Clauze contractuale bancare - principiul nominalismului art. 1578 Cod civil

Clauzele prin care reclamanta s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi transpun principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 Cod civil din 1864. Nu se poate reţine caracterul abuziv al unei prevederi contractuale care ar obliga împrumutaţii să ramburseze creditul în moneda în care acesta a fost contractat întrucât consumatorul este o persoană mediu avizată şi mediu diligentă care nu poate face abstracţie de faptul că fluctuaţiile cursului valutar afectează participanţii unei pieţe libere. Fluctuaţia cursului de schimb nu constituie prin sine însăşi o împrejurare care să determine a se reţine caracterul abuziv al clauzelor privind rambursarea sumei împrumutate, nefiind îndeplinite, numai pentru acest considerent, condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Asupra apelului de faţă:

Constată că, prin sentinţa civilă nr. 541 din data de 30.06.2016 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. xxxx/62/2015 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Banca B.  Membră a […] şi în consecinţă:

A constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5 litera a) – cu privire la comisionul de administrare a creditului și art. 6 pct.1 teza a doua şi pct.4 – privind modul de calcul al dobânzii variabile și posibilitatea Băncii de modificare unilaterală a dobânzii, din Contractul de credit ipotecar nr. xxx11847/05.06.2008, încheiat de părţi.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor constatate ca abuzive şi a dispus înlăturarea acestora din Contractul de credit ipotecar nr. xxx11847/05.06.2008, încheiat de părţi.

Pârâta a fost obligată să restituie reclamantei următoarele sume:

- 19.898,34 CHF, reprezentând dobândă încasată în plus, în perioada 05.06.2008 - 29.02.2016, prin modificarea unilaterală a ratei dobânzii variabile, precum şi la restituirea sumelor încasate ulterior cu acelaşi titlu, conform graficului de rambursare aferent contractului, până la data rămânerii definitive a hotărârii, sume la care se adaugă dobânda legală calculată până la data de 07.05.2016 - în cuantum de  3.140,77 CHF și care se va calcula în continuare, asupra fiecărei sume percepute, de la data încasării şi până la data achitării efective a debitului principal.

- 1.920 CHF,  percepută cu titlu de comision de administrare a creditului şi 854,16 CHF reprezentând dobânda legală aferentă acestei sume, calculate de la data plăţii până la data de 07.05.2016 şi care se va calcula în continuare până la data restituirii efective a debitului principal. 

S-au respins restul pretenţiilor reclamantei.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 4.960 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea hotărârii se arată că între reclamanta A. şi pârâta Banca B. membră a […] s-a încheiat Contractul de credit bancar nr. xxx11847/05.06.2008, prin care reclamanta a împrumutat suma de 96.000 CHF (filele 7-10 dos. Jud. Bv.).

Reclamanta a solicitat, la data de 22.10.2014, să se constate nulitatea art. 5 (cu privire la comisionul de administrare și comisionul de rambursare în avans) şi art. 6 (cu privire la dobândă) din contract, cu restituirea sumelor achitate în baza acestora, precum şi stabilizarea/denominarea cursului de schimb valutar la valoarea înregistrată în momentul contractării împrumutului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului şi restituirea sumelor de bani rezultate ca urmare a diferenţei de schimb valutar înregistrată de la data acordării împrumutului şi până în prezent.

Prin clauza inserată la art. 5 din contract s-a prevăzut că „pentru creditul acordat Împrumutatul va plăti următoarele comisioane:

a)comision de administrare a creditului: 2,000% flat calculat asupra creditului contractat; se achită din credit la data primei utilizări din credit.

b)comision de rambursare în avans: 4,000% flat calculat asupra sumei rambursate în avans; se achită din sursele proprii ale Împrumutatului la data rambursării în avans, în valuta creditului….”

Prin clauza inserată la art. 6 din contract s-a prevăzut, la pct.1, că dobânda aferentă creditului acordat este o dobândă fixă de 5,9000% pentru primele 6 luni din perioada de creditare, după care se va plăti „dobânda variabilă a Băncii, compusă din Dobânda de Referinţă a Băncii la care se adaugă marja de 5,1550%, dobânda fiind revizuibilă, în funcţie de Dobânda de Referinţă a Băncii”, cu menţiunea, la pct.4,  că modificarea nivelului dobânzii curente se va comunica Împrumutatului printr-o notificare, pe care o apreciază suficientă şi menţionează că „Împrumutatul renunţă la orice plângere, apărare sau reclamaţie ulterioară cu privire la faptul că această metodă a fost nepotrivită sau inadecvată”  iar „în cazul în care, ca urmare a modificării dobânzii de către Bancă, Împrumutatul nu va rambursa ratele nescadente/restul din creditul angajat şi dobânzile aferente, în termen de cel mult 10 zile calendaristice de la data notificării modificării dobânzii, se consideră că acesta a acceptat noul procent de dobândă”.

În drept, cu privire la cererea de chemare în judecată formulată, instanţa a reţinut că potrivit art. 966 Vechiul Cod civil obligaţia nelicită nu poate avea niciun efect, iar conform art. 968 Vechiul Cod civil cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.

Raportat la obiectul convenţiei de credit şi partea contractantă, instanţa a apreciat că reclamanta se încadrează în prevederile Legii nr. 193/2000 care la art. 2 alin. 1 stabileşte că prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Prin Legea nr. 193/2000, prin care se transpune în legislaţia naţională prevederile  Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale, de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula, în măsura în care se reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.

O asemenea intervenţie nu încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin.1 Vechiul Cod civil, libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta, în condiţiile în care un contract are putere de lege între părţi şi este prezumat a fi guvernat de buna-credinţă şi echilibru contractual al prestaţiilor, în caz contrar, el neputând fi opus părţilor, terţilor sau instanţei de judecată.

Interpretând această directivă, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit în Cauza Oceano Grupo Editorial SA. versus Rocio Murciano Quintero (C-240/98) că protecţia acestui act normativ conferă judecătorului naţional posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe aceasta. Întrucât o asemenea examinare presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat de către cele două părţi care şi-a produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată.

Art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu înlătură de la controlul caracterului abuziv orice clauză privind preţul, ci fac trimitere la adecvarea dintre preţ şi valoarea prestaţiei respective, serviciile ori produsele oferite în schimb. Prin urmare, instanţa nu poate reţine apărarea pârâtei în sensul că clauzele cu privire la dobândă şi comisioane sunt excluse de la controlul judiciar.

Art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar dispoziţiile art. 4 alin. 1 din aceeaşi lege prevăd că „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile parţilor ”.

Clauza nenegociată cu consumatorul a fost definită în art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 ca fiind acea clauză stabilită, fără a da posibilitatea consumatorului de a influenţa natura ei, cum ar fi contractele standard, preformulate sau condiţiile generale practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

În ceea ce priveşte clauza de la art. 6 pct.1 teza a doua şi pct. 4 din contractul de credit nr.xxx11847/05.06.2008:

Aparent, examenul caracterului abuziv al acestei clauze pare a fi exclus de plano de dispoziţiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, însă el este posibil în speţă, întrucât clauzele respective nu întrunesc cerinţa impusă de teza finală a aceluiaşi text legal, clauzele referitoare la modul în care se va calcula dobânda variabilă nefiind exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE şi prevede posibilitatea exercitării controlului cu privire la caracterul abuziv al clauzelor, chiar a celor referitoare la obiectul principal al contractului sau la preţul datorat, în situaţia în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Aşadar, în condiţiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter abuziv.

În acord cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 578 din 14 februarie 2013 a Secţiei a II-a Civile), instanţa a reţinute că, sintagma „…exprimate într-un limbaj uşor inteligibil” folosită de legiuitorul naţional cât şi cea folosită în norma comunitară „…exprimate în mod clar şi inteligibil” nu pot fi reduse la o exprimare clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

În ceea ce priveşte limbajul inteligibil, Tribunalul a apreciat că acest caracter înseamnă mult mai mult, respectiv înseamnă posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce îi priveşte. În acest sens, sunt relevante concluziile la care a ajuns CJUE în cauza C-26/13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt).

Sub acest aspect, deşi dobânda face parte din costul total al contractului, contrar susţinerilor pârâtei, clauza ce reglementează modul de calcul al acesteia, poate fi analizată pentru argumentele anterior expuse, în condiţiile în care ea nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, lăsând loc la echivoc.

Astfel, instanţa a apreciat că dispoziţiile din contract cu privire la modificarea dobânzii în funcţie de „Dobânda de Referinţă a Băncii” nu au un caracter de predictibilitate pentru reclamantă, în calitatea acesteia de client al băncii; astfel, fără niciun motiv întemeiat şi fără a prezenta criterii în funcţie de care se calculează dobânda băncii, pârâta  îşi rezervă dreptul de a revizui dobânda în mod unilateral, fără consimţământul consumatorului, plin aplicarea unei dobânzi de referinţă necunoscută de consumator şi faţă de care acesta se obligă prin contract să nu formuleze nicio contestaţie. Instanţa nu a putut reţine susţinerile pârâtei în legătură cu acest aspect câtă vreme dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 stabilesc că este abuzivă acea clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul. Or, din cuprinsul dispoziţiilor art. 6.1  instanţa a reţinut că s-a menţionat în mod expres că banca poate modifica unilateral, adică prin voinţă proprie şi fără a fi necesar consimţământul celeilalte părţi, nivelul dobânzii la creditul acordul Împrumutatului, în funcţie de criteriul menţionat expres : „Dobânda de Referinţă a Băncii”.

Nu s-a putut reţine nici susţinerea pârâtei potrivit cu care părţile au acţionat de pe poziţii de egalitate la încheierea contractului câtă vreme, prin clauza prevăzută la art. 6 pct.1 teza a II-a şi pct. 4, s-a stabilit în favoarea uneia din părţi, respectiv a comerciantului, dreptul de a modifica unilateral, fără consimţământul celeilalte părţi, unul din elementele esenţiale ale acelei convenţii, şi anume dobânda, consumatorul fiind pus în situaţia de a rambursa întreaga valoare a creditului rămas de achitat în cazul în care nu înţelege să accepte dobânda impusă unilateral de către bancă, discrepanţa între drepturile şi obligaţiile părţilor fiind evidentă şi în favoarea exclusiv a comerciantului.

Nu a putut fi primită nici apărarea pârâtei în sensul că nu mai este în vigoare clauza de la art. 6 din data de 02.09.2010, când reclamanta a fost notificată asupra schimbărilor intervenite în contract ca urmare a intrării în vigoare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 şi când i s-a comunicat acesteia şi un exemplar din actul adiţional, în care dobânda s-a redefinit ca fiind LIBOR la 3 luni + marja băncii în cuantum de 7,965%, deoarece actul adiţional depus la filele 64-72 dosar nu a fost semnat de reclamantă, astfel că nu poate să-şi producă efectele. Mai mult, s-a reţinut că, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, prin actul adiţional, nesemnat, pe care pârâta îl invocă s-a stabilit că dobânda se va calcula prin aplicarea indicelui LIBOR la 3 luni + marja de 7,965%, deci o marjă mult mai mare decât cea din contractul iniţial, astfel că, aşa cum s-a stabilit prin Raportul de expertiză contabilă judiciară din data de 09.05.2016 întocmit de domnul expert C. (filele 28-56), dobânda pe care reclamanta a achitat-o după această modificare unilaterală a crescut semnificativ.

Prin urmare, clauzele de la acest articol cu privire la modul de calcul al dobânzii variabile, notificarea acesteia şi lipsa posibilităţii consumatorului de contestare a respectivei dobânzi sunt considerate abuzive.

În ce priveşte clauza inserată la art. 5 lit. a, din cuprinsul acesteia s-a reţinut că s-a stipulat de către Bancă obligaţia Împrumutatului de a achita un comision de administrare a creditului: 2,000% flat calculat asupra creditului contractat, ce se achită din credit la data primei utilizări din credit, pe care expertul l-a calculat ca fiind achitat în cuantum de 1.920 CHF (fila 39 dosar).

Instanţa a constatat că acest comision de administrare intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000, întrucât elementele care au stat la baza perceperii acestui comision şi contraprestaţia pe care o are în vedere, din partea Băncii care l-a perceput nu este detaliată în cuprinsul contractului, astfel că pentru consumator, la momentul încheierii convenţiei nu există informaţii asupra a ceea ce plăteşte, asupra contraprestaţiei de care beneficiază.

Instanţa nu a avut în vedere susţinerile pârâtei conform cărora comisionul de administrare este un cost asociat creditului ce a fost achitat o singură dată, deoarece nu se menţionează explicit în contract pentru ce se achită acest cost. Prin urmare, prin inserarea acestei clauze, contrar cerinţei bunei credinţe ce trebuie să caracterizeze raporturile dintre comerciant şi consumator, pârâta nu a făcut decât să perceapă în mod nejustificat o taxă disproporţionat de mare faţă de prestaţia efectiv efectuată în schimbul său, astfel că respectiva clauză analizată este abuzivă, întrucât plasează consumatorul într-o poziţie defavorabilă faţă de banca împrumutătoare, obligându-l pe acesta la prestaţii disproporţionate în raport cu serviciile de care în mod efectiv beneficiază. 

În ceea ce priveşte clauza inserată la art. 5 lit. b, din cuprinsul acesteia s-a reţinut că s-a stipulat de către Bancă obligaţia Împrumutatului de a achita un comision de rambursare în avans de 4,000% flat calculat asupra sumei rambursate în avans.

Cu privire la acest comision, din actele de la dosar s-a reţinut că pe parcursul derulării contractului, până la data formulării acţiunii, reclamanta nu a achitat nicio sumă cu titlu de comision de rambursare anticipată, iar după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, acest comision nu se mai poate percepe de Bancă, prin efectul legii. Ca urmare, cererea de constatare a caracterului abuziv al acestei clauze este lipsită de interes şi va fi respinsă de instanţă.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000 clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

În ceea ce priveşte sancţiunea pe care instanţa o va aplica clauzelor cu privire la dobândă şi comisionul de administrare, considerate abuzive, s-a reţinut practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care într-o decizie de speţă (Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 686/21.02.2013) a stabilit că deşi Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancţiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancţiuni este practic identic cu al nulităţii absolute, acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. S-a arătat că Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).

S-a reţinut astfel că «în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr. 50 s-a precizat că „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.

În acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.»

Pentru aceste motive, instanţa a reţinut că, în cauză, sunt întrunite condiţiile legale pentru a fi declarate abuzive clauzele privind modul de calcul al dobânzii variabile şi comisionul de administrare şi astfel s-a constatat nulitatea absolută a respectivelor clauze şi să fie obligată pârâta la eliminarea lor din contract.

Ca o consecinţă a constatării nulităţii absolute a clauzelor Contractul de credit bancar nr. xxx11847/05.06.2008 de la art. 5 lit. a şi art. 6 pct. 1 teza a II-a şi pct. 4, instanţa a apreciat fondate cererile de restituire a sumelor achitate în baza acestor clauze de reclamantă.

În cauză nu a intervenit prescripţia extinctivă a dreptului la restituirea sumelor menţionate deoarece, fiind vorba de o nulitate absolută cererea de constatare a acestei nulităţi poate fi formulată oricând, nefiind incidente dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 (în vigoare la data încheierii contractului de credit), iar pretenţiile sunt subsecvente cererii de constare a nulităţii clauzelor privind dobânda variabilă şi comisionul de administrare şi pot fi acordate în totalitate.

În raport de sumele calculate prin Raportul de expertiză contabilă judiciară din data de 09.05.2016 întocmit de domnul expert C. (filele 28-56), s-a dispus restituirea sumei de 19.898,34 CHF achitată de reclamantă cu titlu de dobândă în plus, în perioada 05.06.2008 - 29.02.2016, prin modificarea unilaterală a modului de calcul al dobânzii, precum şi sumele încasate ulterior acestei perioade cu acelaşi titlu, conform graficului de rambursare aferent contractului. De asemenea, s-a dispus restituirea sumei de 1.920 CHF achitată cu titlu de comision de administrare.

Pentru despăgubirea integrală a reclamantei, la sumele menţionate anterior s-a adăugat dobânda legală calculată de expert, până la data de 07.05.2016 (3.140,77 CHF, respectiv 854,16 CHF), dobândă ce se va calcula în continuare până la data plăţii efective a debitelor, prin raportare la dispoziţiile O.G. nr. 13/2011.

În speţă, dată fiind declararea ca abuzivă a clauzei prin care banca stabileşte modul de calcul al dobânzii variabile în funcţie de dobânda de referinţă a băncii, urma ca prin negociere directă cu partea să stabilească componenţa ratei dobânzii pe viitor, funcţie de structura clauzelor contractuale aşa cum acestea se prezintă în urma anulării celor constatate ca fiind abuzive, instanţa neputând să se substituie părţilor în această privinţă sau să intervină în contractul dintre ele.

Referitor la cererea de stabilizare/denominare a cursului de schimb valutar la valoarea înregistrată în momentul contractării împrumutului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, instanţa a reţinut că prin clauza de la art.1 pct.2 din contract s-a menţionat că „creditul de va restitui în aceeaşi valută”, iar la art. 8 pct.1 s-a menţionat că „Orice plată efectuată de Împrumutat în vederea rambursării creditului se va face în moneda în care a fost acordat creditul”.

Instanţa a reţinut că aceste clauze, nemodificate potrivit actelor adiţionale, sunt esenţiale şi ţin de obiectul principal al contractului, în sensul art. 4 din Directiva nr. 93/13/CEE.

De asemenea, faţă de jurisprudenţa CJUE (Hotărârea Arpad Kasler pronunţată de CJUE la data de 30.04.2014 în C-26/13), instanţa a reţinut că sunt clare şi inteligibile clauzele din contractul de credit cu privire la moneda în care se va restitui creditul acordat reclamantei, astfel că ies a priori din sfera evaluării naturii abuzive a clauzei, având în vedere nu doar redactarea gramaticală a clauzelor, ci şi posibilitatea înţelegerii fundamentului ei economic de către un consumator mediu avizat, dar şi de către consumatorul individual care invocă pretinsul caracter abuziv al clauzei.

În acest sens, instanţa a reţinut că, la data încheierii contractului de credit, reclamanta a beneficiat de practica Băncilor din România de a acorda credite direct în CHF cu obligaţia rambursării în aceeaşi monedă, reclamantul având libertatea de a alege moneda de plată a creditului.

În cuprinsul contractului de credit se arată în mod expres, clar şi inteligibil, că împrumutul este acordat în CHF (art.1 pct.1 din contract), iar rambursarea creditului se face în moneda în care este acordat creditul (art. 1 pct. 3), prin urmare împrumutatul acceptă riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul, Banca fiind exonerată de orice pretenţie în legătură cu efectele nefavorabile ale fluctuaţiilor  cursului de schimb valutar.

Într-adevăr, contractul de credit în monedă străină conţine un element de risc valutar (atât pentru Împrumutat, cât de altfel şi pentru Bancă, în situaţia aprecierii respectiv aprecierii monedei străine), însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv, ci dimpotrivă, clauza referitoare la efectuarea plăţilor de către Împrumutat în moneda de acordare a creditului reprezintă o aplicaţie a principiul nominalismului consacrat de dispoziţiile art. 1578 din Vechiul Cod civil ale cărui dispoziţii sunt aplicabile în speţă, raportat la data încheierii contractului. De altfel, acelaşi principiu al nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, este consacrat de dispoziţiile art. 2164 din noul Cod civil.

Prin urmare, principiul nominalismului este tradiţional în contractele de împrumut. În realitate, în cazul creditelor acordate în monedă străină nu suntem în prezenţa niciunei clauze abuzive, pentru că nu Banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul, iar teoria clauzelor abuzive nu poate însemna negarea unor principii sau a unei reguli tradiţionale de funcţionare ale unor instituţii juridice. Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât preluarea principiului nominalismului consacrat de lege.

De altfel, chiar CJUE s-a pronunţat în sensul că nu intră sub incidenţa evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, iar nu şi dispoziţiile legale. Astfel, prin Hotărârea CJUE din 30 aprilie 2014, pronunţată în cauza Barclays Bank contra Sara Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera C -280/13, Curtea a reţinut că „Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora”.

Or, prin acţiunea prin care se pretinde eliminarea riscului valutar, prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, practic se solicită nesocotirea principiului legal al nominalismului.

Întrucât principiul nominalismului este unul legal, excepţiile de la acest principiu nu pot fi instituite pe cale jurisprudenţială, ci doar pe cale legală. Nimic nu se opune ca legiuitorul să prevadă măsuri speciale de protecţie a consumatorilor în cazul creditelor în valută, astfel cum însăşi Directiva nr.17/2014 are ca premisă aplicarea principiului nominalismului (împrumutatul suportă riscul valutar), dar obligă statele membre să adopte o reglementare specială, derogatorie, de natură să asigure protecţia consumatorilor, cu aplicabilitate numai pentru viitor, adică pentru contractele care vor fi încheiate sub imperiul unei asemenea reglementări, astfel cum s-a arătat mai sus.

Într-adevăr, dispoziţiile art.1271 din noul Cod civil (inaplicabile în privinţa contractului de credit ipotecar nr. xxx11847/05.06.2008, faţă de data încheierii acestuia), permit admiterea de principiu a impreviziunii, însă şi sub imperiul vechiului Cod civil s-a decis că teoria impreviziunii trebuie recunoscută în măsura în care obligaţia contractuală nu mai este susceptibilă de executare, când împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată prin contract.

În acest sens se apreciază dacă obligaţia şi-a pierdut identitatea, verificându-se dacă modificarea circumstanţelor nu a fost integrată în riscul contractual, cum este cazul în speţă. Variaţia circumstanţelor şi, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte din riscul contractual pe care-l suportă debitorul obligaţiei de executat, în lipsa unei dispoziţii contrare.

Părţile contractante se puteau apăra de consecinţele impreviziunii prin clauze de revizuire a contractului, în sensul de obligaţie pe care şi-o asumă în mod expres părţile că vor revedea şi reajusta prestaţiile lor, la anumite perioade de timp stabilite, pentru a le reechilibra, ţinând cont de schimbările constatate în circumstanţele economice, or, contractul de credit încheiat între părţi nu conţine o clauză expresă de revizuire a contractului.

Astfel că, în această situaţie, instanţa nu putea interveni în contract pentru reechilibrarea prestaţiilor afectate de cauze imprevizibile survenite ulterior momentului încheierii convenţiei, întrucât astfel ar fi încălcat principiul forţei obligatorii a contractelor.

Nu s-a putut reţine omisiunea Băncii de a informa reclamanta asupra riscului de creştere a CHF, întrucât Băncii nu îi revenea o astfel de obligaţie şi, mai mult, la data încheierii contractului de credit, nici Banca nu putea cunoaşte evoluţia ulterioară a situaţiei economice şi politice naţionale şi globale sau efectele crizei economice, astfel ca să poată previziona creşterea cursului valutar.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art.970 din Vechiul Cod civil, toate contractele trebuie executate cu cerinţele bunei-credinţe şi echităţii. Or, a plăti un preţ mult mai mare sau mai mic decât valoarea reală a bunului, respectiv rate majorate semnificativ din cauza creşterii valorii CHF din momentul executării prestaţiilor este contrar bunei-credinţe şi echităţii. Echitabil la acest moment ar fi ca o eventuală convertire a creditului să aibă în vedere cursul CHF de la data sesizării instanţei sau, cel mult, de la data pronunţării.

Nu a putut fi primită, însă, cererea reclamantei privind convertirea întregului credit prin raportare la cursul de schimb de la data încheierii contractului de credit. În acest sens instanţa a reţinut că, ajungând să încheie un contract de credit în monedă străină, reclamanta şi-a asumat riscul fluctuaţiei monetare, iar a solicita ca moneda creditului să fie convertită prin raportare la cursul CHF – RON de la data încheierii contractului de credit înseamnă a transforma total înţelegerea părţilor şi a crea pârâtei un dezavantaj major în condiţiile în care, prin contractarea creditului în CHF, reclamanta a beneficiat de o dobândă mai avantajoasă decât la creditele în RON sau în Euro.

Statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-26/13 Arpad Kasler nu sunt aplicabile decât cu caracter general, iar nu şi în mod concret, în prezenta speţă. Astfel, clauza al cărei caracter abuziv a fost invocat în cauza menţionată se referă la posibilitatea Băncii maghiare să calculeze ratele lunare de rambursare scadente pe baza cursului de schimb la vânzarea monedei străine aplicat de Bancă, deşi cuantumul împrumutului deblocat este stabilit de aceasta din urmă pe baza cursului de schimb la cumpărare pe care îl aplică valutei respective, situaţie cu totul diferită decât cea din prezenta cauză.

De asemenea, cauza C-26/13 Arpad Kasler are în vedere aprecierea conformităţii cu dreptul Uniunii Europene a unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei abuzive prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, situaţie care, de asemenea, nu se regăseşte în legislaţia română.

În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanţa a considerat că este neîntemeiată cererea de stabilizare  a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de credit, astfel că această cerere a fost respinsă și, pe cale de consecinţă, și cererea de restituire a sumelor rezultate ca diferenţă de schimb valutar achitat.

Pentru toate aceste motive de fapt şi de drept a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A..

Cheltuielile de judecată, constând în contravaloarea onorariului pentru expert s-au acordat reclamantei în temeiul art. 453 Cod procedură civilă.

Împotriva hotărârii au declarat apel reclamanta A. şi pârâta Banca B., ambele solicitând schimbarea hotărârii faţă de greşita aplicare a dispoziţiilor legale.

În motivarea apelului, reclamanta a arătat că în mod nelegal s-a respins cererea de stabilizare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de credit pentru că acest contract de credit nu este un simplu contract de împrumut căruia i s-ar aplica principiul nominalismului monetar. Principiul nominalismului este reglementat de norme supletive, astfel că poate fi supusă analizei caracterului abuziv. Diferenţa de curs valutar nu este o parte a preţului stabilit într-un contract de credit, riscul cade în sarcina creditorului şi nu a debitorului. Împrumutatul nu poate să prevadă diferenţele de schimb şi nici costul total al împrumutului, factor ce determină un dezechilibru în relaţia contractuală. Creşterea accelerată a francului elveţian şi diferenţele de curs valutar au produs un dezechilibru major al prestaţiilor reciproce ale părţilor, cu efectul obţinerii unor foloase de bancă. Clauzele de efectuare a plăţilor în moneda creditului nu au fost negociate direct cu reclamanta, având în vedere caracterul prestabilit şi impus consumatorilor. Omisiunea băncilor de informare a consumatorului asupra riscului de hipervalorizare a CHF constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere. Contractul nu are caracter aleatoriu, fiind un contract comutativ, întinderea drepturilor şi obligaţiilor fiind determinantă şi determinabilă, iar conform art. 75 din Legea nr. 296/2004 clauzele trebuie să fie clare, corecte şi să nu determine interpretări echivoce. Distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor apare ca o soluţie justă şi echitabilă, iar plata în moneda naţională este reglementată de art.3 alin.1 din Regulamentul nr.4/2005. Denominarea în moneda naţională a plăţilor constituie şi o aplicare în fapt a prevederilor legale precum şi a principiului echităţii.

În motivarea apelului, pârâta a arătat că în mod greşit s-a reţinut că nu s-au negociat clauzele contractului, informaţiile furnizate de bancă au corespuns intereselor reclamantei fiind furnizate printr-o scrisoare de confirmare a creditului înmânată înainte de semnarea contractului. A pretinde că pentru a înţelege semnificaţia unei clauze sunt necesare cunoştinţe de specialitate, ar însemna ca banca să acorde credite doar specialiştilor. Existenţa unor produse predefinite şi a unor contracte standardizate nu afectează libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit produs. Instanţa a dispus anularea unor clauze care sunt conforme cu dispoziţiile legale prevăzute de art. 93  lit. b din O.G. nr. 21/1992. Anterior apariţiei O.U.G. nr. 50/2010 băncile cuantificau dobânda de referinţă variabilă, fără a exista obligaţia de a explicita modul de compunere a acesteia, fiind afişată pe site-urile băncii. Variabilitatea dobânzii este dată de costul sursei de finanţare şi de marja băncii. Nivelul dobânzii de referinţă nu putea fi individualizat la momentul încheierii contractului pentru că se calculează periodic prin raportare la indicii Libor pe 3 luni, costul riscului de ţară şi costul cu rezerva minimă obligatorie. Modificarea nivelului dobânzii nu a fost unilaterală, deoarece reclamanta avea posibilitatea să nu accepte nivelul dobânzii şi să restituie creditul.

Se mai arată că în mod greşit s-a apreciat că O.U.G. nr. 50/2010 nu se aplică contractului în condiţiile în care s-a anulat şi prevederea  prin care dobânda a fost redefinită potrivit formulei de calcul impuse de art. 37 alin.1 din lege. Nesemnarea actului adiţional a fost considerată de legiuitor acceptare tacită. Obiectivele expertizei au pornit de la premise greşite şi au generat calcule eronate, nefiind aplicată dobânda fixă pentru primele 6 luni şi nici stabilirea dobânzii de referinţă. Comisionul de administrare a fost perceput o singură dată la acordarea creditului, iar clauzele anulate de instanţă sunt clauze de preţ ce sunt excluse din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 ce transpune Directiva nr. 93/13/CEE. Nu a fost cauzat un dezechilibru contractual, reclamanta plătind în prezent o dobândă de 7,2% fără nici un alt cost aferent.

Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea apelului pârâtei ca nefondat întrucât contractul nu a fost negociat, fiind un contract preformulat, clauzele au fost prestabilite, banca a folosit o altă valoare a marjei, în contract nu a fost menţionat nivelul dobânzii de referinţă, iar comisionul de administrare este o clauză abuzivă.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea apelului reclamantei deoarece banca nu a impus efectuarea plăţii ratelor la un anumit curs valutar, iar îngheţarea cursului valutar este contrară dispoziţiilor art. 1578 Cod civil şi art. 2164 Noul Cod civil privind principiul nominalismului. Contractul a fost încheiat în temeiul libertăţii de voinţă, respectă exigenţele echităţii şi a echilibrului între prestaţii şi nu are drept consecinţă îmbogăţirea fără justă cauză a unei părţi în detrimentul celeilalte părţi. Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar nu interzice clienţilor sau băncilor să facă tranzacţii în altă valută decât cea naţională, iar reglementări precum Norma BNR nr.10/2005 şi nr.30/2006 au stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori. Existenţa unor produse predefinite şi a unor contracte standardizate nu afectează libertatea împrumutaţilor de a opta pentru un anumit produs.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a menţionat că banca impune prin contract plata ratelor în CHF, cu suportarea diferenţelor de curs valutar, iar clauzele contractuale denotă faptul că întreg riscul valutar e în sarcina împrumutatului.

Prin răspunsul la întâmpinare, pârâta a arătat că toate clauzele au fost negociate, modul de calcul al dobânzii respectă dispoziţiile legale, iar comisionul de administrare a fost achitat la data primei utilizări din credit.

Analizând hotărârea apelată în raport cu motivele de apel şi actele dosarului, în temeiul art. 476-477 Cod procedură civilă se constată următoarele:

Prima instanţă a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind comisionul de administrare a creditului şi modul de calcul a dobânzii variabile prin modificarea unilaterală a dobânzii, obligând pârâta să restituie sumele încasate cu dobânda legală aferentă.

Apelul pârâtei vizează în esenţă greşita apreciere a caracterului abuziv a clauzelor privind comisionul de administrare a creditului şi modul de calcul a dobânzii variabile, cât şi sumele acordate de prima instanţă.

Aspectele legate de clauza privind dobânda variabilă existentă în contractul încheiat de părţi la 5.06.2008, se circumscriu dispoziţiilor art.1-4 din Legea nr. 193/2000 şi prevederilor din Directiva nr. 93/13/CEE întrucât la încheierea acestui contract pârâta a acţionat ca un profesionist (comerciant – la data încheierii contractului), iar reclamanta avea calitatea de consumator, astfel încât, pe lângă cerinţele respectării condiţiilor de validitate ale oricărui contract (legea generală), contractul de credit trebuia să respecte şi cerinţele actelor normative arătate mai sus (legea specială), cu referire la protecţia consumatorului.

Există o practică constantă, atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a CJUE, cu privire la faptul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al renumeraţiei, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil. Această problemă a fost tranşată în jurisprudenţa CJUE, jurisprudenţă ce este obligatorie pentru instanţele din România. În consecinţă, greşit apreciază apelanta pârâtă că aceste clauze sunt clauze de preţ ce nu pot fi anulate sau analizate prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Apelanta pârâtă a arătat că dobânda variabilă este compusă din dobânda de referinţă a băncii la care se adaugă marja de 5,1550%, evoluţia dobânzii de referinţă fiind dată de evoluţia indicelui de referinţă a monedei creditului, la care se adaugă costul riscului de ţară şi costul rezervelor minime obligatorii. Cu toate acestea, în cuprinsul contractului nu se identifică definirea acestui termen şi modul de calcul, astfel că consumatorul nu a putut aprecia asupra înţelesului acestei clauze, fapt ce a condus la imposibilitatea obiectivă de a negocia conţinutul acesteia şi de a urmări evoluţia obligaţiilor asumate prin contractul de credit. Formula de calcul menţionată la pct. 2 al art. 6 din contract se referă la dobânda curentă şi nu la dobânda de referinţă indicată la pct. 1 al art. 6 din contract.

Dobânda de referinţă (indicele monetar) este dobânda aferentă monedei în care se face creditul şi reflectă rata dobânzii la care îşi oferă reciproc depozite cele mai importante bănci care operează pe piaţa interbancară românească în cazul Robor, fie băncile internaţionale de prim rang în cazul Euribor, respectiv Libor. Valorile acesteia se modifică în funcţie de o serie de factori, printre care si evoluţiile pieţei. Dobânda de referinţă se calculează de către bancă periodic, având în vedere cheltuielile aferente constituirii rezervei minime obligatorii, cheltuielile aferente atragerii fondurilor, condiţiile dominante ale pieţei şi politica băncii de atragere a resurselor, precum şi alte criterii care ţin de activitatea specifică a unei instituţii de credit. Dobânda de referinţă variabilă nu este identică şi nu depinde exclusiv de Euribor, întrucât dobânda reflectă costurile de finanţare sau, după caz, de refinanţare având în vedere faptul că băncile atrag resurse pe termen scurt (depozite de până la 2 ani) şi finanţează credite pe termen lung (10 -20- 30 ani).

După intrarea în vigoare a art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, în contractele de credit cu dobândă variabilă, rata dobânzii a fost raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/ LIBOR/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului, marja fixă utilizată de societăţile bancare cuprinzând costul riscului de ţară, costul rezervelor minime obligatorii şi marja proprie.

Prin urmare, prin modul în care au fost formulate aceste clauze iniţiale cu privire la dobânda variabilă funcţie de nişte costuri de care consumatorul nu a avut cunoştinţă la data încheierii contractului s-a creat un dezechilibru contractual semnificativ în defavoarea consumatorului, care a suportat costurile impuse.

Susţinerea apelantei pârâte în sensul că legislaţia existentă la data încheierii contractului permitea perceperea de dobânzi variabile pentru creditele acordate, este adevărată, însă nu suficientă a înlătura caracterul abuziv al clauzei pentru că, în concret, clauzele respective trebuie să respecte condiţiile cerute de Legea nr. 193/2000 şi de Directiva nr. 93/13/CEE, ceea ce în speţă clauza privind ajustarea dobânzii nu o face, în ceea ce priveşte limbajul clar şi inteligibil relativ la modul de calcul şi mecanismul de evoluţie în timp al acesteia. Nu dreptul băncii de a revizui dobânda este abuziv, ci faptul că mecanismul de calcul privind variabilitatea nu a fost definit de la început în mod clar şi precis ca o funcţie matematică raportată la elemente ale pieţei financiare, variabile. De altfel, conform art. 93 lit. g pct.3 din O.G. nr. 21/1992, legiuitorul a menţionat că formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia.

Clauza privind dobânda variabilă a fost în vigoare până la data emiterii actului adiţional întocmit în baza O.U.G. nr. 50/2010, prin care s-a prevăzut că rata dobânzii variabile va fi compusă din indicele de referinţă EURIBOR/ROBOR/ LIBOR la 3 luni potrivit monedei creditului la care se adaugă marja băncii în cuantum de 7,965%, rata fiind revizuibilă şi aplicabilă în datele de 25 februarie, 25 mai, 25 august şi 25 noiembrie. Implementarea O.U.G. nr. 50/2010 în forma propusă în actul adiţional emis de pârâtă a fost agreată de Asociaţia Română a Băncilor şi Autoritatea pentru protecţia consumatorilor, potrivit adresei nr. 1048/29.07.2010- filele 50-55 dosar de fond. Nesemnarea de către reclamantă a acestui act adiţional este considerată de legiuitor acceptare tacită, în acest sens fiind dispoziţiile art. 40 alin. 3 ale O.U.G. nr. 50/2010.

 În consecinţă, faţă de lipsa unor criterii obiective de stabilire a dobânzii de referinţă variabilă, clauza iniţială privind modul de calcul a dobânzii variabile a fost corect apreciată ca fiind abuzivă şi definită într-un mod neinteligibil pentru consumator, fiind încălcate, în acest mod, dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 corect reţinute de prima instanţă.

În legătură cu clauza de modificare a nivelului dobânzii curente şi impunerea în sarcina împrumutatului a obligaţiei de a renunţa la orice plângere, apărare sau reclamaţie ulterioară cu privire la metoda de modificare, se constată că în mod întemeiat s-a arătat că dreptul de a modifica unilateral dobânda fără a fi raportată la un indicator precis individualizat face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.

În ceea ce priveşte consecinţele constatării caracterului abuziv al clauzei iniţiale, în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu se poate substitui părţilor în privinţa componenţei dobânzii variabile, astfel că şi în cazul în care s-a constatat că această clauză este abuzivă, nu s-ar putea stabili că dobânda de referinţă variabilă pentru perioada 25.12.2008-25.08.2010 este compusă din Libor la 3 luni plus marjă fixă de 5,1550%  întrucât – în acest mod – judecătorul ar interveni, cu încălcarea principiului libertăţii contractuale, în contractul părţilor. Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Consecinţa este că fie se derulează contractul în continuare, cu negocierea cauzei şi acordul consumatorului, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului cu consecinţele generate de o atare sancţiune.

Imposibilitatea de modificare a clauzei de către instanţă şi eventuala negociere a clauzei privind dobânda variabilă pe perioada 25.12.2008-25.08.2010, face ca pretenţiile în sumă de 19.898,34 CHF cu dobânzile legale, reprezentând restituirea sumei încasate de către pârâtă pe perioada 5.06.2008-29.02.2016, să fie prematur formulate întrucât componenţa dobânzii variabile şi sumele pretins a fi încasate pe nedrept nu pot fi cunoscute decât după negocierea clauzei de către părţi. În consecinţă, sunt corecte susţinerile apelantei pârâte privind greşita acordare a pretenţiilor solicitate de reclamantă, în acest sens, apelul urmând a fi admis.

Cu referire la clauza privind comisionul de administrare în mod corect instanţa de fond a reţinut că elementele ce au stat la baza perceperii sale nu au fost detaliate în cuprinsul contractului. Astfel, deşi în contractul încheiat comisionul de administrare a fost perceput doar o singură dată şi anume la data primei utilizări / acordări a creditului fiind plătit din creditul acordat, nu a fost menţionat rolul şi destinaţia acestuia. Prin urmare, se prezumă că reclamanta în calitate de consumator nu a fost în măsură să negocieze un comision al cărui rol şi mod de funcţionare nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului.

Apelanta pârâtă a încercat să justifice în ce ar consta contraprestaţia sa legată de perceperea acestui comision, însă, aceasta nu a reuşit să clarifice de ce costurile legate de acordarea, administrarea şi monitorizarea creditului, precum şi că beneficiul pe care şi l-a propus, nu pot fi acoperite doar prin perceperea dobânzii. Nu se poate reţine susţinerea pârâtei că această clauză, în sine, este clară, pentru că trebuia clarificată necesitatea ei, prin explicarea destinaţiei acestui comision şi arătarea contraprestaţiei din partea băncii.

A mai arătat apelanta pârâtă că acest comision de administrare sau monitorizare a fost redenumit, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, în comision de administrare credit, comision care conform explicaţiilor date de alin.1 şi 3 al art.36 din acelaşi act normativ este comisionul ce este perceput pentru analizarea, înregistrarea şi monitorizarea operaţiunilor efectuate de creditor în scopul utilizării/ rambursării creditului acordat consumator. Cu toate acestea,nu s-a făcut dovada că respectiva clauză a fost negociată şi atâta timp cât nu a fost clarificată necesitatea ei, prin explicarea destinaţiei acestui comision şi arătarea contraprestaţiei din partea băncii, în cuprinsul contractului încheiat, rezultă că susţinerile apelantei pârâte nu pot fi acceptate.

Apelul reclamantei priveşte aspectele legate de cererea de stabilizare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de credit. Corect a reţinut prima instanţă că în materia contractului de împrumut, legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, fără ca evoluţiile economice să influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat.

Clauzele prin care reclamanta s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit. Aceste clauze transpun, însă, principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 Cod civil din 1864, fără a fi întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000. Astfel, chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutaţilor de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituţiei de credit pentru că în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de împrumutător, nefiind, astfel, întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, diferită de cea în care obţinea veniturile din salariu, pârâta şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului. Fluctuaţia monetară a fost integrată în contract, cu consecinţe asupra executării obligaţiei contractuale astfel asumate, riscul creşterii cursului de schimb fiind suportat, pe cale de consecinţă, de către debitor, în lipsă de dispoziţie contrară.

Susţinerea apelantei reclamante în sensul că instituţia financiară nu a procedat la o informare corespunzătoare cu privire la riscul valutar, nu pot fi primite, din calitatea de profesionist a împrumutătorului în domeniul financiar bancar neputându-se trage prezumţia cunoaşterii ori a posibilităţii de prevedere a evoluţiei cursului de schimb al CHF. Fluctuaţia cursului de schimb nu constituie prin sine însăşi o împrejurare care să determine a se reţine caracterul abuziv al clauzelor privind rambursarea sumei împrumutate, nefiind îndeplinite, numai pentru acest considerent, condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000. Din redactarea clauzelor apreciate ca fiind abuzive de către reclamantă rezultă că  banca pârâtă a explicat, la încheierea contractului, că rambursarea creditului se face în franci elveţieni, având în vedere că reclamanţilor li s-a acordat un credit în această monedă. Efectele nedorite ale riscului valutar puteau fi contracarate de către reclamantă prin accesarea unui credit în moneda naţională, chiar şi la o valoare mai mică, aceasta recunoscând că a optat însă pentru moneda elveţiană şi nu pentru cea naţională pentru că dorea un împrumut la un anumit nivel.

 Prin urmare, nu se poate reţine caracterul abuziv al unei prevederi contractuale care ar obliga împrumutaţii să ramburseze creditul în moneda în care acesta a fost contractat întrucât consumatorul este o persoană mediu avizată şi mediu diligentă care nu poate face abstracţie de faptul că fluctuaţiile cursului valutar afectează participanţii unei pieţe libere. De altfel, la data pronunţării prezentei hotărâri, nu a fost adoptată legea de modificare a O.U.G. nr. 50/2010, prin care s-a propus posibilitatea conversiei creditelor în franci elveţieni la cursul istoric, astfel că în prezent, nu există un temei legal pentru a admite solicitarea apelantei reclamante.

În baza art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă faţă de admiterea în parte a pretenţiilor şi respingerea pretenţiilor privind sumele încasate parţial, se va dispune respingerea onorariului expert de 4.960 lei inclus în cheltuielile de judecată acordate la fond. În temeiul art. 453 alin.1 şi 2 Cod procedură civilă faţă de admiterea în parte a apelului pârâtei, se vor compensa cheltuielile de judecată în apel până la concurenţa sumei de 1000 de lei reprezentând pe de o parte onorariul avocaţial suportat de reclamantă şi pe de altă parte o câtime din suma de 1493,8 lei taxă de timbru achitată de pârâtă aferentă pretenţiilor în sumă de 23.039,11 CHF echivalentul în lei reprezentând 94.137,8 lei la cursul BNR de 4,086 lei/CHF din 10.08.2016, urmând ca diferenţa de 493,8 lei din suma de 1493,8 lei achitată de pârâtă să fie suportată de reclamantă potrivit art.453 alin.1 Cod procedură civilă.

Raportat la aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă urmează a respinge apelul reclamantei, a admite în parte apelul pârâtei şi a schimba în parte hotărârea instanţei de fond în sensul respingerii ca premature a pretenţiilor în sumă de 19.898,34 CHF cu dobânda legală de 3.140,77 CHF şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.960 lei. Se vor compensa cheltuielile de judecată din apel în limita sumei de 1000 de lei, urmând ca reclamanta să fie obligată la plata sumei de 493,8 lei către pârâtă.

Se vor menţine dispoziţiile privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5 litera a) – cu privire la comisionul de administrare a creditului și art. 6 pct.1 teza a doua şi pct.4 – privind modul de calcul al dobânzii variabile și posibilitatea Băncii de modificare unilaterală a dobânzii, din Contractul de credit ipotecar nr. xxx11847/05.06.2008, încheiat de părţi, constatarea nulităţii absolute a clauzelor constatate ca abuzive şi înlăturarea acestora din Contractul de credit ipotecar nr. nr.xxx11847/05.06.2008, încheiat de părţi şi obligaţia băncii de restituire a sumei de 1.920 CHF,  percepută cu titlu de comision de administrare a creditului şi 854,16 CHF reprezentând dobânda legală aferentă acestei sume, calculate de la data plăţii până la data de 07.05.2016 şi în continuare până la data restituirii efective a debitului principal.

Domenii speta

Spete similare