Procedura insolvenţei

Reglementarea prezumției – ca mijloc de probă – se regăsește în Codul de procedură civilă, unde, la art. 327, se arată că „Prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut”.

În continuare, legiuitorul clasifică prezumțiile în două categorii: prezumții legale (art. 328) și prezumții judiciare (art. 329).

În ceea ce privește prezumțiile legale – acestea scutesc de dovadă pe cel în favoarea căruia sunt instituite, de îndată ce se dovedește faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază. În cazul prezumțiilor judiciare, însă, acestea pot fi validate numai dacă au greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins.

În speță, prezumția de care se prevalează apelanţii este una judiciară (întrucât nu este instituită printr-o dispoziţie legală), așa încât aceasta trebuie să aibă greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins.

Prin Decizia civilă nr. 189/08.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, a fost respins apelurile formulate împotriva sentinţei civile nr. 1171 din 25 noiembrie  2015, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.  , cu următoarea motivare:

Prin sentinţa apelată, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Arad a respins acţiunea reclamantului ... – în calitate de administrator judiciar al debitoarei ..., în contradictoriu cu pârâţii .. şi ... – prin administrator special ..., având ca obiect anulare plată; a respins,  totodată, în fond, cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantului formulată de creditoarea intervenienta  ..

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut, în esenţă, că din contabilitatea debitorului ..., respectiv, din fişa contului 4551 „Asociaţi –conturi curente”, rezultă că în perioada ...-... au avut loc restituiri de creditare în valoare de ... lei fără a exista documente care să identifice persoana care a ridicat aceste sume; chemarea în judecată a pârâtei ... se bazează pe prezumţia că, în calitate de asociat unic al debitorului, era singura persoană care putea ridica sume cu titlu de restituire creditare.

Judecătorul-sindic reţine că responsabil cu înregistrările din contabilitate debitorului este administratorul acestuia iar nu asociatul debitorului, acestuia din urmă nefiindu-i opozabile înregistrările făcute de o altă persoană.

 În condiţiile în care administratorul debitorului nu a indicat înscrisuri care să ateste că suma amintită a fost ridicată de pârâta ... şi care să fie opozabile acesteia, judecătorul-sindic a apreciat că acţiunea este nefondată şi se impune a fi respinsă.

Împotriva sentinţei menţionate, în termen legal, au declarat apel reclamantul ... – în calitate de administrator judiciar al debitoarei ... şi  intervenienta  ..., solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate şi admiterea acţiunii, în sensul anulării plăţilor în valoare totală de ... RON efectuate de către ... către ..., în perioada  , potrivit expertizei extrajudiciare, precum şi a eventualelor operaţiuni care au stat la baza plăţilor efectuate; ca urmare a anulării operaţiunii de plată, obligarea intimatei ... la restituirea sumei de către ...; cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea apelurilor, reclamantul şi intervenienta învederează că hotărârea primei instanţe este netemeinică şi nelegală, întrucât din raportul de expertiza contabilă efectuat de către expertul ..., rezultă că:

a. în perioada . s-au efectuat restituiri de creditare în valoare totală ... lei;

 b. din suma menţionată la litera a), a fost transferată în total suma de ... RON; aceste operaţiuni au fost înregistrate ca fiind o achitare a datoriei către asociaţi.

Or, solicită a se observa că, aşa cum reiese din extrasul ONRC al societăţii ...,  începând cu data de ..., singurul asociat al societăţii este pârâta ....

Apelanţii susţin că transferul a fost efectuat în lipsa unei juste cauze, fiind catalogat drept stingeri ale unor datorii a căror existenţă nu poate fi dovedită, fapt confirmat în expertiza efectuată; arată că din analiza documentelor contabile ale debitoarei nu s-a putut depista vreun act sau fapt în baza căruia aceste transferuri să fi fost justificate.

Raportat la cele de mai sus, consideră că se poate concluziona în sensul că a fost transferată o sumă de bani către asociatul unic ... fără a exista vreun temei juridic pentru efectuarea plăţii.

Subliniază că o parte din aceste transferuri (... lei) au avut loc în perioada cuprinsa între ..., insolvenţa debitoarei fiind declarată la doar 11 zile după efectuarea ultimului transfer.

Sub aspectul persoanei responsabile cu înregistrările contabile, arată că, deşi această răspundere revine administratorului, ceea ce este relevant pentru soluţionarea prezentei cauze este identificarea persoanei care a fost beneficiarul sumei de bani, raportul juridic de drept material legându-se între debitoarea în insolvenţa şi această persoană; or, concluziile expertizei extrajudiciare sunt clare, în sensul că suma ar fi fost restituită asociaţilor ..., or singurul asociat era ...

Nu în ultimul rând, apreciază că dacă prima instanţă ar fi avut dubii cu privire la concluziile expertizei extrajudiciare, ar fi trebuit să admită cererea da efectuare a expertizei contabile, care ar fi stabilit, fără echivoc, beneficiarul plăţii.

Prin urmare, consideră că în mod eronat prima instanţă a respins acţiunea, constatând răspunderea administratorului pentru înscrierile în contabilitate, în cauză problema care se ridică fiind aceea plăţii efectuate; însă, beneficiarul plăţii este ..., aşa încât, în mod corect acţiunea a fost îndreptată împotriva acestei persoane, care este ţinută la restituirea plăţii efectuate în frauda creditorilor.

Raportat la cele de mai sus, solicită a se constata că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 79, art. 80 alin. 1 lit. a, c şi alin.2 din  Legea nr. 85/2006, motiv pentru care solicită admiterea apelului şi anularea plăţilor frauduloase, cu consecinţa reîntoarcerii sumelor încasate fără temei în averea debitoarei.

Pârâta intimată ... a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelurilor ca fiind nefondate, susţinând, sub un prim aspect, că la efectuarea expertizei nu s-au avut în vedere actele contabile care au stat la baza înscrierilor efectuate în contul 455; sub un aspect secund, susţine că nu a creditat niciodată societatea ... şi, cu atât mai mult, niciodată nu i s-a rambursat vreo sumă din contul societăţii.

Cu referire la prima dintre susţinerile sale, pârâta învederează că, în chiar cuprinsul raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de expert ..., s-a menţionat că, „datorită faptului că nu am avut la dispoziţie o situaţie analitică a acestui cont nu am putut să identificăm persoanele cu care s-au derulat aceste operaţiuni"; totodată, că „pentru verificarea operaţiunilor cu asociaţii sau administratorii .. am analizat fişa contului 4551..." (penultima pagina a raportului de expertiză); din întreg cuprinsul raportului de expertiză rezultă, astfel, că expertei nu i s-au pus la dispoziţie toate documentele contabile ale societăţii.

Mai învederează că, întrucât expertiză este una extrajudiciară, aceasta nu îi este opozabilă.

În drept, pârâta-intimată a invocat prevederile art. 205 Cod procedură civilă.

Examinând apelul declarat în cauză, în condiţiile art. 477 Cod procedură civilă, Curtea constată că acesta este nefondat şi se impune a fi respins, pentru următoarele considerente:

În esenţă, apelul pendinte ridică problema condiţiilor de valorificare a prezumţiei ce de desprinde, în opinia apelanţilor, din împrejurarea că în evidenţele contabile ale debitoarei ... au fost înregistrate, în perioada ..., restituiri de creditare în valoare totală ... lei, coroborată cu faptul că, începând cu data de ..., singurul asociat al societăţii este pârâta .... Aceasta, în condiţiile în care pârâta – neavând calitatea de administrator statutar, nu a operat respectivele înregistrări – şi  contestă atât creditarea societăţii, cât şi încasarea vreunei sume de bani din conturile debitoarei.

Reglementarea prezumției – ca mijloc de probă – se regăsește în Codul de procedură civilă, unde, la art. 327, se arată că „Prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut”.

În continuare, legiuitorul clasifică prezumțiile în două categorii: prezumții legale (art. 328) și prezumții judiciare (art. 329).

În ceea ce privește prezumțiile legale – acestea scutesc de dovadă pe cel în favoarea căruia sunt instituite, de îndată ce se dovedește faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază. În cazul prezumțiilor judiciare, însă, acestea pot fi validate numai dacă au greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins.

În speță, prezumția de care se prevalează apelanţii este una judiciară (întrucât nu este instituită printr-o dispoziţie legală), așa încât aceasta trebuie să aibă greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins

Reclamantul şi intervenienta nu au dovedit, însă, elemente care să justifice acest caracter fundamental al prezumției, susținerile lor bazându-se, exclusiv, pe faptul că în contabilitatea debitoarei apar înregistrate unele restituiri de creditări, într-o perioadă în care singurul asociat al acesteia este pârâta.

 Curtea nu poate primi concluzia apelanţilor și consideră că pentru a valida o atare prezumție sunt necesare elemente suplimentare, din care să rezulte că pârâta încasat, efectiv, respectivele sume de bani, întrucât simpla evidenţiere în contabilitate a unor asemenea operaţiuni nu permite nici identificarea titularului şi nici stabilirea realităţii plăţilor; aceasta, cu atât mai mult, cu cât, în perioada de referinţă, calitatea de administrator – responsabil, potrivit art. art. 72 alin1 lit. c) și e) din Legea nr. 31/1990  şi art. art. 1 alin.1) şi art. 2 alin.1)  din Legea nr. 82/1991, de realitatea şi conformitatea respectivelor înregistrări contabile – o avea numitul ...  şi nu există nicio dovadă în sensul că asociatul unic ar fi aprobat situaţia financiară anuală şi l-ar fi descărcat pe acesta de gestiune.

Nu poate fi primită susţinerea apelanţilor,  în sensul că asociatul şi-ar fi însuşit înscrierile în contabilitate efectuate sub supravegherea administratorului statutar, de vreme ce nu le-a contestat, întrucât o atare însuşire nu operează decât în momentul aprobării situaţiei financiare anuale şi a descărcării administratorului de gestiune.

Or, acesta este un fapt pozitiv şi se dovedeşte prin înfăţişarea hotărârii adoptate în condiţiile art. 191 şi art.  194 alin. 1 lit. a, b din Legea nr. 31/1990 – republicată,  cu modificările şi completările ulterioare.

Cum în speță, o atare hotărâre nu a fost prezentată, Curtea apreciază că elementele invocate de apelanţi nu au puterea de a susţine prezumţia judiciară a transferului sumelor respective către pârâtă, motiv pentru care apelul acestora apare ca nefondat şi se impune a fi respins, conform dispoziţiilor art. 480 Cod procedură civilă, fără cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare