-2011, pârâtul a beneficiat de o remuneraţie lunară ce a depăşit nivelul indemnizaţiei lunare acordate prin lege pentru funcţia de viceprimar, încălcând prevederile art. 3 ind. 1 şi art. 3 ind. 2 O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin decizia nr. 20/09.01.2015 a Curţii de Apel Braşov s-a respins cererea de apel formulată de către apelanta reclamantă în prezenta cauză.

Din cuprinsul raportului de control ce a stat la baza emiterii deciziei nr. 14/18.03.2013 a Camerei de Conturi B., rezultă că în urma examinării documentelor financiar contabile respectiv a statelor de plată aferente perioadei 2010-2012, s-a constatat că pârâtul, în calitate de director al A., a beneficiat în anii 2010 şi 2011 de o indemnizaţie în cuantum mai mare decât cel prevăzut de legislaţia în vigoare, precum şi de prima de concediu.

Valoarea estimativă a abaterii reprezentând acordarea indemnizaţiei în cuantum mai mare decât cel prevăzut prin lege şi acordarea primei de vacanţă este în sumă de 72.659 lei.

Demersul judiciar iniţiat de către reclamantă este întemeiat pe dispoziţiile art. 254 alin. 1 Codul muncii, însă, instanţa de fond a apreciat că în cauză ne aflăm în prezenţa obligaţiei de restituire a salariatului care a încasat necuvenit o sumă de la angajator, şi care, în temeiul prevederilor art. 256 alin. 1 Codul muncii este obligat să o restituie, această obligaţie având temei juridic în plata lucrului nedatorat, fapt juridic licit izvor de obligaţii.

În ceea ce priveşte excepţia de prescripţie a dreptului material la acţiune, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 268 lit. d) Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului material la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.

Prin urmare, aceste dispoziţii care se aplică şi situaţiei din speţă, deoarece chiar dacă nu suntem în prezenţa răspunderii patrimoniale reglementate de art. 254 alin. 1 Codul muncii, procedura de reîntregire a patrimoniului angajatorului este aceeaşi şi în cazul plăţii nedatorate, fac trimitere la dreptul comun, în acest caz dispoziţiile Decretului nr. 157/1958.

Potrivit art. 8 din acest act normativ, „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei”.

În acelaşi timp, potrivit dispoziţiilor art. 211 lit. c) Legea nr. 62/2011 a dialogului social, plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

Din aceste din urmă dispoziţii legale, rezultă că legea specială reglementează în mod diferit de dreptul comun momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în ceea ce priveşte dreptul la acţiune privind restituirea sumelor încasate necuvenit de către salariat, instituind un termen obiectiv, şi anume acela al producerii pagubei, indiferent de data la care angajatorul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Instanţa de fond a apreciat că în ipoteza din cauză, întrucât există un conflict între legea generală în materie, care este Codul muncii şi legea specială, respectiv Legea dialogului social, se va aplica principiul specialia generalibus derogant, care conduce şi la o aplicare a unui text care este mai  favorabil salariatului.

În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă de la momentul fiecărei plăţi lunare a indemnizaţiei, neavând relevanţă conform celor expuse anterior data la care angajatorul a cunoscut paguba ca urmare a întocmirii raportului de control.

În ceea ce priveşte întreruperea termenului de prescripţie, tribunalul a reţinut faptul că, la data de 13.06.2013 reclamanta a introdus pe rolul Curţii de Apel Braşov contestaţia împotriva deciziei nr. 14/18.03.2013 a Curţii de Conturi B., când termenul de prescripţie se împlinise deja pentru pretenţiile aferente perioadei 01.01.2010-13.06.2010, deci nici nu se pune problema analizării întreruperii termenului de prescripţie pentru această perioadă, deoarece cauza de întrerupere a cursului prescripţiei trebuie să intervină în cursul acesteia, şi nu după împlinirea termenului de prescripţie în care creditorul putea acţiona.

Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 lit. b) Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent.

Reclamanta nu a făcut dovada că l-a acţionat în judecată pe pârât în interiorul termenului de prescripţie, pentru ca aceasta să se fi întrerupt, conform dispoziţiilor mai sus arătate.

Motivarea acesteia legată de formularea contestaţiei împotriva deciziei emise de Curtea de Conturi ar fi avut relevanţă în cauză dacă s-ar fi apreciat că termenul de prescripţie de trei ani curge de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei de către angajator, deoarece, abia de la data la care a rămas definitivă măsura dispusă de către Curtea de Conturi, prin pronunţarea deciziei nr. 20/09.01.2015 a Curţii de Apel, se putea aprecia că angajatorul a cunoscut producerea pagubei.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, termenul de prescripţie curge de la un moment obiectiv, acela al producerii pagubei, acesta fiind acela al plăţilor necuvenite efectuate, paguba fiind produsă prin diminuarea patrimoniului angajatorului cu aceste sume.

Împotriva acestei sentinţe s-a declarat apel de apelanta A. criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel sentinţa este criticată pentru faptul că prima instanţă a aplicat în mod eronat regulile privind data de la care curge termenul de  prescripţie a dreptului material la acţiune în ce priveşte recuperarea prejudiciului. Prin decizia nr. 14/18.03.2013 s-a dispus recuperarea prejudiciului cauzat apelantei ca urmare a încasării de către pârât a unor sume de bani cu titlu de remuneraţie lunară, sumă care a depăşit nivelul indemnizaţiei lunare acordate prin lege pentru funcţia de viceprimar. Apelanta a contestat raportul de control nr. 231/15.02.2013 al Curţii de Conturi a României Camera de Conturi B., iar prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, acest demers a fost respins, păstrându-se obligaţia apelantei de a recupera prejudiciul.

În continuarea motivelor de apel se mai arată că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune curge de la data la care prin hotărâre judecătorească irevocabilă, Curtea de Apel Braşov s-a pronunţat asupra legalităţii şi temeiniciei Deciziei nr. 14/18.03.2013 emisă de Camera de Conturi a României. În această situaţie, data de la care începe să curgă termenul de trei ani este data de 09.01.2015 data pronunţării deciziei civile nr.20/2015 şi nu momentul încasării banilor şi implicit al producerii  prejudiciului aşa cum a reţinut prima instanţă.

Se mai arată că prin introducerea acţiunii de contestaţie a deciziei Curţii de Conturi a României, termenul de prescripţie a fost întrerupt aşa cum prevăd dispoziţiile art. 2537 alin. 2 şi 4 din noul Cod civil.

Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate instanţa apreciază că apelul este întemeiat şi în consecinţă va fi admis iar sentinţa primei instanţe va fi schimbată în tot în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Cod de procedură civilă pentru următoarele considerente:

Raţionamentul instanţei de fond este unul greşit pe baza căruia soluţia pronunţată este nelegală şi netemeinică.

În cauză se pune problema aplicării în timp a legii civile, respectiv a Legii nr. 53/2003 şi a Legii nr. 62/2011 precum şi a momentului de la care curge termenul de prescripţie de trei ani pentru recuperarea prejudiciului, dacă acesta curge de la data producerii prejudiciului sau de la data la care a luat cunoştinţă de existenţa prejudiciului autoritatea care este competentă a dispune recuperarea lui.

Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie recuperarea sumelor de bani încasate necuvenit de către pârât, cu titlu de salarii, în perioada 01.01.2010 – 31.12.2011, prejudiciu constatat în urma controlului efectuat de Camera de Conturi B. şi consemnat în „Raportul de Control” din data de 15.02.2013, dată la care acesta a fost înregistrat la sediul A..

Reclamanta a contestat raportul de control iar prin sentinţa civilă nr. 1867/2014 pronunţată de Tribunalul Braşov a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de A.  în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României, privind anularea Deciziei nr. 14/2013 emisă de Camera de Conturi B.. Cu toate acestea, în considerentele  hotărârii s-a reţinut cu putere de lucru judecat faptul că „prin raportare la statele de plată ataşate la filele 48 – 51 din dosarul nr. 290/64/2013 rezultă că viceprimarul beneficiază de o indemnizaţie lunară de 2484 lei în timp ce directorul regiei autonome a beneficiat de o indemnizaţie lunară de 4141 lei”. Instanţa a mai reţinut că directorul regiei autonome, pârâtul din prezenta cauză intră sub incidenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 79/2008 întrucât prin art. 1 din această ordonanţă, în stabilirea sferei de aplicare se precizează că prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă se aplică regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care statul sau unitatea administrativ teritorială este acţionar unic sau majoritar, precum şi filialelor acestora. În concluzie prejudiciul creat a constat în încasarea de către pârât a unui salariu mai mare decât cel al unui viceprimar, împotriva textelor de lege care impun acest lucru.

Prin decizia civilă nr. 20/2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov a fost anulat recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinţei civile nr. 1867/2014 pronunţată de Tribunalul Braşov – secţia a II-a.

În consecinţă, actul de control al Camerei de Conturi B. a rămas nemodificat, fiind apreciat de instanţe ca legal iar constatările statuate în acest sens se bucură de veridicitate, intrând în puterea lucrului judecat ca urmare a derulării procedurilor judiciare aşa cum am arătat mai sus.

Având în vedere că Legea nr. 62/2011 nu era în vigoare la momentul producerii prejudiciului, respectiv ianuarie 2010, în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 53/2003 respectiv dispoziţiile Codului muncii.

Astfel, Codul muncii în cuprinsul dispoziţiilor art. 268 alin. 1 lit. c)  statorniceşte în această materie, că termenul este unul subiectiv şi curge de la data naşterii dreptului la acţiune, făcând aplicarea dispoziţiilor dreptului comun în materie. Într-adevăr dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 dispune în sensul că „prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune….”, iar potrivit dispoziţiilor art. 1886 din vechiul Cod civil, incident în cauză, se stipulează că „nicio prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acelui mod de stingere”.

Aşadar, în cazul acţiunii în răspundere pentru pagubele cauzate prin fapte ilicite, în speţa de faţă sume de bani încasate necuvenit, devin aplicabile dispoziţiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii raportat la dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 care prevede că „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel ce răspunde de ea”.  Aceasta pentru că fapta prin care s-a produs prejudiciul a început în cursul anului 2010, dată la care erau în vigoare dispoziţiile Codului muncii, vechiul Cod civil şi Decretul nr. 167/1958.

Aşa fiind, termenul în cadrul căruia poate fi stabilită răspunderea patrimonială pe cale judecătorească, nu este unul obiectiv, ci unul subiectiv, iar el începe să curgă nu de la data producerii pagubei, cum a reţinut instanţa de fond, ci de la data la care reprezentantul legal al angajatorului (ex. directorul general) a luat cunoştinţă că s-a produs prejudiciul, prin nota întocmită de comisia de control în speţă de Curtea de Conturi şi înregistrată la registratura generală a instituţiei în data de 15.02.2013. Cum prejudiciul, care potrivit susţinerilor părţilor a fost produs printr-o fapt continuă, aceea a încasări lunare a unui salariu mai mare decât cel cuvenit, nu a fost defalcat pe intervale de timp, printr-o precizare de acţiune sau prin raportul de control, pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011, cuprinsă între 15.02.2010 şi 13.05.2011 şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr.62/2011, urmează ca instanţa să aplice regulile instituite de Codul muncii pentru prejudiciul creat, pe întregul interval de referinţă, avut în vedere de Curtea de Conturi în raportul de control. Aceasta şi pentru faptul că finalmente prejudiciul a fost creat ca urmare a faptei culpabile a pârâtului de a refuza încheierea unui contract de mandat aşa cum stipulează dispoziţiile art. 3 ind. 2 din O.U.G. nr. 79/2008. Explicaţia pârâtului în acest sens a fost că a optat să rămână cu contract de muncă, deoarece ordonanţa este discriminatorie – şeful ocolului silvic  aparţinând unei primării de comună având salariul semnificativ mai mic decât al unui şef de ocol aparţinând unui municipiu, iar sarcinile şi atribuţiile fiind mai complexe. În concluzie, pârâtul a eludat aplicarea normelor speciale în materie de salarizare pe motiv că reglementarea specială este discriminatorie, iar naşterea prejudiciului se suprapune cu  momentul acestei decizii. (ianuarie 2010 data de început vizată de  controlul efectuat de Curtea de Conturi)

Procedurile judiciare declanşate în cauză pentru a verifica legalitatea şi temeinicia „Raportului de Control”  au  pus sub semnul întrebării caracterul cert al prejudiciului, lucru care a făcut ca unitatea angajatoare să nu poată proceda la recuperarea acestuia.  De altfel persoana obligată să procedeze la recuperarea prejudiciului era aceeaşi cu persoana culpabilă de producerea prejudiciului, fiind aşadar lipsit de orice motivaţie în recuperarea prejudiciului şi  aflându-se într-un real conflict de interese.

Astfel cursul prescripţiei de trei ani a fost întrerupt prin cererea de chemare în judecată, în conformitate cu dispoziţiile  art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.

 În concluzie termenul de prescripţie de trei ani nu curge de la data producerii prejudiciului, aşa cum a reţinut prima instanţă, procedând la aplicarea retroactivă a Legii nr. 62/2011, ci de la data la care s-au finalizat procesele introduse de unitate privind anularea actului de control al Curţii de Conturi, respectiv data de 09.01.2015. Cum acţiunea a fost introdusă în data de 22.06.2015 este evident că a fost respectat termenul de trei ani instituit de Codul muncii la art. 268 lit. c. 

În consecinţă instanţa va respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa constată că, aşa cum am arătat mai înainte, prin Raportul de Control efectuat de Camera de Conturi B., în perioada 2010 – 2011 pârâtul B a beneficiat şi a încasat în calitate de director al A. o indemnizaţie mai mare decât cea prevăzută de legislaţia în vigoare, precum şi  primă de concediu în temeiul unui contract de muncă şi nu al unui contract de mandat aşa cum prevede reglementarea specială.

În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3 ind. 1 din O.U.G. nr. 79/2008 potrivit cărora directorul general beneficiază de o remuneraţie lunară acordată prin contractul de mandat după cum urmează…, iar art. 3 ind. 2 precizează că remuneraţia lunară a directorului general stabilită prin contractul de mandat în condiţiile art. 3 ind. 1 este unica formă de recompensare în bani a activităţii depuse de persoana respectivă. Directorului general nu i se poate acorda prin contractul de mandat alte beneficii, de orice formă, în afara celor prevăzute de art. 3 ind. 1 alin. 2. La nivelul regiilor autonome, societăţilor şi companiilor de interes local aflate în coordonarea, subordonarea sau autoritatea unei unităţi administrativ-teritoriale de interes local, precum şi al filialelor acestora, remuneraţia nu poate depăşi nivelul indemnizaţiei lunare prin lege pentru funcţia de viceprimar.

 Aceste dispoziţii nu au fost respectate de pârât, acesta beneficiind de drepturi salariale în lipsa unui contract de mandat şi încasând  un salariu mai mare decât cel de care ar fi beneficiat viceprimarul comunei.

În consecinţă prejudiciul a fost stabilit la suma de 72.659 lei, sumă cu care a fost prejudiciată apelanta.

În lipsa oricăror probe care să contrazică această stare de fapt instanţa va înlătura toate apărările invocate la fond pentru considerentele de mai sus şi  apreciază că cererea de chemare în judecată este întemeiată, urmând în  consecinţă să o admită aşa cum a fost formulată.

Domenii speta

Spete similare