Constatare caracter abuziv. clauze contractuale.

Dosar nr. X

R o  m â n i a

Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a Civilă

Decizia civilă nr X

Şedinţa publică de la X

Tribunalul constituit din :

Preşedinte: X

Judecător:  X

Judecător: X

Grefier: X

 Pe rol soluţionarea cererii de apel formulate de apelanţii-reclamanţi X şi X, împotriva sentinţei civile nr. X pronunţate de Judecătoria Sectorului X Bucureşti, în dosarul nr. X, în contradictoriu cu intimatele-pârâte X.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, se prezintă apelanţii-reclamanţi, prin  avocat X, cu delegaţie la fila 9 dosarul primei instanţe şi intimatele-pârâte, prin avocat X, cu delegaţie la fila 64 din dosarul de apel.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care:

Tribunalul acordă cuvântul în dezbaterea chestiunilor rămase în divergenţă, respectiv soluţia pronunţată la judecata în primă instanţă cu privire la cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art.5 lit. b şi c din Condiţiile speciale ale Contractului de facilitate de credit şi garanţie.

 Apelanţii-reclamanţi , prin avocat, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, cu consecinţa modificării în tot a sentinţei atacate. Solicită să se aibă în vedere faptul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, cu încălcarea art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000, prin includerea comisioanelor de acordare şi administrare în obiectul principal al contractului. Arată că obiectul principal al contractului poate să fie constituit exclusiv de acordarea împrumutului, cu obligaţia corelativă din partea consumatorului de al restitui cu dobândă. Consideră că aceste comisioane pot să fie numai accesorii ca obiect principal al contractului, având în vedere faptul că ele nu pot să fie contractate separat de acest contract de credit, nefiind semnat un contract diferit faţă de acest contract de împrumut. De asemenea, solicită să se aibă în vedere faptul că în mod greşit  prima instanţă a considerat că reclamanţii trebuiau să facă dovada imposibilităţii, negocierii acestor clauze, astfel cum art. 2 al. 3 din Legea nr. 193/2000 statuează, iar dovada posibilităţii de negociere trebuia să fie făcută de profesionist. Arată că şi din răspunsul la interogatoriul a rezultat faptul că reclamanţii au solicitat modificarea acestor clauze şi eliminarea lor, însă li s-a spus că este un contract standard şi nu poate să fie modificat. Solicită să se aibă în vedere faptul că prima instanţă a făcut aplicabilitatea art. 8 pct.16 din Condiţiile speciale ale contractului, considerând că aceasta ar reprezenta o declaraţie expresă, o recunoaştere a negocierii. Solicită să se aibă în vedere că această clauză face parte dintr-un contract standard preformulat, această clauză neputând să fie modificată de către reclamanţi, în consecinţă, să se constate că nu este aplicabilă. În ceea ce priveşte comisionul de acordare şi comisionului de administrare, solicită să se aibă în vedere faptul că prima instanţă a presupus peste limita contractuală expresă, de ce sunt achitate aceste comisioane, care este activitatea care o desfăşoară pârâtele pentru plata acestor sume de bani. În ceea ce priveşte comisionul de acordare, prima instanţă în mod greşit a considerat că acesta a fost achitat pentru verificarea bonităţii clienţilor, iar în ceea ce priveşte comisionul de administrare s-a reţinut că el ar fi achitat pentru o operaţiune de administrare a contului de credit, aceste două sintagme nu se regăsesc în cuprinsul contractului şi în consecinţă, nici părţile contractante, nici instanţele de judecată nu pot adăuga la contract. Nu rezultă din prevederile contractului şi nici din probele administrate în faţa primei instanţe, niciun fel de activitate, în sensul reţinut prin sentinţa atacată. De asemenea, solicită să se aibă în vedere în cazul comisionului de acordare că a fost achitat şi un comision de analiză în cuantum de 100 lei, plătit la data depunerii cererii de credit. Arată că această bonitate a verificării clienţilor s-a făcut anterior semnării contractului şi consideră că ea ar fi trebuit să fie plătită exclusiv prin acest comision de 100 lei. În cazul admiterii apelului, solicită să se respingă cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată pentru fond, să se admită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată solicitată de apelanţii-reclamanţi pentru fond, conform dovezilor depuse la dosar, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.

Intimatele-pârâte, prin avocat, solicită respingerea apelului, menţinerea sentinţei  criticate, ca fiind legală şi temeinică. Arată că prima instanţă în mod corect a analizat textele legale incidente în cauză şi probele administrate şi a constatat că nu sunt îndeplinit în mod cumulativ condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate. În ceea ce priveşte negocierea prevederilor contractuale solicită să se aibă în vedere dispoziţiile art. 5 din Legea  193 /2000, în raport de care se poate înţelege foarte clar că banca are obligaţia de a le oferi posibilitate negocierii prevederilor contractuale, pentru că banca prezintă o ofertă contractuală, prezintă un contract, iar consumatorul la rândul său pentru a-şi proteja propriile sale interese are posibilitatea de a veni cu o contraofertă. În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 190/1999 şi ale O.G. 50/2010 banca a prezentat a apelantei o ofertă de credit care a avut o valabilitate de 30 de zile. În cadrul ofertei de credit erau menţionate pe scurt principalele obligaţii contractuale, în special cele cu privire la suma împrumutată, la durata contractului şi la cele două comisioane contestate. În mod corect prima instanţă a constat că acele clauze referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare sunt excluse de la controlul judecătoresc în temeiul art.4 al.6 din Legea nr. 193/2000. Arată că există două ipoteze, fie ca aceste clauze să facă parte din obiectul contractului, fie ele se referă la contravaloarea unui serviciu prestat de către bancă. Mai arată că dacă nu se acceptă prima teorie că nu fac parte din obiectul principal al contractului, în mod clar acesta se referă la contravaloarea unui serviciu prestat de către bancă, cu privire la suma de acordare a sumei împrumutate şi de administrare a creditului pe o perioadă de 30 de ani. Totodată, arată că a depus la dosar dovezi pentru prestarea acestor servicii în faţa primei instanţe şi faptul că nu erau interzise de lege comisioanele. Art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 defineşte şi recunoaşte posibilitatea perceperii comisionului de administrare şi a depus la dosar modele de contracte din care rezultă faptul că în nenumărate situaţii, într-un contract nu s-au perceput  comisioane de acordare şi de administrare, prin urmare era vorba despre modul în care şi consumatorul ca persoană diligentă se preocupă de propriile sale interese, care vine cu o contraofertă şi îşi negociează contractul, pentru că negocierea vine din partea ambelor părţi, nu numai din partea băncii. Solicită să se aibă în vedere toate motivele expuse pe larg prin întâmpinare. De asemenea, solicită obligarea apelanţilor-reclamnaţi  la plata cheltuielilor, reprezentând onorariul de avocat fond şi apel.

Apelanţii-reclamanţi, prin avocat, solicită să se constate că nu s-a făcut dovada diferenţierii acestor onorarii. În cazul în care se va respinge apelul, având în vedere faptul că nu există o dovadă a onorariului strict pentru apel, solicită respingerea acestei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată. Consideră că nu se poate formula o cerere în apel de acordare a unor cheltuieli atât pentru fond, cât şi pentru apel, în condiţiile în care deja în faţa primei instanţe s-a acordat un onorariu diminuat faţă de factură.

Tribunalul constată dezbaterile închise şi reţine dosarul în pronunţare.

T R I B U N A L U L,

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată:

Prin cererea formulată la data de X, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului X Bucureşti sub nr. X, reclamanţii X şi X au chemat în judecată pe pârâtele X. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b şi c din Condiţiile generale din Contractul de facilitate de credit şi garanţie nr. 104303/14.03.2008 şi să dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data încasării sumelor nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora.

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 15 din Legea nr. 190/1990,  art. 992, art. 994 şi urm., art. 998 din Codul civil din anul 1864, art. 453 din Codul civil din anul 2010.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 08.06.2015, pârâtele au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei de interes, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. X pronunţată de  Judecătoria Sectorului  X Bucureşti, în dosarul nr. X,  a fost respinsă excepţia lipsei procesuale pasive a pârâtelor X şi X.,  fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a fost respinsă  excepţia lipsei de interes şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii X şi X, în contradictoriu cu pârâtele X şi X,  ca neîntemeiată şi au fost obligaţi  reclamanţii să achite pârâtelor suma de 3000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a X şi X., apreciază că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 36 din Codul procedură civilă, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesual activă, cât şi calitatea procesual pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa.

Instanţa  a reţinut  că la data de 14.03.2008, între reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, şi pârâta X a fost încheiat Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 104303 (filele 10-30).

Prin contractul de cesiune de creanţe încheiat la data de 31.03.2009 între X în calitate de cedent şi X, în calitate de cesionar, calitatea de creditor al reclamantului a fost transferată de la pârâta X, către pârâta X. Ulterior, cu privire la creanţa rezultată din contractul de credit,  s-a încheiat un nou contract de cesiune la data de 06.10.2011 între pârâta X, în calitate de cedent şi pârâta X, în calitate de cesionar. 

Ca urmare a cesiunilor de creanţe intervenite între cele trei pârâte, X, ulterior X. au dobândit calitatea de titulare al creanţei decurgând din contractul de credit mai sus menţionat astfel cum aceasta este determinată de ansamblul clauzelor contractului,  fiind astfel cesionate creanţele şi drepturile accesorii aferente ce urmau a fi încasate în viitor.

În speţă, nu a operat o novaţie cu privire la raportul juridic obligaţional, având în vedere că una din condiţiile esenţiale pentru intervenirea acestui mod de transformare a obligaţiilor este ca voinţa părţilor de a nova să fie clar exprimată. Or, instanţa reţine că în cauză nu s-a făcut dovada acordului expres al reclamantului pentru operarea novaţiei.

În concluzie, orice acţiune demarată având ca fundament juridic contractul de credit în cauză, indiferent că este vorba de o acţiune în constatarea nulităţii absolute parţiale a actului juridic, urmează să se soluţioneze în contradictoriu cu părţile care justifică legitimitatea în cadrul raportului juridic de împrumut, fie calitatea de creditor, fie pe cea de debitor.

Prin cesionarea creanţei se schimbă doar titularul dreptului de a încasa creanţa, şi nicidecum drepturile şi obligaţiile debitorului.

În consecinţă, cesiunea de creanţă nu poate determina lipsa calităţii procesuale pasive a  celor două pârâte într-o cauză privind nulitatea absolută parţială a contractului, întrucât cauzele de nulitate sunt anterioare cesiunii (contemporane semnării contractului) şi izvorăsc din fapte proprii ale acesteia. 

Întrucât reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor X. şi X şi la restituirea sumelor plătite în contul comisionului de acordare şi administrare ca urmare a constatării acestor clauzele ca fiind abuzive, prima instanţă a apreciat că aceste aspecte ţin de fondul cauzei, astfel încât a constatat că cele două pârâte au calitate procesuală pasivă în cauză cu privire la restituirea sumelor, întrunirea condiţiilor pentru obligarea acestei pârâte la restituirea sumelor pretinse de reclamant urmând a fi analizate pe fondul cauzei.

În consecinţă, prima instanţă  a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a  X. şi X.

Analizând excepţia prescripţiei, prima instanţă o apreciat-o ca fiind neîntemeiată, reţinând că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, lege care instituie un regim special derogatoriu de la cel de drept comun în ceea ce priveşte nulitatea clauzelor abuzive.

Legea 193/2000 constituie transpunerea în dreptul intern a Directivei nr. 93/13/CEE, directivă ce cuprinde dispoziții de ordine publică astfel cum s-a statuat în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel în Cauza C-168/05 Elisa Maria Mostaza Claro pct. 38, Curtea a reținut că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, demers ce este justificat prin raportare la natura și importanța interesului public pe care se bazează protecția conferită de directivă consumatorului. Obligația instanței de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze abuzive este subliniată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și în Cauza C-243/08 Pannon pct. 32 în care se precizează că rolul instanței naționale nu se limitează doar la dreptul de a se pronunța cu privire la natura eventual abuzivă a unei clauze contractuale, ci implică și obligația de a examina din oficiu acest aspect de îndată ce dispune de elementele de fapt și de drept necesare în acest sens.

În același sens al reținerii interesului public ocrotit, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat și în Cauza C-76/10 Pohotovost la pct. 50 precizând faptul că, dată fiind natura și importanța interesului public ocrotit pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din aceasta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.

Prin urmare, dispozițiile Legii nr. 193/2000 ocrotesc un interes public general și nu unul individual, motiv pentru care regimul nulității clauzelor abuzive este unul specific nulității absolute. În consecință, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958 care prevăd un termen de prescripție de 3 ani, nulitatea absolută putând fi invocată oricând potrivit art. 2 din același act normativ.

Având în vedere cele anterior menționate, prima instanță  a respins  excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâte ca neîntemeiată.

Analizând excepţia lipsei de interes,  prima instanţă a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, reţinând că existenţa unui interes legitim, născut şi actul, personal şi direct este o condiţie distinctă şi care nu are a fi legată de intervenirea prescripţiei dreptului material la acţiune, condiţie îndeplinită în cauză.

Condiția interesului determinat vizează stabilirea folosului practic ce poate fi realizat de reclamant în concret în eventualitatea admiterii acțiunii, condiția interesului legitim implică faptul ca acesta să nu contravină normelor imperative ale legii sau regulilor de conviețuire socială, condiția interesului personal se referă la faptul că cel ce introduce acțiunea urmărește să obțină, direct sau indirect, un folos practic pentru sine, iar ultima condiție a interesului născut și actual vizează faptul că interesul trebuie să existe în momentul exercitării acțiunii.

Prima instanţă a constatat îndeplinite aceste condiții având în vedere faptul că reclamanţii urmăresc prin introducerea acțiunii constatarea nulității absolute a unor clauze contractuale ale unui contract aflat în derulare și restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare în baza acestor clauze, de la data încheierii contractului și până la zi.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză,  prima instanţă a reţinut următoarele:

La data de 14.03.2008, pârâta X a emis o ofertă de credit cu termen de valabilitate de 30 de zile (f. 124) pentru reclamanţi având ca obiect acordarea unui credit ipotecar în valoare de 119.700 Euro, destinația creditului fiind de achiziție imobil.

Conform acestei oferte, creditul presupunea plata de către împrumutaţi a unui comision de acordare în cuantum de 2.394 Euro, reprezentând 1% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din credit și a unui comision de administrare lunar de 0.15% aplicat la soldul creditului, plătibil începând cu scadența a 13-a.

În aceeași zi, reclamanţii au acceptat prin semnătură oferta prezentată și s-a încheiat Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 104303/14.03.2008 (f. 10-30) între reclamanta X, în calitate de împrumutat, reclamantul X, în calitate de codebitor şi pârâta X., în condițiile prevăzute în oferta de credit, obligaţia reclamanţilor de plată a celor două comisioane anterior menţionate fiind prevăzută în art.5.1 lit. b şi c din contract (f. 12).

Raporturile contractuale stabilite între părţi şi deduse judecăţii intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, reclamanţii având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activităţilor lor comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar pârâtele având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activităţi comerciale autorizate.

Potrivit art. 4  alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din aceeaşi lege, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Dispoziţiile art. 4 alin. 6 din lege au fost inspirate de dispoziţiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE în varianta sa în limba franceză care a reprezentat punctul de plecare al transpunerii în limba română. Aşa cum se poate observa, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 reprezintă o traducere a dispoziţiilor 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE.

Cu privire la aceste dispoziţii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare „Curtea”) a stabilit faptul că „trebuie să se constate că articolul 4 alineatul (2) din directivă prevede doar că „aprecierea caracterului abuziv” nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziție, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.” (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C 484/08, nepublicată în Repertoriu, punctul 31). Altfel spus, sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de comerciant în mod clar și inteligibil.

De asemenea, Curtea a stabilit faptul că „întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede astfel o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă. Aceasta vizează, în primul rând, clauzele care privesc „obiectul principal al contractului”, iar în al doilea rând, clauzele care privesc „caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” sau, potrivit celui de al nouăsprezecelea considerent al acestei directive, clauzele „care descriu […] raportul[…] calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate” (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler, C 26/13, nepublicată în Repertoriu, punctele 42-43, 52). În aceeaşi hotărâre, la punctul 58, Curtea arată că această excludere nu se aplică în cazul în care nu există un serviciu de schimb care să fie furnizat de împrumutător, și care nu cuprinde, în consecință, nicio „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Având în vedere această jurisprudenţă a Curţii rezultă că nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive acele clauze care (i) sunt redactate în mod clar şi previzibil şi care (ii) reprezintă o contraprestaţie pentru un serviciu prestat de către comerciant. Aceste condiţii trebuie, însă, îndeplinite cumulativ.

În ceea ce priveşte prima condiţie, respectiv redactarea în mod clar şi previzibil a clauzelor, instanţa reţine că înţelesul acestei cerinţe a fost clarificat prin pct. 75 din Hotărârea Kasler, anterior citată. Potrivit Curţii, „având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca respectivul contract să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.” Aşa cum rezultă din interpretarea dată de Curte, contractul trebuie să expună în mod clar şi să permită consumatorului să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din acesta în ceea ce îl privește.

De asemenea, a reţinut prima instanţă că standardul la care trebuie raportată capacitatea de analiză a reclamanţilor este aceea a unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat. Altfel spus, culpa consumatorului care constă în neacordarea unei atenţii suficiente şi a unei informări prealabile este imputabilă acestuia şi nu poate constitui motiv al invocării clauzelor abuzive.

Analizând din această perspectivă clauzele art. 5. 1 lit. b) şi lit. c) din contractul de credit, prima instanţă a constat că acestea enunţă în mod clar care sunt consecinţele economice pe care le poate suferi consumatorul în situaţia în care se hotărăşte să încheie contractul de credit. Astfel, clauza care stabileşte comisionul de acordare arată în mod clar şi neechivoc faptul că acesta are un cuantum de 2.394 Euro, ceea ce reprezintă 2 % din valoarea totală a Creditului şi este plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat. Prin urmare, de la momentul acceptării ofertei şi a semnării contractului, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, putea cunoaşte faptul că prin semnarea contractului se obligă la plata sumei de 2.394 Euro care devine scadentă la data semnării contractul sau cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

Cu privire la clauza care stabileşte comisionul de administrare prima instanţă a constat că, într-adevăr, din cuprinsul art. 5.1 lit. c al contractului rezultă că acest comision lunar de administrare este de 0,15% şi este plătibil începând cu scadenţa a 13-a, fără a se menţiona însă, în acest articol al contractului, în mod precis la ce se aplică procentul şi ce înseamnă scadenţa a 13-a. Sub acest aspect, însă, prima instanţă a reţinut că în oferta de credit este menţionat faptul că acest comision este aplicabil la soldul creditului, iar articolul 6.7 din contract (f. 13), prevede faptul că respectivul comision de administrare, se calculează la soldul creditului. Mai mult, prima instanţă a reţinut că, potrivit prevederilor convenţiei dintre părţi, contractul de credit se completează cu condiţiile generale de creditare prezentate în anexa nr. 1 şi cu graficul de rambursare semnat de către părţi. Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, reclamanţii au achitat cu regularitate comisionul de administrare, fapt ce denotă cunoaşterea cu exactitate de către reclamanţi a cuantumului lunar al acestuia. Prin urmare, simpla lecturare a contractului, precum şi a graficului de rambursare, ce făcea parte din contractul de credit, putea conduce consumatorul mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat la concluzia că prin încheierea contractului de credit, acesta se obligă la plata lunară a unui comision de administrare în cuantum de 0,15% care se aplică debitului rămas de achitat şi care începe a fi perceput odată cu scadenţa celei de a 13-a rate.

În ceea ce priveşte necesitatea existenţei unei contraprestaţii, respectiv serviciul prestat de către comerciant pentru care percepe comisionul,prima instanţă a reţinut, cu privire la comisionul de acordare a creditului faptul că perceperea sumei este justificată prin prisma demersurilor efectuate de pârâtă anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonităţii clienţilor, verificări care se impuneau a fi făcute având în vedere suma substanţială împrumutată şi perioada lungă de timp pentru care era solicitat creditul. Prima instanţă a reţinut, prin urmare, că nu este vorba despre lipsa contraprestaţiei din partea creditoarei, deoarece, deşi demersurile creditoarei au avut loc anterior acordării creditului, această împrejurare nu echivalează cu inexistenţa unei contraprestaţii din partea creditoarei, din moment ce ea a efectuat, în concret, aceste verificări.

Cu privire la comisionul de administrare, prima instanţă a reţinut că şi în acest caz există o contraprestaţie din partea pârâtei, respectiv operaţiunile de administrare a contului de credit. Deşi O.U.G. nr. 50/2010 nu este incidentă contractului încheiat de părţi, întrucât contractul a fost încheiat anterior intrării în vigoare acestui act normativ, prima instanţă a reţinut, ca argument, faptul că acest act normativ prevede posibilitatea inserării comisionului de administrare (art. 36), ceea ce întăreşte concluzia instanţei că legiuitorul nu a avut în vedere, prin Legea nr. 193/2000, şi această clauză printre cele care prezintă caracter abuziv. Această concluzie se impune şi în cazul legiuitorului european în ceea ce priveşte Directiva  93/13/CEE, deoarece O.U.G. nr. 50/2010 reprezintă tot o transpunere a Directivei 2008/48/CE. Altfel spus, comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziţia clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pentru această sumă există contraprestaţie din partea sa care constă în operaţiunile de administrare a contului de credit.

În aceste condiţii, prima instanţă a constatat că sunt îndeplinite în cazul comisionului de acordare şi al comisionului de administrare (art. 5. 1 lit. b şi lit. c din contract) criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii cu privire la clauzele ce nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive, deoarece aceste clauze sunt redactate în mod clar şi previzibil pentru un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat şi reprezintă o contraprestaţie pentru un serviciu prestat de către pârâtă.

În ce privește argumentul reclamanţilor în sensul în care comisionul de acordare ar fi interzis de lege, prima instanță a reţinut că art.15 din Legea 190/1999 se referă doar la cheltuielile care pot fi puse în sarcina împrumutatului, iar nu şi la eventualele comisioane care sunt incluse în costul total al creditului.

În cazul în care s-ar accepta teza avansată de către reclamanţi în sensul că nu fac parte din preţul contractului comisionul de acordare şi de administrare, prima instanţă a constatat că, potrivit art. 4 alin. 1 şi alin. 2 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”, o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Astfel cum art. 4 alin. 3 din lege stabileşte faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul, acest fapt nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

De asemenea, art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 prevede că „orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate”.

Din textele legale anterior menţionate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întruneşte trei condiţii: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe; 3) creditoarea să fi fost de rea-credinţă.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard, preformulat) al unui contract, prima instanţă a reţinut că din prima categorie fac parte convenţiile ale căror prevederi sunt rezultatul voinţelor concordante ale ambelor/tuturor părţilor contractante, respectiv rezultatul propunerilor şi contrapunerilor sau chiar al concesiilor părţilor, în timp ce din a doua categorie fac parte convenţiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părţi, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părţi la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existenţa unei inegalităţi economice între contractanţi, o parte având o poziţie economică superioară celeilalte;  existenţa unei oferte generale şi abstracte (adresate tuturor potenţialilor contractanţi), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) şi detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante.

Prima instanţă  a constatat că reclamanţii au luat cunoştinţă de clauzele esenţiale ale contractului. Sub acest aspect, a reţinut prima instanţă că reclamantul X, absolvent al Academiei de Studii Economice (întrebarea 11 din interogatoriu – f. 160) şi reclamanta X, absolvent al Universităţii Politehnica şi student în anul IV la Facultatea de Drept la momentul încheierii contractului (întrebarea 11 din interogatoriu – f. 164) au optat pentru contractarea acestui credit în cunoştinţă de cauză, după studierea celorlalte oferte existente pe piaţă la acel moment (răspunsul la întrebarea 1 din interogatoriu - f. 158, 162) şi concluzionarea în sensul că produsul bancar respectiv corespunde intereselor lor, la formarea acestei opţiuni contând faptul că avansul era doar de 5% din preţul imobilului.

Prima instanţă  a constatat  că în răspunsul la interogatoriu reclamanţii au învederat că au solicitat eliminarea comisioanelor ce fac obiectul prezentei cauze, fără însă a dovedi cum au motivat solicitarea şi nici ce soluţii au propus pentru reconfigurarea contractului, elemente specifice negocierii, care, în concret putea fi iniţiată doar de către reclamanţi, ca beneficiari ai ofertei emise de către bancă. În măsura în care reclamanţii nu au dovedit iniţierea unei negocieri în acest sens, instanţa nu poate reţine culpa pârâtei în semnarea unui contract în forma agreată, de către reclamanţi, conduita contractuală a acestora denotând faptul că la momentul semnării contractului, au apreciat că ansamblul clauzelor contractului de credit încheiat cu pârâta serveşte intereselor lor.

Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut că atâta vreme cât reclamanţii nu au dovedit formularea unei propuneri concrete de modificare a contractului şi refuzul exprimat de pârâtă faţă de propunerea concretă a reclamantelor, simplele afirmaţii în acest sens nu pot fi reţinute.

Mai mult, raportat şi la declaraţia expresă a împrumutatului şi a codebitorului cuprinsă la art. 8.16 din contract, potrivit căreia „împrumutatul/codebitorul declară că cu citit, înţeles şi acceptat clauzele prezentului contract şi că acestea au fost negociate cu CEI în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, cu modificările ulterioare”, clauză necontestată în prezenta cauză, prima instanţă a apreciat că în speţă prezumţia de nenegociere a clauzelor contractuale instituită de art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, a fost răsturnată.

Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut că negocierea în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu echivalează cu obligaţia băncii de a accepta orice propunere din partea clienţilor, ci presupune existenţa unui dialog între părţi cu posibilitatea existenţei unor concesii reciproce.

Referitor la condiţia existenţei unei inegalităţi economice între părţi la încheierea unui contract de adeziune,  prima instanţă a constatat că poziţia presupus superioară a creditoarei şi cea presupus inferioară a consumatorului au a fi analizate şi prin prisma existenţei şi analizării de către consumator şi a altor oferte pe piaţă. În acest sens, prima instanţă a apreciat că, în condiţiile în care consumatorul are libertatea contractuală de a alege oferta bancară care îi este cea mai favorabilă, cu posibilitatea reală de refuzare, în mod implicit, a unei alte oferte bancare, deci a pierderii de clienţi de către creditoare ca efect al concurenţei libere în piaţă, poziţia de negociere a părţilor devine una mai echilibrată, cu obligaţia pentru ambele părţi de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la viitoarele clauzele contractuale.

În consecinţă, standardizarea unei oferte nu echivalează cu standardizarea unui contract şi cu lipsa de negociere deoarece clientul are la alegere mai multe bănci pentru a alege cu cine doreşte să încheie condiţiile, alegând astfel condiţiile cele mai avantajoase, iar acordarea termenului de 30 zile de valabilitate a ofertei, termen prevăzut în favoarea celui care se obligă şi la beneficiul căruia acesta poate renunţa, precum s-a întâmplat în speţă, presupune posibilitatea de a lua cunoştinţă de toate clauzele esenţiale contractuale.

În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ, nu poate fi reţinută susţinerea reclamanţilor în acest sens în condiţiile în care cuantumul comisionului de administrare a rămas unul fix de la momentul încheierii contractului (0,15 %) şi în care îi incumbă reclamanţilor sarcina probei sub aspectul existenţei unui dezechilibru, avându-se în vedere şi argumentele anterior expuse privind justificarea unui atare comision.

În consecinţă, în lipsa unor probe clare în acest sens, faptul că reclamanţii sunt ţinuţi a plăti comisioane nu echivalează cu existenţa de plano a unui dezechilibru.

În analiza dezechilibrului contractual trebuie avut în vedere produsul bancar în ansamblu, nu doar obligaţia de plată a comisionului de administrare. Sub acest aspect sunt relevante faptul că 12 luni reclamanţii nu au fost obligaţi să achite acest comision, că la contractarea creditului au beneficiat de un avans de 5% (mai mic decât cel solicitat pentru accesarea altor produse bancare).

Totodată, instanţa a constatat că, în cauză, reclamanţii nu au făcut dovada relei-credinţe a pârâtei în condiţiile în care acesta nu au făcut dovada că societatea creditoare a exercitat presiuni asupra sa pentru a-l determina să încheie contractul (deşi sarcina probei îi incumba şi sub acest aspect). Reclamanţii au precizat că au fost presaţi de avansul dat vânzătorului, fiindu-le teamă să nu îl piardă, aspect care nu poate fi imputat pârâtelor, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a arătat anterior, reclamanţii au beneficiat de un termen rezonabil în care puteau să analizeze consecinţele încheierii contractului de credit şi să opteze, pentru alte condiţii de creditare, dacă apreciau că sunt mai avantajoase.

Ca atare, a apreciat prima instanţă că nu pot fi reţinute susţinerile reclamanţilor cu privire la existenţa unor clauze abuzive în contractul încheiat.

Având în vedere valabilitatea clauzelor contestate de către reclamanţi, prima instanţă a constatat că nu sunt îndreptăţit nici la recuperarea sumelor plătite băncii în temeiul acestora şi nici dobânda legală aferentă.

 Astfel fiind, având în vedere cele reţinute mai sus, prima instanţă a respins cererea ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte cererea formulată de către reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată, prima instanţă a constatat că aceştia sunt cei căzuţi în pretenţii, nefiind, astfel, îndreptăţiţi la recuperarea cheltuielile de judecată faţă de dispoziţiile art. 453 din Codul de procedură civilă.

Referitor la cererea formulată de pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, instanţa, în baza art. 453 din Codul de procedură civilă, reţinând culpa procesuală a reclamanţilor,  a dispus obligarea acestora din urmă la plata în favoarea pârâtelor a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în contravaloarea onorariului avocaţial.

În acest sens, prima instanţă a reţinut că pârâtele au depus dovada achitări unui onorariu de 6.607,76 lei (filele 264-265), din cuprinsul facturii fiscale rezultând că acest onorariu este aferent serviciilor de asistenţă juridică şi reprezentare, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel. Or, în lipsa unei menţiuni exprese din partea pârâtelor cu privire la suma aferentă judecării în prezenta fază procesuală, prima instanţă a reţinut că suma de 3000 de lei, cu titlu de onorariu de avocat, este corespunzătoare având în vedere complexitatea şi durata cauzei, prin raportare şi la dispoziţiile art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă.

Împotriva sentinţei civile nr. X pronunţate de Judecătoria Sectorului X Bucureşti, în dosarul nr. X,au formulat apel reclamanţii X, şi X, la data de 08.02.2016, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă la data de X, sub nr. X.

Apelanţii-reclamanţi au solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei criticate, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată şi obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a cererii de apel, apelanţii-reclamanţi au arătat în esenţă că prima instanţă şi-a fundamentat soluţia, în mod direct pe legislaţia europeană (Directiva nr. 93/13/CEE), deşi aceasta nu este direct aplicabilă, iar prezentul litigiu s-a ivit între particulari, care nu sunt în culpă pentru pretinsa transpunere incorectă. Raportat la caracterul cumulativ al condiţiilor, analiza celorlalte cerinţe nu se mai impune.

De asemenea, au arătat apelanţii-reclamanţi că  prima instanţă a avut în vedere soluţia pronunţă în cauza C-26/13 Arpăd Kâsler si HaJMilka Kâslerne Riibai împotriva OTP, omiţând să analizeze, dacă în cuprinsul clauzelor contestate este prezentat mecanismul de funcţionare al acestor comisioane

Totodată, au arătat apelanţii-reclamanţi că prima instanţă a interpretat, în mod nelegal, înţelesul termenului de consumator, neraportându-se la prevederile exprese ale Legii nr. 193/2000

Au mai arătat apelanţii-reclamanţi că prima instanţă a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, care a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin includerea celor două comisioane în obiectul principal al contractului

Contractul de credit bancar este o variantă de împrumut, el nu are preţ (pentru că banii nu sunt marfă) şi nici tarif (pentru că împrumutul nu este un serviciu prestat clientului) şi, în consecinţă, nu se poate susţine excluderea acestuia de la aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prima instanţă a încadrat în mod greşit cele două comisioane în obiectul principal al contractului. În cazul unui contract complex, cum este contractul de credit, definirea obiectului contractului (şi cu atât mai puţin definirea obiectului principal al contractului) nu se poate referi la toate serviciile auxiliare împrumutului, prestate de bancă (în cazul apelanţilor-reclamanţi neexistând oricum astfel de servicii) şi la costurile corelative acestora, întrucât toate aceste clauze constituie conţinutul (obiectul) lato sensul al contractului, iar intenţia legiuitorului nu a fost să le excepteze de la aprecierea caracterului abuziv. Aceasta întrucât, aceste servicii auxiliare nu sunt de sine stătătoare, ele nu ar fi contractate de consumator din proprie iniţiativă, iar acesta nu are posibilitatea de a alege să nu îi fie prestate.

Au arătat apelanţii-reclamanţi că prima instanţă a interpretat în mod greşit prevederile Legii nr. 193/2000, privitoare la negociere, statuând că dovada imposibilităţii acesteia trebuia făcută de către reclamanţi. Astfel, potrivit dispoziţiilor alineatului 2 al aceluiaşi articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Asupra aplicării dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în cazul convenţiei de credit încheiate între părţi, au arătat apelanţii-reclamanţi că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinţei părţilor, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu apelanţii-reclamanţi, ci au fost preformulate de către bancă. Nu se poate considera că actul juridic încheiat între părţi este un contract negociat, din moment ce în cazul acestui tip de contract (negociat) părţile discută şi negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziţie contractuală. Aflat pe poziţie diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parţial în întregime numai de către una dintre părţile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat, astfel cum este cazul aici.

Din răspunsurile la interogatoriul administrat a rezultat că reclamanţii au solicitat eliminarea comisioanelor, iar acestea se coroborează şi cu răspunsul reprezentanţilor băncii, în sensul că nu pot fi eliminate aceste comisioane deoarece este vorba despre un contract standard.

De asemenea, au arătat apelanţii-reclamanţi că în mod greşit a reţinut prima instanţă că  art. 15 din Legea nr. 190/1999 se referă doar la cheltuieli care pot fi puse în sarcina împrumutatului şi nu la eventuale comisioane.

Totodată, au arătat apelanţii-reclamanţi că prima instanţă a reţinut aplicabilitatea unei clauze din contractul standard (art. 8.16 din contract), deşi aceasta trebuia analizata mai întâi sub aspectul posibilităţii negocierii.

 În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 5.1 lit. b) din Condiţiile speciale ale Contractul de facilitate de credit si de garanţie nr. 104303 din 14.03.2008, referitoare la comisionul de acordare au arătat apelanţii-reclamanţi că prima instanţă nu a analizat caracterul limbajului clar şi inteligibil, raportat la clauza referitoare la comisionul de acordare, trecând direct la caracterul previzibil. Aceste dispoziţii convenţionale nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menţionare a valorii acestui comision, fără ca apelanţii-reclamanţi să aibă posibilitatea de a cunoaşte motivele care determină perceperea acestuia, iar instanţa, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar şi neechivoc.

Exigenţele bunei - credinţe în raporturile contractuale impun ca părţile să poată cunoaşte încă de la încheierea actului juridic întinderea obligaţiilor pe care trebuie să le execute şi motivaţia, şi ca o parte să nu îşi crească semnificativ profitul prin împovărarea fară niciun criteriu, şi deci nejustificat, a celeilalte părţi. Negocierea nu se rezumă la luarea la cunoştinţă a existenţei comisionului. Perceperea comisionului creează un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 5.1 lit. c) din Condiţiile speciale ale Contractul de facilitate de credit si de garanţie nr. 104303 din 14.03.2008, referitoare la comisionul de administrare au arătat apelanţii-reclamanţi că prima instanţă nu a analizat caracterul limbajului clar si inteligibil, raportat la clauza referitoare la comisionul de administrare, trecând direct la caracterul previzibil.

Au arătat apelanţii-reclamanţi că a fost negociat între părţi comisionul de administrare şi  negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoştinţă" a existenţei comisionului.

Perceperea comisionului de administrare creează un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani.

De asemenea, au arătat apelanţii-reclamanţi că prima instanţă nu a făcut distincţie între semnificaţia lingvistică a termenului „administrare" şi lipsa unei astfel de definiţii contractuale, apreciind/presupunând/definind acest „comision de administrare" peste prevederile contractuale care fac obiectul cererii de chemare în judecată.

Totodată, au arătat apelanţii-reclamanţi că s-a apreciat greşit de prima instanţă că ar exista o contraprestaţie din partea pârâtei, respectiv operaţiunile de administrare a contului de credit, având în vedere că nicăieri în contractul supus analizei nu se regăseşte noţiunea de operaţiunile de administrare a contului de credit.

Au mai arătat apelanţii-reclamaţi că prima instanţă sa raportat la acte normative inaplicabile contractului analizat, care nu erau în vigoare la momentul semnării acestuia, ceea ce face ca soluţia sentinţa atacată să fie lipsită de temei legal.

De asemenea, au arătat apelanţii-reclamanţi că urmează a se constata că au făcut dovada relei credinţe a pârâtelor.

Cu privire la plata sumei de  3000 lei cheltuieli de judecată, au arătat că în cazul în care va fi admis apelul urmează să se respingă cererea pârâtelor de acordare a cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 466 şi urm. din Codul de procedură civilă.

Cererea de apel este scutită de plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 29 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimatele-pârâte au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului, ca nefondat şi obligarea apelanţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a întâmpinării, intimatele-pârâte au arătat în esenţă că este nefondată critica potrivit căreia prima instanţă şi-ar fi întemeiat soluţia doar pe dispoziţiile Directivei  CEE 93/13 şi soluţiile date de C.J.U.E. în cadrul cauzelor ce au fost soluţionate de acest for superior, când, în realitate, în cadrul considerentelor hotărârii apelate prima instanţa face, în primul rând, trimitere la dispoziţiile legale naţionale specifice domeniului protecţiei consumatorilor, respectiv prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive in contractele încheiate între profesionişti si consumatori („Legea nr. 193/2000").

Au arătat intimatele-pârâte că prima instanţa s-a raportat, în principal, la prevederile Legii nr. 193/2000 pentru a verifica îndeplinirea cumulativă a condiţiilor pentru a se putea constata caracterul abuziv al clauzelor contestate, iar ulterior, a avut în vedere şi textul legal care identifică clauzele contractuale care sunt excluse de la controlul judecătoresc.

Totodată, au arătat intimatele-pârâte că sunt neîntemeiate criticile formulate de apelanţii-reclamanţi sub aspectul interpretării pe care a făcut-o prima instanţa soluţiei oferite de C.J.U.E. în cauza C 26/13

Cu privire la comisionul de administrare, au arătat intimatele-pârâte că în mod corect a reţinut prima instanţă că există o contraprestaţie din partea pârâtei, respectiv operaţiunile de administrate a contului de credit (...)".

Comisionul de acordare au arătat intimatele-pârâte că a fost perceput pentru toate demersurile efectuate de Bancă pana la momentul încheierii Contractului şi care nu s-au limitat la verificarea bonităţii clientului, iar în ceea ce priveşte comisionul de administrare acesta se percepe pentru serviciile prestate de Bancă pe întreaga durată contractuală, dovada acestor servicii fiind ataşată  întâmpinării.

Au arătat intimatele-pârâte că banca şi-a îndeplinit obligaţia legală de informare a apelanţilor-reclamanţi anterior semnării Contractului, aceştia cunoscând conţinutul clauzelor contractuale, cât şi întinderea obligaţiilor pe care şi le asumă.

Oferta contractuală a avut o valabilitate de 30 de zile, peste termenul minim prevăzut de Legea nr. 190/1999, însă, împrejurarea apelaţii-reclamanţi au ales să renunţe la beneficiul acestui termen nu poate fi imputat Băncii, care nu are obligaţia de a se asigura apelanţii-reclamanţi au studiat oferta timp de 30 de zile, textul legal stabilind în sarcina profesionistul doar obligaţia de a oferi posibilitatea studierii, informării.

Clauzele contractuale contestate au fost exprimate în termeni clari, Banca indicând, atât valoarea comisionului de administrare, al cărui cuantum fix rezultă şi din graficul de rambursare şi  valoarea comisionului de acordare si raţiunea pentru care au fost acestea percepute.

Au arătat intimatele-pârâte că urmează a se constata că în mod corect prima instanţă a încadrat clauzele contestate în categoria celor care se referă la contravaloarea unor servicii prestate de către bancă şi care trebuie să fie remunerate.

Au arătat intimatele-pârâte că sunt nefondate şi criticile aduse hotărârii primei instanţe în ceea ce priveşte analiza făcuta clauzelor privitoare la comisionul de acordare şi comisionului de administrare, întrucât prima instanţa a analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor prevăzute de art. 5 lit. b) si c) din Contract şi a reţinut în mod corect că exprimarea îndeplineşte prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, atât din punct de vedere gramatical, cât şi din punct de vedere al mecanismului ce a stat la baza perceperii comisioanelor.

În drept, s-au invocat prevederile art. 471 alin.5 din Codul de procedură civilă, art. 4 şi urm. din Legea nr. 193/2000, art. 8 din Legea nr. 190/1999, art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

În apel părţile au depus la dosar dovezi privind plata cheltuielilor de judecată, constând în onorarii avocaţiale.

Analizând apelul declarat de apelanții-reclamanți X şi X, tribunalul reţine următoarele:

a.Situaţia de fapt:

La data de X între intimata-pârâtă X, în calitate de creditor ipotecar, şi apelantul-reclamant, în calitate de împrumutat, și apelanta-reclamantă, în calitate de codebitor, s-a încheiat contractul de facilitate de credit şi de garanţie  nr. 104303, prin care s-a acordat apelantului-reclamant un credit ipotecar pentru achiziție imobil în valoare de 119.700 Euro, pentru o perioada de  360  luni, calculată de la data primei trageri de credit.

Prin acest contract s-a stabilit un comision de acordare de 2394 Euro reprezentând 2% din valoarea totală a creditului (art. 5.1 lit. b din contract) şi un comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu scadenţa a 13-a (art. 5.1 lit. c din contract), aplicat la soldul creditului, aceste clauze fiind contestate prin cererea de față.

b. Dreptul aplicabil:

În principal, apelanții-reclamanți și-au întemeiat cererea de chemare în judecată şi apelul pe prevederile Legii nr. 193/2000.

Pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor invocate de apelanții-reclamanți, în analiza sa, tribunalul se va raporta la dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi (profesionişti) şi consumatori, în varianta sa în vigoare la data încheierii contractului de credit, respectiv la data de 14.03.2008 în aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile exprimat prin adagiul tempus regit actum, dat fiind faptul că validitatea actelor juridice şi, implicit nulitatea acestora, se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic.

Tribunalul constată că actul normativ specificat este incident raportului juridic stabilit între părţi, având în vedere că apelanții-reclamanți au calitatea de consumatori, în înţelesul dispoziţiilor art. 2 alin. 1, iar intimatele-pârâte de comercianți (profesioniști), perfectând contractul de credit în cadrul unei activităţi comerciale, potrivit prevederilor art. 2 alin. 2 din această lege.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/ 2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, potrivit dispoziţiilor alineatului 2 al aceluiaşi articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

În continuare, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. 3 din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Statuând asupra aplicării dispoziţiilor Legii nr. 193/ 2000 în cazul contractului de credit dedus judecăţii, tribunalul constată indiscutabil că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinţei părţilor, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu apelanții-reclamanți, ci au fost preformulate de către bancă. Instanţa nu poate considera că actul juridic încheiat de părţi este un contract negociat, din moment ce în cazul acestora părţile discută şi negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziţie contractuală. Aflat pe poziţie diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parţial în întregime numai de către una dintre părţile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

Prin urmare, instanţa va înlătura susţinerea intimatelor-pârâte vizând aspectul că actul juridic încheiat a fost negociat.

Intimata-pârâtă X nu a furnizat nicio explicaţie plauzibilă, din care să rezulte că părţile au negociat înainte de încheierea contractului.

Raportat la art. 4 din Legea nr. 193/ 2000, tribunalul constată că trebuie să verifice următoarele condiţii:

1) clauza contractuală să nu fi fost negociată;

2) prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Pe de altă parte, potrivit art. 15 din Legea nr. 190/ 1999, în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente; creditorul ipotecar are obligaţia de a insera în conţinutul contractului de credit clauze prin care să aducă la cunoştinţa împrumutatului toate garanţiile pe care înţelege să le încheie în numele şi pe seama împrumutatului, precum şi condiţiile de angajare a acestora.

c. Pe fondul apelului

Cu privire la comisionul de acordare, tribunalul reţine următoarele:

Aşa cum s-a reţinut anterior, intimata-pârâtă X. a perceput un comision de acordare, care este prevăzut la art. 5.1 lit. b din contract. Potrivit acestei clauze, comisionul de acordare este de 2394 Euro, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

Totodată, potrivit art. 5.1 lit. a din contract, intimata-pârâtă X. a perceput şi un comision de analiză de 100 de lei, plătibil la data depunerii cererii de credit.

Cu prioritate, tribunalul reţine că poate analiza clauzele ce instituie comisioane datorate de consumator deoarece nu fac parte din obiectul principal al contractului. În cazul contractelor de credit bancar obiectul principal al contractului este limitat la obligaţia de restituire a creditului şi de plată a dobânzii şi/ sau penalităţilor prevăzute în contract pentru nerespectarea scadenţei.

Tribunalul apreciază că acest comision este abuziv perceput de către intimata-pârâtă X, încălcând prevederile art. 4 alin. 1, 2 şi 3 din Legea  nr. 193/ 2000.

Astfel, potrivit acestor texte legale, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

De asemenea, conform art. 1 din acest act normativ, orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Potrivit lit. g) din Anexa la lege, este considerată abuzivă clauzele care dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare tribunalul reţine că prezentul contract de credit este un contract de adeziune, apelanții-reclamanți fiind obligați să îl semneze în forma stabilită de bancă, neavând posibilitatea de a influenţa în niciun mod vreuna dintre prevederile din acestuia, inclusiv prevederile referitoare la clauzele ce reglementează comisionul de acordare. Trebuie subliniat că în momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul (adică, apelanți-reclamanți) a acţionat de pe o poziţie inegală, inferioară, în raport cu banca, respectiv intimata-pârâtă X. Contractul încheiat este de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Apelanții-reclamanți nu au avut posibilitatea de a negocia nicio clauză din contract, acestea fiindu-le impuse, în forma respectivă, de către bancă.

Conform art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/ 2000 coroborat cu art. 249 din Codul de procedură civilă, intimatei-pârâte X. îi revine obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct aceste clauze, ceea ce nu s-a întâmplat.

Mai mult, tribunalul constată că intimata-pârâtă X nu a înţeles să definească şi cuvântul „acordare”, atâta timp cât aceasta a perceput şi un comision de analiză. 

Astfel, tribunalul apreciază că apelanții-reclamanți – în lipsa definirii acestor comisioane într-un limbaj inteligibil – nu au avut posibilitatea de a înţelege cu claritate motivele pentru care banca a perceput atât un comision de analiză, cât şi un comision de acordare. În alte cuvinte, trebuie constatat că terminologia folosită nu este decriptată în cuprinsul Condiţiilor generale de creditare pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute de către intimata-pârâtă aceste sume.

De asemenea, în contract nu s-a prevăzut motivul pentru care comisionul este perceput, astfel încât consumatorul nu poate înţelege de ce această sumă ar trebui suportată distinct de dobândă, independent de garanţiile pe care clientul le oferă în executarea obligaţiilor şi de conduita avută în raporturile cu banca.

Perceperea comisionului de acordare creează un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, apelanții-reclamanți fiind obligați să plătească o sumă importantă de bani pentru cauze necunoscute.

Comisionul de acordare nu este un echivalent al folosinţei sumei împrumutate astfel cum este dobânda percepută pentru acordarea creditului, iar perceperea comisionului de acordare înseamnă practic că pentru aceeaşi prestaţie, respectiv acordarea creditului banca percepe o dublă contraprestaţie: dobândă şi comision de acordare. Comisionul de acordare nu are nicio justificare obiectivă în derularea contractului, fiind perceput în mod abuziv.

Pe de altă parte, raportat la tipul creditului acordat apelanților-reclamanți, respectiv credit ipotecar în sensul prevăzut la art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/ 1999, instanţa de apel apreciază că raportului juridic stabilit între părţile litigante îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 190/ 1999.

Art. 15 din Legea nr. 190/ 1999 prevede că în sarcina împrumutatului pot fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente. Prevederile acestui text legal au un caracter imperativ, astfel cum rezultă din chiar formularea sa. În cuprinsul articolului nu se face nicio distincţie între cheltuielile puse în sarcina împrumutatului în funcţie de momentul în care acestea devin exigibile. Drept urmare, deoarece legiuitorul nu a dorit să realizeze o astfel de distincţie, ea nu trebuie să apară nici în procesul de aplicare a actului normativ.

Întrucât stipularea unui comision de acordare într-un contract de credit ipotecar, cum este şi cel perfectat de apelanții-reclamanți, contravine art. 15 din Legea nr. 190/1999, instanţa de apel apreciază că are caracter abuziv clauza prevăzută la art. 5.1 lit. b din contractul dedus judecăţii.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, tribunalul apreciază că nu prezintă nicio relevanţă juridică în cauză faptul că apelanţii-reclamanţi  la data încheierii contractului de credit absolviseră Academia de Studii Economice, respectiv Universitatea Politehnică, iar apelanta-reclamantă era studentă în anul IV la Facultatea de Drept, întrucât nici Legea nr. 193/ 2000, nici Directiva 93/ 13/ CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii nu fac nicio distincţie cu privire la anumite calităţi ale consumatorului. Astfel, cum legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Ceea ce este relevant în speţă pentru ca apelanţii-reclamanţi să aibă calitatea de consumatori este numai faptul că aceşti sunt persoane fizice şi că au contractat cu un comerciant/ un profesionist (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/ 2000).

În privinţa sancţiunii ce intervine ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, tribunalul reţine următoarele:

Deşi este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancţiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă, aşa după cum se va arăta mai jos, regimul juridic al acestei sancţiuni este practic identic cu al nulităţii absolute, acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

 Astfel, în ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general, şi nu unul individual.

Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).

Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs. Iveta Corčkovská, în considerentul nr. 50 s-a precizat că „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.

În acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/ 98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.

Aşa după cum se poate constata din examinarea cererii de chemare în judecată aceasta se referă la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei menţionate mai sus, plata de către apelanții-reclamanți a unor sume cu titlu de comision de acordare a devenit nejustificată, motiv pentru care, reţinând caracterul retroactiv al efectelor nulităţii, va dispune obligarea pârâtei X la restituirea către apelanții-reclamanți a sumelor plătite cu acest titlu.

Cererea de restituire a acestor sume este întemeiată pe plată nedatorată, ca urmare a dispariţiei fundamentului executării prestaţiei, prin declararea nulităţii clauzei contractuale în baza căreia apelanții-reclamanți şi-au executat obligaţiile.

Raportând situaţia de fapt la dispoziţiile 1341 şi art. 1344 din Codul civil din anul 2009 (aplicabile în speţă în raport de data rămânerii definitive a hotărârii privind constatarea caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzei privind plata comisionului de acordare) ce reglementează instituţia plăţii nedatorate, tribunalul constată întrunirea cumulativă a condiţiilor acesteia, din moment ce prestaţia efectuată de apelanții-reclamanți  – solvens cu privire la comisionul de acordare a avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, că datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzei contractuale respective ca urmare a constatării caracterului ei abuziv, şi că, în ipoteza restituirii plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiţia erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestaţiei.

Pentru aceste considerente, dând efect obligaţiei de restituire ce incumbă intimatei-pârâte X – accipiens şi apreciind că aceasta a fost de rea-credinţă, cunoscând caracterul abuziv al clauzei stipulate în contractul de credit preredactat de aceasta, neputând invoca în sprijinul său necunoaşterea Legii nr. 193/ 2000, având în vedere şi prevederile O.G. nr. 9/2000 şi O.G. 13/2011, tribunalul va obliga intimata-pârâtă X la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare, precum şi la plata dobânzii legale de la data încasării acestei sume şi până la achitarea integrală a debitului.

Cu privire la comisionul de administrare, tribunalul, cu majoritate, reţine următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 104303 din data de 14.03.2008, împrumutatul şi codebitorul datorează Băncii un comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începînd cu scadenţa a 13-a.

Cuantumul comisionului de administrare aferent fiecăreia din ratele în care trebuia rambursat împrumutul a fost menţionat în planul de rambursare a creditului (vol. I, f. 31 – 39, dosar JS 6).

Astfel cum rezultă din interpretarea art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48, acest comision este o parte componentă a costului (total al) creditului acordat de Bancă. Faptul că dobânda reprezintă prin definiţie preţul creditului, nu exclude eo ipso posibilitatea includerii altor elemente în structura costului. Clauza de la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit este asociată obiectului principal al contractului deoarece stabilesc prestaţii esenţiale ale consumatorului, în absenţa cărora acesta nu ar fi putut beneficia de suma de bani pe care Banca i-a pus-o la dispoziţie în conformitate cu clauzele contractului de împrumut.

În hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit următoarele:

„ (…) cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul (sic !) să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului (…) la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte”.

Din considerentele acestei hotărâri rezultă că este lipsit de relevanţă pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al modului de redactare al unei clauze care instituie în sarcina consumatorului obligaţia de plată a unor comisioane, dacă în cuprinsul contractului sunt explicate ori numai indicate şi motivele perceperii lor.

Nici o dispoziţie legală din materia dreptului consumatorului ori din dreptul comun nu impune profesionistului obligaţia de a arăta în contractul încheiat cu un consumator motivele pentru care îi pretinde acestuia plata unui anumit comision. Mai mult decât atât, în conformitate cu dispoziţiile 981 C.civ., clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt indicate expres.

Clauza de la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit a fost exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, nu doar din punct de vedere gramatical, ci şi din punctul de vedere al conţinutului întrucât întinderea sumelor datorate de împrumutat şi codebitor în temeiul ei a fost precizată atât în termeni relativi, prin arătarea procentului folosit la determinarea sa (0,15%), cât şi în termeni absoluţi, în graficul de rambursare fiind evidenţiată într-o coloană aparte valoarea comisionului de administrare. Faptul că în cuprinsul clauzei contestate nu s-a indicat expres că baza de calcul o reprezintă soldul creditului nu constituie un impediment de natură a face clauza dificil de înţeles, de vreme ce folosirea acestei baze de calcul este evidentă dacă se consultă graficul de rambursare a creditului în cuprinsul căruia se observă diminuarea lunară a acestuia, direct proporţională cu soldul creditului. În plus, în graficul de rambursare s-a arătat expres, în valoare nominală, cât din rata lunară reprezintă comision de administrare

Drept urmare, în raport cu prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, instanţa nu poate verifica dacă prevederea de la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, prin care se instituie în sarcina consumatorilor obligaţia de plată a unui comision de administrare are sau nu caracter abuziv, câtă vreme această clauză reglementează o obligaţie de plată în sarcina debitorilor ce se încadrează în obiectul principal al contractului. De asemenea, în raport cu prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, nu revine instanţelor judecătoreşti sarcina de a aprecia dacă valoarea comisioanelor percepute de Bancă este adecvată ori proporţională conţinutului serviciilor prestate de aceasta, în calitate de profesionist. 

Argumentele apelanţilor-reclamanţi bazate pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 nu sunt întemeiate. Astfel cum a reţinut prima instanţă în motivarea sentinţei apelate şi cum rezultă din termenii folosiţi în redactarea acestei dispoziţii legale, obiectul de reglementare al acestui articol îl reprezintă numai cheltuielile ocazionate de încheierea contractului (spezele contractului), legiuitorul indicînd expres care din aceste costuri pot fi puse ori transferate în sarcina împrumutatului.

Textul de lege nu se referă sub nici o formă la comisioanele pe care Banca le poate percepe în executarea contractului de împrumut, comisioanele neintrînd în obiectul de reglementare al acestuia. 

Drept urmare, motivele de apel invocate de apelanţii-reclamanţi cu privire la soluţia dată cererii lor de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit şi cererilor accesorii, nu sunt întemeiate şi urmează să fie respinse, cu majoritate.

Relativ la cheltuielile de judecată, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, tribunalul – având în vedere că prin admiterea apelului declarat de către apelanții-reclamanți s-a admis în parte cererea de chemare în judecată a acesteia – va face aplicarea prevederilor art. 453 alin. 1 și 2 şi art. 455 din Codul de procedură civilă din anul 2010, urmând a obliga reclamanţii la plata către pârâte a sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, a obliga pârâtele la plata către reclamanţi a sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi a compensa cheltuielile de judecată ocazionate de judecarea cauzei în primă instanţă

Pentru aceste considerente, tribunalul urmează a admite apelul formulate de apelanții-reclamanți X şi X, împotriva sentinţei civile nr. X pronunţate de Judecătoria Sectorului X Bucureşti, în dosarul nr. X, în contradictoriu cu intimatele-pârâte X, X şi X.

Ca atare, va schimba în tot sentinţa apelată, în sensul că va admite în parte cererea, va  constata nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b din Condiţiile speciale ale Contractului de facilitate de credit şi garanţie nr. X, va obliga pârâta X la plata către reclamanţi a sumei de 2394 Euro, în echivalent în lei la data plăţii, achitate cu titlu de comision de acordare, precum şi la plata dobânzii legale de la data încasării sumei nedatorate, 14.03.2008, şi până la achitarea integrală a debitului, va obliga reclamanţii la plata către pârâte a sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, va obliga pârâtele la plata către reclamanţi a sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată şi va compensa cheltuielile de judecată.

În temeiul art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă din anul 20120, reţinând culpa procesuală a intimatei-pârâte X în soluţionarea apelului, cu aceasta fiind încheiat contractul şi aceasta percepând comisionul de acordare în raport de care a fost admis apelul, tribunalul va obliga această intimată-pârâtă la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 1200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Cu majoritate:

Admite apelul formulat de apelanţii-reclamanţi X,  CNP X şi X, CNP X, ambii cu domiciliul în X, şi cu domiciliul ales pentru efectuarea tuturor actelor de procedura la X, sector 2, împotriva sentinţei civile nr. X pronunţată de Judecătoria Sectorului X Bucureşti, în dosarul nr. X, în contradictoriu cu intimatele X., cu sediul în X, X, cu sediul în X, prin mandatar X., cu sediul în X şi X, cu sediul în X, toate intimatele-pârâte având sediul ales în X.

Schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că:

Admite în parte cererea.

Constată nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b din Condiţiile speciale ale Contractului de facilitate de credit şi garanţie nr. X.

Obligă pârâta X. la plata către reclamanţi a sumei de 2394 Euro, în echivalent în lei la data plăţii, achitate cu titlu de comision de acordare, precum şi la plata dobânzii legale de la data încasării sumei nedatorate, 14.03.2008, şi până la achitarea integrală a debitului.

Obligă reclamanţii la plata către pârâte a sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Obligă pârâtele la plata către reclamanţi a sumei de 3000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Compensează cheltuielile de judecată.

Cu opinia separată a doamnei judecător X în ceea ce priveşte apelul declarat împotriva soluţiei pronunţate cu privire la cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzei de la art. 5.1 lit. b din Condiţiile speciale ale Contractului de facilitate de credit şi garanţie nr. 104303/14.03.2008 şi cererile accesorii acesteia.

Cu opinia separată a doamnei judecător X în ceea ce priveşte apelul declarat împotriva soluţiei pronunţate cu privire la cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzei de la art. 5.1 lit. c şi din Condiţiile speciale ale Contractului de facilitate de credit şi garanţie nr. X şi cererile accesorii acesteia.

Obligă intimata-pârâtă X. la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 1200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,  X.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

Judecător - X X X

GREFIER

X

Red. jud. X./05.07.2016/dact X./10.06.2016/7 ex.

Judecătoria Sectorului X București – dosar  nr. X

Judecător  primă instanţă – X

Dosar nr. X

Opinia separată a doamnei judecător X

În opinia mea este întemeiat apelul formulat de apelanţii-reclamanţii  X şi X şi în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzei de la art. 5.1 lit. c şi din Condiţiile speciale ale Contractului de facilitate de credit şi garanţie nr. X şi cererile accesorii acesteia.

Dreptul aplicabil:

În principal, apelanţii-reclamanţi și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile Legii nr. 193/2000.

Pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare mă voi raporta la dispoziţiile Legii nr. 193/ 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi (profesionişti) şi consumatori, în varianta sa în vigoare la data încheierii contractului de credit, respectiv la data de 14.03.2008, în aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile exprimat prin adagiul tempus regit actum, dat fiind faptul că validitatea actelor juridice şi, implicit nulitatea acestora, se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic.

Apreciez că actul normativ specificat este incident raportului juridic stabilit între părţi, având în vedere că  apelanţii-reclamanţi au calitatea de consumatori, în înţelesul dispoziţiilor art. 2 alin. 1, iar intimata-pârâtă X este comerciant (profesionist), perfectând contractul de credit în cadrul unei activităţi comerciale, potrivit prevederilor art. 2 alin. 2 din această lege.

În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, potrivit dispoziţiilor alineatului 2 al aceluiaşi articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

În continuare, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. 3 din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Statuând asupra aplicării dispoziţiilor Legii nr. 193/ 2000 în cazul contractului de credit dedus judecăţii, constat indiscutabil că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare a voinţei părţilor, întrucât clauzele lor nu au fost negociate direct cu  apelanţii-reclamanţi, ci au fost preformulate de către bancă. În opinia mea nu se poate considera că actul juridic încheiat de părţi este un contract negociat, din moment ce în cazul acestora părţile discută şi negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziţie contractuală. Aflat pe poziţie diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parţial în întregime numai de către una dintre părţile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

Prin urmare,  apreciez că trebuie înlăturată susţinerea vizând aspectul că actul juridic încheiat a fost negociat cu apelanţii-reclamanţi.

Intimata-pârâtă X nu a furnizat nicio explicaţie plauzibilă, din care să rezulte că părţile au negociat înainte de încheierea contractului.

Raportat la art. 4 din Legea nr. 193/ 2000, apreciez că trebuiau  verificate următoarele condiţii:

1) clauza contractuală să nu fi fost negociată;

2) prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;

b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

 Pe fondul apelului declarat de apelanţii-reclamanţi în ceea ce priveşte comisionul de administrare, tribunalul reţine următoarele:

Aşa cum s-a arătat anterior s-a perceput un comision de administrare, care este prevăzut la art. 5.1 lit. c) din contract. Potrivit acestei clauze, comisionul de administrare lunar este de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a.

Cu prioritate, consider că se poate analiza clauza ce instituie comisionul de administrare datorat de consumator, deoarece nu face parte din obiectul principal al contractului. În cazul contractelor de credit bancar obiectul principal al contractului este limitat la obligaţia de restituire a creditului şi de plată a dobânzii şi/ sau penalităţilor prevăzute în contract pentru nerespectarea scadenţei.

Apreciez că acest comision este abuziv perceput, încălcându-se prevederile art. 4 alin. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 193/ 2000.

Astfel, potrivit acestor texte legale, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

De asemenea, conform art. 1 din acest act normativ, orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Potrivit lit. g) din Anexa la lege, este considerată abuzivă clauza care dă dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare apreciez că prezentul contract de credit este un contract de adeziune,  apelanţii-reclamanţi fiind obligaţi să îl semneze în forma stabilită de bancă, neavând posibilitatea de a influenţa în niciun mod vreuna dintre prevederile din acestuia, inclusiv prevederile referitoare la clauza ce reglementează comisionul de administrare. Trebuie subliniat că în momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul (adică, apelanţii-reclamanţi) a acţionat de pe o poziţie inegală, inferioară, în raport cu banca, respectiv intimata-pârâtă X. Contractul încheiat este de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Intimatul-reclamant nu a avut posibilitatea de a negocia nicio clauză din contract, acestea fiindu-i impuse, în forma respectivă, de către bancă.

Conform art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/ 2000 coroborat cu art. 249 din Codul de procedură ă civilă, intimatei-pârâte X îi revine obligaţia de a dovedi ca a negociat în mod direct aceste clauze cu apelantele, ceea ce nu s-a întâmplat.

Mai mult,  dispoziţiile convenţionale  din art. 5.1 lit. c) din contractul încheiat de părți nu sunt clar, neechivoc exprimate, deoarece comisionul de administrare nu este definit prin convenţie, situaţie în care apelanţii-reclamanţi nu au avut posibilitatea de a cunoaşte motivele care determină perceperea acestuia și nu se poate aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu. Nu a fost definită noţiunea de comision de administrare pentru a permite consumatorului să înţeleagă serviciile a căror contravaloare este acoperită prin plata acestuia. Conform art. 1 din Legea nr. 193/ 2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

De asemenea,  constat că prin clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare nu se specifică la ce valoare este aplicat procentul de 0,15% sau perioada de timp pentru care se aplică astfel încât intimatul-reclamant nu a avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă la data semnării contractului, de întinderea obligaţiei astfel contractate.

Pentru aceste motive, apreciez că dispoziţia contractuală privind comisionul de administrare nu este clar şi neechivoc exprimată, fapt pentru care poate face obiectul controlului caracterului abuziv, exercitat în conformitate cu art. 4 alin. 6 din Legea  nr. 193/ 2000, în sensul stabilirii dacă creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, consider că existenţa unui echilibru efectiv între comerciant şi consumator presupune ca fiecărei plăţi efectuate de acesta din urmă să îi corespundă un serviciu prestat, respectiv anumite costuri contractuale. În cazul de faţă,  nu s-a indicat şi nu  s-a făcut dovada unei contraprestaţii sau a unui cost căruia să îi corespundă plata comisionului de administrare. Nu în ultimul rând, acest comision prezintă un caracter aleatoriu, nefiind determinat sau determinabil. Pentru aceste motive, o astfel de clauză creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că lasă la latitudinea exclusivă a apelantei-pârâte stabilirea modalităţii de calcul a sumelor datorate lunar cu titlul de comision de administrare.

În ceea ce priveşte aprecierea bunei-credinţe, deşi aceasta nu constituie o condiţie în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze, este necesar a se acorda atenţie forţei poziţiilor de negociere ale părţilor pentru a se putea constata dacă banca a acţionat în mod corect şi echitabil faţă de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să ţină seama. Or, aşa cum s-a arătat anterior este greu de crezut că interesele legitime ale  apelanților-reclamanți au fost luate în considerare, în condiţiile în care acestea s-au aflat într-o poziţie de inferioritate faţă de apelanta-pârâtă atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, cu privire la clauza în discuţie.

Având în vedere considerentele anterioare, consider că trebuia constat caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzută de art. 5.1 lit. c) din contract, privind comisionul de administrare.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/ 2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancţiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parţial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea. Legea nu menţionează expres dacă este vorba de o nulitate absolută sau una relativă, fapt pentru care stabilirea felului nulităţii se face prin raportare la natura interesului ocrotit prin norma juridică nerespectată, cu luarea în considerare şi a cauzei de nulitate, a terminologiei folosite în cuprinsul normei juridice, a regimului juridic al sancţiunii.

Apreciez că articolul menţionat stabileşte sancţiunea nulităţii absolute pentru ipoteza prevederii în contract a unei clauze abuzive având în vedere că textul legal foloseşte sintagma cu caracter imperativ ”clauzele nu vor produce efecte”, spre deosebire de formulele ”anulabile” sau ”pot fi anulate”, caracteristice nulităţii relative. În plus, prin stipularea în contract a unei clauze abuzive, care încalcă echilibrul contractual şi contravine bunei-credinţe, prin profitarea de poziţia subordonată a cocontractantului, autorul acesteia urmăreşte un scop ilicit şi/ sau imoral, iar cauza ilicită reprezintă un motiv de nulitate absolută, şi nu de nulitate relativă. Prin stipularea unei clauze abuzive, comerciantul nu urmăreşte doar vicierea consimţământului consumatorului (falsa reprezentare a unei împrejurări la încheierea contractului, care determină o persoană să încheie actul juridic respectiv în anumite condiţii, cu acceptarea unor clauze dezavantajoase), ci obţinerea unor venituri mai mari, profitând de starea de nevoie în care consumatorul se află, şi care îl determină pe acesta din urmă să încheie actul juridic în condiţiile impuse de cocontractantul aflat într-o poziţie economică privilegiată.

Nu în ultimul rând, apreciez că lipsirea de efecte a clauzelor abuzive din contractele de adeziune, nenegociate de părţi, are rolul de a ocroti un interes general, al tuturor consumatorilor prin protejarea acestora împotriva tendinţei comercianţilor de a abuza de poziţia dominantă economic pe care o deţin, fiind vorba de norme juridice de ordine publică cu un evident caracter imperativ.

Având în vedere soluţia  ce apreciez că trebuia pronunţată cu privire la clauza contractuală cuprinse în art. 5.1 lit. c din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 104303/14.03.2008, și făcând aplicarea principiului retroactivităţii (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât şi pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) şi a principiului restabilirii situaţiei anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate trebuie restituit),  consider că  se impunea restituirea prestaţiilor efectuate de către  apelanţii-reclamanţi în baza clauzei privind comisionul de administrare.

Potrivit dispoziţiile 1341 şi art. 1344 din Codul civil din anul 2009 (aplicabile în speţă în raport de data rămânerii definitive  a soluţiei ce am apreciat că ar fi trebuit pronunţată - de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzei privind plata comisionului de administrare) ce reglementează instituţia plăţii nedatorate, orice plată presupune o datorie şi ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii. În contextul constatării nulităţii absolute a comisionului de administrare,  trebuia considerată, retroactiv, că această obligaţie nu a existat, fiind vorba de o plată făcută fără temei şi care trebuie restituită de cel care a primit-o.

Pe de altă parte, raportat la tipul creditului acordat, respectiv credit ipotecar în sensul prevăzut la art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/ 1999, opinez că raportului juridic stabilit între părţile litigante îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii  nr. 190/ 1999.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei menţionate mai sus, plata unor sume cu titlu de comision de administrare a devenit nejustificată, motiv pentru care, reţinând caracterul retroactiv al efectelor nulităţii, opinez că trebuia dispusă restituirea sumelor plătite cu acest titlu, precum şi obligarea la plata dobânzii legale având în vedere dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 şi  O.G. 13/2011.

Cererea de restituire a acestor sume este întemeiată pe plată nedatorată, ca urmare a dispariţiei fundamentului executării prestaţiei apelanţilor-reclamanţi, prin declararea nulităţii clauzei contractuale în baza căreia aceştia şi-au executat obligaţiile.

Faţă de motivele expuse, apreciez că se impunea admiterea apelul formulat de  apelanţii-reclamanţii  X şi X şi în ceea ce priveşte apelul declarat împotriva soluţiei pronunţate cu privire la cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzei de la art. 5.1 lit. c şi din Condiţiile speciale ale Contractului de facilitate de credit şi garanţie nr. X şi cererile accesorii acesteia.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile legale deja evocate și art.480 din Codul de procedură civilă din anul 2010.

Judecător  X

Red./dact. jud. X./05.07.2016 /7 ex.

Domenii speta

Spete similare