Asigurarea civilă obligatorie. Efectele împăcării reprezentanților legali ai minorei cu autorul accidentului în faza de urmărire penală

Numai hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile  şi si soluţia de neîncepere a urmăririi penale. Raporturile juridice dintre societatea de asigurare şi asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenţie, solidaritate care dă dreptul persoanei păgubite prin producerea accidentului de a pretinde, în baza art. 157 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 despăgubiri, atât de la cel răspunzător de producerea acestuia cât şi direct de la asiguratorul de răspundere civilă. Un ultim argument vizează problema valabilităţii declaraţiei de renunţare la  daunele morale şi materiale, dată de părinţi, contrar interesului  superior al minorei, ce  rămâne cu un handicap grav permanent şi fără posibilităţi materiale  protezare pe durata vieţii. Prin consecinţele sale, acest  act are caracter de dispoziţie, ce pentru a fi valabil ar fi trebuit încheiat de reprezentantul legal al minorei, chiar cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, în condiţiile în care afectează grav interesul superior al copilului.

Decizia civilă nr. 13/A din 29 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. 160/14.05.2015 a Tribunalului Galaţi s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca nefondată.

A fost admisă în parte acţiunea ce are ca obiect „obligaţia de a face”, formulată de reclamantul reclamanta S.A.E., prin reprezentanţi legali S.B. şi S.M.M., în contradictoriu cu pârâta S.C O. SA şi intervenientul forţat S.G.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 75.761,09 lei daune materiale şi 500.000 euro daune morale.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2686,03 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel,  instanța a reținut  următoarele:

Prin poliţa de asigurare de  răspundere civilă  auto RCA încheiată între pârâtă şi proprietarul  vehiculului cu nr. de înmatriculare …  S.G., valabilă în intervalul 22.01.2010-21.11.2011,  asigurătorul s-a obligat să  despăgubească asiguratul în caz de  vătămări corporale  şi deces, precum şi în caz de pagube materiale, din probele administrate  în cauză rezultând situaţia de fapt descrisă în acţiunea introductivă, necontestată de  pârâta-asigurător, care însă nu a aprobat despăgubirile solicitate de reclamanţi, aşadar cauza dedusă judecăţii priveşte punctele de vedere  diferite ale părţilor în aplicarea prevederilor legale în această materie.

Mai mult, în opinia asigurătorului, prezenta acţiune este inadmisibilă întrucât răspunderea civilă delictuală a învinuitului S.G. este înlăturată prin împăcarea părţilor realizată în cursul urmăririi penale,  reglementarea în drept invocată de pârâtă fiind Ordinul nr. 21 din 19.11. 2009 şi art. 132 Cod penal.

Tribunalul a constatat excepţia inadmisibilităţii ca fiind nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit  art. 144 Cod penal „împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi  stinge acţiunea civilă”, în cauza de faţă prin Rezoluţia nr. 322/2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Rupea, jud. Braşov, fiind confirmată rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de S.G. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. 2 şi 4  din Codul Penal, legiuitorul având în vedere însă stingerea acţiunii civile în procesul penal şi nicidecum împiedicarea dreptului de a introduce, oricând, de către partea interesată a unei acţiuni în repararea prejudiciilor suferite în faţa instanţelor civile competente, cum este şi acţiunea de faţă, o interpretare  în sensul asigurătorului ducând implicit  la încălcarea art. 6 din CEDO privind liberul acces la justiţie.

În ceea ce priveşte fondul cauzei a constatat acţiunea de faţă ca fiind fondată în parte  pentru următoarele considerente:

Ideea reparării prejudiciului decurge din aspiraţia către echitate, astfel cum a fost înţeleasă aceasta ca ideal încă din filozofia anticilor greci, respectiv de reparare a tuturor prejudiciilor care depăşesc sfera dreptului penal.

În cauza de faţă, din materialul administrat rezultă că persoana vătămată la momentul producerii accidentului, S.A.E., călătorea ca pasager în vehiculul implicat în accident, pe bancheta din spate, pe scăunelul special, astfel încât urmează a fi înlăturată afirmaţia tendenţioasă a pârâtei referitor la faptul că minora nu purta centura de siguranţă, având în vedere modalitatea în care aceste scaune destinate ocupării de către minori sunt fixate pe bancheta din spate a vehiculelor.

Astfel cum reiese din modul de  redactare a articolului 1 din Directiva 90/232/CEE,  asigurarea de răspundere civilă auto pentru pagubele  produse de autovehicule acoperă în principiu, daunele „tuturor pasagerilor”, obiectivul urmărit de legiuitorul Uniunii fiind acela de a se asigura că răspunderea civilă pentru vehicule este acoperită prin asigurare – conform articolului 2  alineat 1 din Directiva 84/5/CEE a  Consiliului din 30 decembrie 1983 (privind apropierea legislaţiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule), precum și a articolului 3 alineat 1 din  Directiva 72/166/CEE a Consiliului din  24 aprilie 1972 privind apropierea  legislațiilor  statelor membre cu privire la asigurarea obligatorie de  răspundere civilă auto și  introducerea obligației de asigurare  a acestei  răspunderi.

Prin cererea introductivă, reclamanţii S.B. şi S.M.M., în calitate de reprezentanţi legali ai  minorei victimă a accidentului au solicitat obligarea pârâtei la  plata sumei de 500.000 euro în  echivalent lei de la data plăţii reprezentând daune materiale, la aprecierea acestui cuantum având în vedere şi cheltuielile viitoare pe care reprezentanţii legali urmează a le efectua cu minora, rămasă cu infirmitate fizică permanentă, instanţa urmând a limita pagubele  materiale la  suma de 75761,09 lei, reprezentând cheltuiala efectuată respectiv: Factura nr. …/31.08.2012 emisă de O.B. România privind cheltuielile necesare pentru achiziţionarea protezei necesare protezării braţului stâng - avans de 30.000 Iei; Factura nr. …/23.11.2012 emisa de O.B. România privind cheltuielile necesare pentru achiziţionarea protezei necesare protezării braţului stâng - diferenţa contravaloarea proteză, însoțită de Certificatul de garanţie a protezei pe o perioada de 12 luni, cu o durata medie de utilizare de 24 de luni - în cuantum de 43.269,80 Iei; Factura nr. …/06.07.2011 şi Factura nr. …/21.04.2012 privind cheltuieli spitalizare Spitalul F. pentru „Operaţie modelare bont” însoţite de fişa de înregistrare şi bilet de externare - în cuantum de 355,44 lei, respectiv 371,85 lei; Chitanţa din data de 11.11.2013 privind consultaţia la ortopedie in cuantum de 50 lei; Bon fiscal privind efectuarea unei analize postglobale in cuantum de 150 lei; Bon fiscal privind achiziţionarea de susţinători plantari in cuantum de 364 lei; Bonuri fiscale reprezentând recuperare medicală si fizioterapie, şedinţe de fizio-kinetoterapie în cuantum de 80 lei, 490 lei şi 630 lei, astfel cum  rezultă din  înscrisuri şi  declaraţia martorilor  D.N. şi V.V.-L.  audiați nemijlocit în  faţa instanţei.

A fost înlăturată  apărarea pârâtei în sensul că în cauza de faţă nu îi poate fi angajată răspunderea civilă contractuală şi că în realitate aceste cheltuieli urmează a fi suportate din fondurile de asigurări sociale, între părţi nefiind  stipulată o atare clauză.

Potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, varianta în vigoare la momentul producerii accidentului, „Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu:

a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare;

 b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul”.

Potrivit art. 50 alineatele 1 şi 2 din lege „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.”

Conform art. 51 alin. 1 din Legea nr.136/1995, despăgubirile sunt datorate de asigurător nu numai atunci când asiguratul este responsabil de accidentul auto, dar şi în cazul în care cel ce conduce autovehiculul răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul, fiind avută în vedere ipoteza în care autovehiculul a fost condus de altă persoană, indiferent dacă asiguratul răspunde ori nu pentru faptele acelei persoane, asigurarea obligatorie de răspundere civilă acoperind toate accidentele de autovehicule asigurate, indiferent de persoana care răspunde civil pentru paguba cauzată.

Instanţa a reţinut în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 3 din acest act normativ, potrivit cărora „în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege” şi prima teză cuprinsă în alin. 1 al art. 8 din Lege, potrivit căreia „Avizarea şi constatarea producerii riscurilor asigurate, evaluarea pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor ori a sumelor asigurate se efectuează în condiţiile legii şi ale normelor adoptate în baza legii de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, pentru asigurările obligatorii, sau ale contractului de asigurare, în cazul asigurărilor facultative.”

Potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea 136/1995 modificată, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Mai mult, conform art. 54 din aceeaşi lege, despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente de vehicule se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă în limitele obligaţiei acestuia.

Din interpretarea coroborată a art. 50 şi 54 din Legea 136/1995, rezultă că asigurătorul de răspundere civilă va acorda persoanelor prejudiciate despăgubiri, noţiune care include atât dezdăunările, precum şi cheltuielile de judecată, făcute de persoanele păgubite prin vătămare corporală sau deces.

Norma CSA din mai 2010 - Ordinul CSA nr.5/2010 - punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii propuse prin accidente de vehicule:

Potrivit art. 26 alin. 1 din aceste Norme „Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri, în forma bănească, pentru:

a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial;

b) pagube materiale;

c) pagube consecinţă a lipsei de folosinţă a vehiculului avariat;

d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciară.

Potrivit art. 49 alin.1 pct.1 din Ordinul 21/2009,  la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere anumite criterii, respectiv eventualele cheltuieli prilejuite de accident, celelalte criterii nefiind incidente în cauză, victima fiind minoră.

Referitor la acordarea de  daune morale prin acelaşi act normativ  se stipulează (art. 49 litera f) că  acestea urmează a fi acordate în  conformitate cu  legislaţia şi jurisprudenţa  din România.

Astfel, este cunoscut faptul că, spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată. Dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare. Chiar dacă este adevărat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa a avut în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Starea fizică  actuală, ireversibilă, îi permite  desfăşurarea unui număr limitat de activităţi, sentimentul creat fiind de frustrare, de inutilitate.

Cu privire la prejudiciul de  natură patrimonială - daune morale - în raport cu  durerile fizice prin rănirea, tratamentele medicale la care a fost  supus, lipsirea de a participa la viaţa socială şi de a se  bucura direct şi efectiv de binefacerile acestei participări, leziunile care i-au pus în  primejdie viaţa, infirmitatea fizică permanentă suferită, motivează acordarea unor  daune morale pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial încercat.

Prejudiciul fiziologic încercat de minoră constând în  privarea  acesteia de avantajele unei vieţi normale, inclusiv prejudiciul de agrement, dat de efortul suplimentar pe care  aceasta trebuie să-l facă pentru a-şi păstra condiţiile de viaţă pe care le-a avut anterior vătămării, condiţii pe care nu le va recăpăta în timp, pretinde acordarea unei compensaţii băneşti corespunzătoare care  să ofere reclamantului o necesară satisfacţie.

Aspectul obiectiv, concretizat în  tulburări fiziologice care provoacă neplăceri în viaţa curentă nu este altul decât prejudiciul fiziologic.

Aşadar, prejudiciul fiziologic se află înglobat în prejudiciul de agrement,  care trebuie înţeles în sens larg. În acelaşi timp, victima  conştientizează starea în care se află, privaţiunile şi  restrângerile pe care acest prejudiciu le provoacă.

Pe lângă prejudiciul corporal de lungă durată, urmările subzistând chiar şi în prezent, minora  necesitând intervenţii chirurgicale şi programe de recuperare, cauzat prin vătămarea adusă integrităţii  corporale, instanţa  a reţinut şi prejudiciul pur psihologic datorat faptului că accidentul i-a provocat leziuni fizice determinând o altă atitudine psihică a minorei, complet diferită de cea avută anterior producerii acestuia, schimbare determinată de necesitatea restabilirii  integrităţii sale corporale, iar eforturile depuse în acest sens au angrenat o suprasolicitare psihică şi un efort fizic suplimentar.

În  motivarea daunelor morale, principiul  reparării  integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor  daune, imposibilitatea de a fi echivalate băneşte.

În schimb, se poate acorda victimei o sumă de bani cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, de aceea ce  trebuie evaluat în realitate, este despăgubirea  care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Procesul de comensurare a daunelor morale este guvernat de criteriul echităţii care exprimă cerinţa ca îndemnizaţia să reprezinte o justă şi integrală dezdăunare a  reclamantului şi nu o  îmbogăţire a acestuia.

În termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, acest criteriu se traduce  prin necesitatea  ca victima să  primească o satisfacţie pentru prejudiciul moral suferit.

Pe de altă parte, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare a cauzei, relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suferit victimele unui accident de circulaţie, precum şi consecinţele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viaţa lor particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate.

În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să-l dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.

Partea vătămată S.A.E. a suferit leziuni  traumatice  de o gravitate ridicată, atât leziuni care au dus la infirmitate fizică permanentă, cât şi alte traumatisme  care necesită o perioadă mare de recuperare, intervenţii chirurgicale şi un tratament costisitor.

Din raportul de  constatare medico-legală instrumentat în cauză rezultă  că numita S.A.E.  prezintă amputaţie post traumatică 1/3 proximală braţ stâng, cicatrice occipito-parietală dreaptă cu alopecie locală, cicatrice omoplat stâng şi umăr stâng, tulburare emoţională secundară, dificultăţi de autoservire şi  socializare. Deficitul ortopedic  este de 70% şi se poate corecta  prin protezare definitivă a braţului stâng, pe tot parcursul vieţii. S-a estimat că proteza va fi schimbată periodic şi individualizată în intervalul de creştere a minorei, până la  atingerea maturităţii. Deficienţa de prehensiune şi manipulaţie  accentuată se încadrează  în grad de handicap grav.

Vătămările cauzate produc o multitudine de efecte negative atât la nivel psihologic, cât şi fizic, fiind necesar un efort considerabil pentru continuarea  celorlalte activităţi, inclusiv școlare. Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora, iar faţă de argumentele prezentate mai sus, Tribunalul  a apreciat că suma de 500.000 euro daune morale acordată este  în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale în materie, dar şi cu soluţiile jurisprudenţiale la care reclamanții fac trimitere.

Prin decizia civilă nr. 13/A/20.01.2016 a Curţii de Apel Galați a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA, împotriva  sentinţei civile nr. 160/14.05.2015, pronunţată de Tribunalul Galaţi, în dosarul nr. 421/121/2015.

A fost admis apelul declarat de  reclamanta S.A.E., prin reprezentanţii  săi legali  S.B. şi  S.M.M., împotriva  sentinţei civile nr. 160/14.05.2015, pronunţată de Tribunalul Galaţi, în dosarul nr. 421/121/2015.

A fost  schimbată în parte sentinţa civilă nr. 160/2015 a Tribunalului Galaţi - secţia a II-a civilă, în sensul că a fost majorat cuantumul daunelor materiale  la contravaloarea în lei la data plăţii  a sumei de 132.024 euro.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei privind excepţia inadmisibilităţii şi cuantumul daunelor morale şi cheltuielile de judecată.

A fost obligată pârâtă la plata sumei de 3393,42 lei cu titlu de  cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide  astfel,  instanţa a reţinut următoarele:

Înainte de analiza fondului cauzei, Curtea urmează să examineze cu prioritate excepţia inadmisibilităţii acţiunii, reiterată prin motivul de apel II a  de către  apelanta pârâtă SC  O.V. I.G.SA.

Excepţia este nefondată, din următoarele considerente:

Principala problemă ce se ridică în cauză este aceea de a stabili dacă acţiunea în pretenţii a reclamantei, având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral suferit ca urmare a accidentului de circulaţie a cărui victimă a fost, mai poate fi primită în condiţiile în care, cu ocazia cercetărilor penale care au fost efectuate cu privire la accident, reprezentanţii legali ai minorei s-au împăcat cu autorul accidentului.

Este adevărat că, potrivit art. 132 Cod penal, în vigoare la data producerii accidentului, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.

În procesul penal, împăcarea părţilor poate interveni fie în faza de urmărire penală, ocazie cu care procurorul, prin rezoluţie, dispune neînceperea sau încetarea urmăririi penale, după caz, fie în faza de judecată când, prin hotărâre, instanţa penală dispune încetarea procesului penal. Prin urmare, împăcarea părţilor nu operează de drept, ci ea trebuie constată printr-un act procedural, respectiv o rezoluţie a procurorului sau o hotărâre judecătorească, în funcţie de momentul la care a intervenit.

Se pune problema de a şti, în aceste condiţii, care este raportul sau, mai precis, care sunt efectele rezoluţiei procurorului şi, respectiv, ale hotărârii instanţei penale, pe de o parte, asupra acţiunii civile în despăgubiri, pe de altă parte.

În acest sens, art. 22 alin. 1 Cod procedură penală, în vigoare la data producerii accidentului, prevede că „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”.

Faţă de prevederile imperative ale textului legal mai sus citat, care fac referire strictă la „hotărârea definitivă a instanţei penale”, concluzia logică este aceea că, în cazul în care procurorul este acela care a dispus încetarea urmăririi penale sau neînceperea acesteia, indiferent de motiv (deci, inclusiv în situaţia în care se ia act de împăcarea părţilor), soluţia adoptată de el nu are autoritate de lucru judecat, astfel încât o acţiune civilă având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru pagubele suferite prin accident este posibilă, fără a se putea invoca împrejurarea că a intervenit împăcarea părţilor, câtă vreme ea nu a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă de încetare a procesului penal pe acest considerent, în sensul art. 22 Cod procedură penală.

Cum, în speţă, împăcarea reprezentanţilor legali ai minorei reclamantei cu  intervenientul forţat a intervenit în faza cercetărilor penale, procurorul dispunând neînceperea urmăririi penale faţă de acesta din urmă pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă din culpă, rezoluţia adoptată de acesta nu are nici un fel de autoritate în faţa instanţei civile care judecă acţiunea în despăgubire promovată de victima accidentului.

În plus, din conţinutul declaraţiilor date de părinţi  rezultă  în mod clar că ambii părinţi au precizat expres faptul că urmează să se judece cu societatea de asigurări pentru a plăti despăgubirile  civile rezultate în urma accidentului, ceea ce nu echivalează cu o împăcare totală pe latura civilă şi cu renunţarea la dreptul de a pretinde  despăgubiri.

Raporturile juridice dintre societatea de asigurare şi asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenţie, solidaritate care dă dreptul persoanei păgubite prin producerea accidentului de a pretinde, în baza art. 157 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 despăgubiri, atât de la cel răspunzător de producerea acestuia, cât şi direct de la asiguratorul de răspundere civilă.

Un ultim argument vizează problema valabilităţii declaraţiei de renunţare la daunele morale şi materiale, dată de părinţi, contrar interesului superior al minorei, ce  rămâne cu un handicap grav permanent şi fără posibilităţi materiale  protezare pe durata vieţii. Prin consecinţele sale, acest act are caracter de dispoziţie, ce pentru a fi valabil ar fi trebuit încheiat de reprezentantul legal al minorei, chiar cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, în condiţiile în care afectează grav interesul superior al copilului.

Din aceste considerente, în mod corect a fost respinsă excepţia  de inadmisibilitate a acţiunii.

Apelul declarat de reclamanta şi pârâtă sub aspectul cuantumului daunelor materiale (motivul Ia şi II b şi c).

Susţinerile pârâtei privind reţinerea culpei comune a intervenientului forţat S.N. şi a victimei, ca urmare a nepurtării centurii de siguranţă, nu pot fi primite.

Art. 97 alin.1 din HG 1391/2006 potrivit cărora minorii cu vârsta sub 12 ani  sau înălţimea sub 150 cm poartă centuri de siguranţă, iar minorii  sub 3 ani sunt transportaţi în dispozitive de reţinere  omologate,  instituie o obligaţie în sarcina conducătorului auto, care, înainte de a pleca de pe loc, trebuie să se asigure că minora  poartă centura de siguranţă şi nu în sarcina  unui copil de 4 ani şi 5 luni care nu are  discernământul necesar la această vârstă.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale acordate, se impune majorarea acestora, din următoarele considerente:

Conform disp. art. 49 pct. 1 lit. d din Ordinul CSA nr. 14 din 2011 (în vigoare la momentul producerii accidentului).

„La stabilirea despăgubirilor, în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane se au în  vedere următoarele:

În caz de vătămare corporală;

Eventualele cheltuieli prilejuite de accident – cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzut de reglementările în vigoare”.

Din suplimentul la raportul de expertiză încuviinţat în apel  rezultă că minora S.A.E. a fost victima unui accident rutier la data de  5.04.2010 (ocupanta pe bancheta din dreapta  spate a unui autoturism), în urma căruia prezintă amputaţie a  membrului superior stâng în 1/3 superioară a braţului, având un deficit  funcţional locomotor de 70 % încadrabil în grad de handicap grav şi care se poate corecta prin protezare definitivă a membrului superior stâng pe  tot parcursul vieţii.

Până la vârsta adultă necesită proteze  estetice schimbate la maxim 2 ani, în funcţie de modificările anatomice datorate creşterii; intervalul de timp 2012 (anul când s-a recomandat protezare după remodelarea bontului)  - 2023 (când va împlini 18 ani) fiind de 11 ani s-au apreciat necesare circa 5-6  proteze funcţionale pentru  această perioadă.

Mai  rezultă din adresă că aceste proteze, asemănătoare cu cea folosită de minoră în prezent, nu sunt incluse în pachetul de bază pentru  dispozitivele  medicale destinate recuperării deficienţelor organice sau funcţionale, decontate de Casa de Asigurări de Sănătate conform H.G. 400/2014.

Raportat la concluziile Serviciului Clinic de Medicină Galaţi, la ofertele de preţuri depuse la dosarul cauzei, precum  şi la împrejurarea  că s-a făcut deja dovada achitării cu două ordine de plată a unei prime ipoteze, iar cu privire la a doua, a depus la dosar factura pro forma  …/31.06.2015, în cuantum de 76.464,59 , emisă tot de SC O.B. Romania, Curtea apreciază că se impune majorarea cuantumului daunelor materiale acordate, care să acopere necesitățile de protezare ale minorei până  la vârsta de 18 ani şi care să-i permită fetiţei să ducă un mod de viaţă aproape normal.

Referitor la  următoarele 4 proteze  necesare minorei până la împlinirea vârstei de 18 ani,  Curtea a avut noile Oferte de protezare depuse la dosar, respectiv:

- oferta de protezare înaintată reclamantei de către centrul de Protezare şi Ortezare T., emisă la data de 08.01.2016, care stabileşte un cost total de protezare ede 120.792,92 lei/buc;

- oferta de protezare înaintată reclamantei de către SC R. O. SRL, emisă la data de 08.01.2016, al cărui preţ total de protezare  este  de 98.203,00 lei/buc.

Deoarece  preţurile celor două oferte diferă, Curtea apreciază că soluţia optimă este cea în care se  acordă preţul mediu rezultat în urma comparării ofertelor pe care reclamanta le-a primit de la  furnizorii de dispozitive  medicale, respectiv 109.497,96 lei (120.792,92 lei + 98.203,00  lei = 218.995.92/2 lei).

Având în vedere că potrivit prevederilor Normei Ordinului CSA nr. 21/2009 (ordin valabil  la data producerii accidentului) despăgubirile se stabilesc în euro, instanţa va dispune obligarea asiguratorului RCA la achitarea despăgubirilor la cursul valutar BNR, valabil la data efectuării plăţii.

Conform cursului valutar stabilit de BNR pentru data de 22.01.2016, 1 euro = 4.5274 lei, contravaloarea unei proteze fiind de 24.185,61 euro (109.497,96 lei/4.5274 =245.185,61 euro).

Deci, costul necesar achiziţionării celor 4 proteze  funcţionale este de  96.742,46 euro  (4x 24.185,61 euro), respectiv 437.991,84 lei  (109.497,96 lei x 4 = 437.991,84 lei), sumă la care se adaugă costurile aferente primelor două proteze pentru care există documente justificative (facturi fiscale, ordin de plată, etc).

Total costuri protezare până la 18 ani = 597.726,23 lei (132.024 euro).

Susţinerea pârâtului potrivit căreia reclamanta ar trebui să promoveze o acţiune de fiecare dată când trebuie să schimbe proteza nu poate fi primită, fiind extrem de împovărătoare pentru minoră şi reprezentanţii legali, raportat şi la atitudinea procesuală a pârâtei.

Pe de altă parte, Curtea nu poate specula cu privire la  evoluţia medicinii şi cu privire la necesităţile de protezare la vârsta adultă, astfel încât apreciază că e rezonabil să se pronunţe asupra daunelor materiale acordate minorei până la vârsta de 18 ani, urmând ca restul pretenţiilor civile pentru perioada maturităţii să facă obiectul unui alt proces ulterior.

Apelul declarat de ambele părţi privind cuantumul daunelor morale nu poate fi primit (motivele I b şi II d).

Cu privire la cuantumul daunelor morale, Curtea apreciază că acestea au fost corect individualizate, sub acest aspect toate apelurile fiind nefondate.

În privinţa daunelor morale, instanţa reţine că prejudiciul moral, consecinţa negativă, nesusceptibilă de evaluare  pecuniară, care rezultă din lezarea unui drept (în speţă dreptul la integritatea fizică/psihică a persoanei) este măsurat cu oarecare relativitate, ce ţine de persoana victimei, de consecinţele negative suferite de aceasta în plan fizic şi psihic, de importanţa valorilor morale lezate şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către victimă.

În privinţa stabilirii cuantumului despăgubirii acordate pentru repararea daunelor morale, este necesară o analiză în concret şi subiectivă a existenţei şi întinderii prejudiciului, precum şi corelarea despăgubirii cu realitatea măsurată a suferinţelor îndurate de victimă.

Atingerea de orice fel adusă integrităţii fizice sau sănătăţii unei persoane se concretizează într-o suită de rezultate negative, între care se pot identifica aproape întotdeauna consecinţe de natură morală.

În acest sens, vătămarea integrităţii corporale a unei persoane, atingerea dreptului la integritatea fizică - ca drept nepatrimonial, are ca rezultat producerea unui prejudiciu nepatrimonial, constând în suferinţele fizice încercate prin săvârşirea faptului culpabil, tratamentul medical aplicat, perioada de spitalizare la care a fost supusă partea vătămată, suferinţele psihice pe care aceasta le-a încercat ca urmare a modificării cursului firesc al vieţii pe care o ducea anterior.

Astfel, sub aspectul daunelor morale, ţinând cont şi de Recomandarea Consiliului Europei din 1959 de la Londra care sublinia între altele că principiul reparaţiei daunelor morale trebuie recunoscut în cazul leziunilor corporale, despăgubirea având rolul de a da o compensare victimei, instanţa va avea în vedere că au existat şi prejudicii morale decurgând din internarea în spital, traumele fizice şi psihice suferite, sechele post traumatice care au afectat negativ participarea victimei la viaţa socială şi de familie comparativ cu situaţia anterioară vătămării.

Întinderea daunelor morale va fi stabilită în raport cu gravitatea vătămărilor produse şi cu intensitatea suferinţelor cauzate, pentru ca suma acordată cu acest titlu să reprezinte o justă satisfacţie acordată victimelor pentru prejudiciul nepatrimonial încercat, fără a constitui pentru acestea o sursă de îmbogăţire fără justă cauză.

 Potrivit jurisprudenţei CEDO, la aprecierea gradului de atingere a valorilor sociale ocrotite se impune examinarea cazului dedus judecăţii, avându-se în vedere gravitatea urmărilor, suferinţelor fizice şi psihice apărute ca urmare a leziunilor suferite. Aşadar, încălcarea acestor valori generează drepturi şi obligaţii la repararea consecinţelor şi, chiar dacă s-a statuat că prejudiciul nepatrimonial nu are conţinut economic, nefiind vorba de o reparare propriu-zisă, de o repunere în situaţia anterioară, care nici nu mai este posibilă, daunele morale au menirea de a uşura suferinţele fizice şi psihice pricinuite victimelor.

Având în vedere că minora a rămas cu un deficit ortopedic de 70% ce trebuie corectat prin protezare pe tot parcursul vieții, durerile fizice intense ca urmare a accidentului, tratamentelor medicale, operaţiilor, programului de recuperare, starea sa fizică actuală ireversibilă, sentimentele de frustrare datorate desfăşurării unui număr limitat de activităţi, privaţiunilor şi restrângerilor pe care acest prejudiciu le provoacă, eforturilor deosebite pe care minora le face pentru remiterea simptomatologiei anxioase şi elaborarea unor strategii adaptive pentru etichetarea negativă din partea celor din jur sau dimpotrivă atitudinea hiperprotectivă  a altora, Curtea de Apel apreciază că suma de 500.000 euro, acordată  cu titlu de daune morale este echitabilă şi  păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate în raport cu dauna suferită.

Domenii speta

Spete similare