Clauze abuzive

Prin cererea adresată Judecătoriei X şi înregistrată sub nr. X la 11.12.2015, reclamanţii  X şi X au chemat în judecată pârâtele X şi X,  pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate existenţa clauzelor abuzive din contractul de credit  de consum nr.X, prevăzute la art.4.1 alin.2, articol denumit "Dobânzi, Comisioane şi Taxe" şi anume: "Clientul se obligă să plătească următoarele comisioane: comision de acordare credit de 2,5% din valoarea creditului şi comision de administrare lunară a creditului de 0,4% aplicat la valoarea soldului creditului" şi să se  dispună anularea acestor clauze; să se constate existenţa clauzelor abuzive în contractul de credit de consum nr.X, prevăzute la tot art.4.3; să se constate existenţa clauzelor abuzive în actul adiţional nr.X la contractul de credit de consum nr.X, prevăzute la art.2.7.3. care menţine acelaşi comision de administrare în cuantum de 0,4% şi să dispuneţi anularea acestor clauze; să fie  obligate pârâtele în solidar să le restituie sumele încasate abuziv actualizate cu dobânda legală, reprezentând comision de acordare credit şi comision de administrare, începând cu data de 18.02.2008 şi până la executară efectivă; să obligaţi pârâtele în solidar la plata cheltuielilor de judecată pe care le vom în prezenta cauză.

În motivare, în fapt,  au arătat  că la data de 18.02.2008 au  încheiat cu Xcontractul de credit de consum nr.X pentru suma de 16500 CHF, pe un termen de 120 luni,  reclamanţii având calitatea de consumatori iar banca pârâtă calitatea de comerciant, în sensul prevăzut de legislaţia pentru protecţia consumatorilor.

Ulterior, la data de 29.11.2010 au încheiat cu pârâta actul adiţional nr.X la contractul de credit de consum nr.X, prin care s-a mărit perioada de creditare până în februarie 2019.

Au menţionat faptul că, şi prin acest act adiţional au fost menţinute clauzele abuzive pe care le-au reclamat şi în contractul iniţial de creditare încheiat cu banca.

Consideră  contractul de credit încheiat cu pârâta ca fiind  un contract standard, preformulat, clauzele acestuia nefiind direct negociate cu consumatorul, fiind astfel evident ca absolut toate convenţiile de credit perfectate de către pârâtă au exact acelaşi conţinut, fiind simple contracte de adeziune.

Această convenţie de credit, ce prezintă practic toate caracteristicile unui contract de adeziune, cu clauze preformulate de către instituţia bancara, conţine clauze abuzive, aşa cum sunt acestea reglementate de legea nr. 193/2000. Mai mult decât atât, pârâta a abuzat pe parcursul derulării contractului de astfel de clauze, reţinând din contul reclamanţilor mai multe sume de bani cu titlu de comision de acordare credit sau de administrare, pe care nu le datorau.

În conformitate cu prevederile art.4.1 alin.2 din contractul de credit de consum nr.X şi prevederile art. 2.7.3. din actul adiţional nr.X la contractul de credit de consum nr.X, banca percepe un comision de acordare credit de 2,5% din valoarea creditului şi comision de administrare lunară a creditului de 0,4% aplicat la valoarea soldului creditului.

Motivul pentru care banca a perceput aceste comisioane este acela al acordării creditului sau al administrării acestuia, ori astfel de motive nu au nici o legătură cu un eventual risc, ci cu preţul creditului, care e în fapt dobânda perceputa, astfel ca în acest context apreciază că aceste clauze au un caracter evaziv şi echivoc.

De asemenea, arată că motivaţia perceperii acestor comisioane nu este detaliată sub nici o forma în cuprinsul contractului de credit, din clauzele stipulate rezultând, în mare, modul de calcul şi cuantumul comisioanelor, precum şi că acestea se percep indiferent dacă clientul este bun sau rău - platnic, neexistând nici o prevedere dacă la încetarea convenţiei, acestea se vor restitui, şi aşa cum rezultă din contractul de credit, comisionul de administrare este încasat de bancă lunar, o dată cu rambursarea ratelor de credit, pentru acelaşi motiv pentru care banca percepe dobânda.

Comisionul devine astfel o dobânda ascunsă; comisionul nu poate fi considerat un preţ al banilor, căci preţul banilor este dobânda; dacă acest comision ar fi considerat un preţ al banilor, prezumţia de caracter abuziv ar fi şi mai puternică, întrucât pentru aceeaşi prestaţie / serviciu, banca încasează doua preţuri. Prin urmare, modul echivoc în care a fost definit comisionul de administrare şi modul de calcul al acestuia, au condus la majorarea costurilor percepute de banca, acest comision fiind în realitate o dobândă mascată.

Disimularea unei părţi a dobânzii sub denumirea de comision este o dovada a relei credinţe a băncii care percepe un astfel de comision, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienţilor, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acţionau pe aceeaşi piaţa relevanta cu pârâta (dar care, in realitate, datorita adăugării la DAE a comisionului de risc, nu mai erau chiar atât de avantajoase) şi, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite ale comercianţilor.

Cu ocazia încheierii contractului de credit nu li s-a adus la cunoştinţă sub nici o formă, motivul pentru care a fost inclus acest comision de administrare, scopul lui, care este serviciul pe care îl presta banca în schimbul acestui comision sau orice alt element de fapt determinant în stabilirea cuantumului acestui comision.

Prin încasarea comisionului de administrare de către banca în condiţiile mai sus arătate, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei credinţe.

Raportându-ne la dispoziţiile Codului Civil, art.1341 alin.(l) prevede că "cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire".

Banca nu a explicat în mod concret ce reprezintă comisionul de administrare, o cheltuială sau un venit al băncii.

Potrivit art. l din Legea nr. 193/2000, "orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate."

Potrivit lit. g) din Anexa legii mai sus menţionate, este considerată abuzivă clauza care "dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale".

De asemenea, conform art.4 alin.(l) din Legea nr. 193/2000: "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a data posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei..."

Dreptul la acţiunea în restituirea sumelor plătite în temeiul unui act lovit de nulitate intervine şi în baza unuia din principiile efectelor nulităţii actului juridic civil, principiul "restitutio in integrum", potrivit căruia tot ceea ce s-a executat în baza unui act lovit de nulitate trebuie restituit astfel încât părţile raportului juridic civil să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat. Ori, repunerea părţilor în situaţia anterioară presupune restituirea sumelor de bani reţinute de pârâte cu titlu de comisioane de acordare credit şi de administrare.

În drept şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii 193/2000, art.966, 1169, 1341 Cod Civil, Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European, Directiva Consiliului European nr.93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

În dovedire a depus la dosar contractul de credit  de consum nr.X, act adiţional X la contractul de credit de consum nr.X, grafic de plăţi.

Prin serviciul registratură la 25.03.2015  reclamantul a depus la dosar precizare de acţiune  prin care a  arătat că  nu îi este cunoscută valoarea totală a sumelor privitoare la dobânda variabilă  plătită în plus peste pragul de 9,50 % şi valoarea comisioanelor  ce urmează a fi restituite.

Prin serviciul registratură la 11.01.2016 pârâta X a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamanţi ca neîntemeiată.

În motivare, în esenţă,  a arătat că anterior semnării contractului de credit reclamanţii au putut consulta clauzele acestuia, au avut posibilitatea de a analiza şi studia cu atenţie fiecare dintre clauze, pentru a aprecia daca acestea corespund sau nu intereselor sale, sau dimpotrivă, încalcă aceste interese. De asemenea, reclamantul a beneficiat de consultanţă cu privire la aspectele neclare din contract anterior semnării acestuia, astfel încât să îşi poată exprima consimţământul în deplină cunoştinţa de cauză. Aceasta este practica bancara obişnuita şi a fost respectată şi de către Bancpost la încheierea fiecărui contract de credit, indiferent de tipul acestuia şi indiferent de consumator.

În situaţia în care reclamantul ar fi ajuns la concluzia că unele dintre clauzele contractuale nu corespund intereselor sau drepturilor proprii, ar fi putut opta pentru a nu încheia contractele de credit, realizându-şi obiectivele şi necesităţile de creditare fie prin intermediul altor produse de acelaşi gen pe care le oferea Bancpost la acel moment, fie de la alte instituţii bancare care ar fi putut, din perspectiva domniei sale, să vină mai mult în întâmpinarea nevoilor proprii.

Astfel, reclamantul a avut posibilitatea reală, concretă, de a lua cunoştinţa despre fiecare dintre clauzele şi costurile cu privire la care ar fi avut nelămuriri sau dubii.

Prin a avea posibilitatea reala de a cunoaşte condiţiile contractuale la momentul încheierii contractului, trebuie să se înţeleagă faptul că reclamantul a avut la dispoziţie elementele necesare pentru a cunoaşte costurile şi condiţiile contractuale, indiferent dacă, în concret, au valorificat sau nu aceste condiţii.

Precizează că niciuna dintre clauzele contractuale nu obligă pe consumator la suportarea unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului.

A mai arătat că la momentul încheierii contractului de credit exista pe piaţa bancara o varietate de produse de creditare, selecţia aparţinând consumatorului, în funcţie de varianta cea mai avantajoasă. Existenţa unor produse predefinite şi a unor contracte de credit standardizate nu afectează libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit tip de comisioane şi nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opţiunea clientului fiind liber exprimată; prin completarea cererii de credit reclamantul au optat pentru produsul care corespundea intereselor proprii; contractele de credit prevăd care sunt condiţiile şi consecinţele tipului de dobânda şi de comisioane şi totodată modul în care sunt calculate, acestea fiind analizate de către împrumutat.

Între părţi, în data de 18.02.2008 X s-a semnat contractul de credit X prin care banca a acordat reclamantei un credit în valoare de 16500.00 CHF pentru o perioada de 120 de luni.

În momentul acordării creditului, pârâta X punea la dispoziţia clienţilor o anumită oferta pentru dobânzile, taxele, comisioanele percepute, pentru fiecare tip de credit. Aceste oferte variază în fiecare an în funcţie de evoluţia pieţei bancare, tarifele practicate de banca fiind influenţate de mai mulţi factori, dar in special, de costul fondurilor, precum şi marja de risc a ţării.

Din portofoliul de soluţii de creditare oferite de banca clienţilor săi la vremea respectiva, reclamanta a ales un produs de creditare cu dobânda variabila acordat în moneda CHF.

În privinţa legii aplicabile prezentului litigiu,  examinarea fiecăreia dintre categoriile de clauze considerate abuzive de către reclamanţi se face în principal în raport cu dispoziţiile art. 4 alin (1) din Legea nr. 193/2000, o clauza contractuală care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă daca creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, şi, dacă este cazul, în raport cu prevederile Legii nr. 190/1999 şi ale Legii nr. 289/2004.

Referitor la art. 4 alin. (1), în mod constant, în cadrul analizei fiecăreia dintre clauze, reclamanţii iau în discuţie o pretinsă rea-credinţă a băncii în ceea ce priveşte modul în care au fost concepute clauzele contractuale. În primul rând, contractul a fost încheiat cu respectarea întocmai a cadrului legal în vigoare la data încheierii lui, care nu cunoştea limitările şi interdicţiile instituite ulterior, abia prin OUG nr. 174/2008 şi, mai departe, prin OUG nr. 50/2010.

În al doilea rând, contractul în discuţie este în deplină concordanţă cu practicile bancare generalizate în perioada de referinţa în care au fost încheiat, când creditul în România a cunoscut o expansiune extraordinară, pe fondul unei creşteri economice bazate în special pe operaţiuni speculative pe plata Imobiliara şi pe o exacerbare a consumului. Ar fi o gravă eroare să se ignore contextul economic în care au fost încheiate contractele şi practicile bancare cvasigeneralizate. Nu poate fi aplicată astăzi contractelor încheiate în perioada respectivă, într-un anumit context legislativ şi economic, noua scara de valori practicată în prezent, în condiţii de criza economica şi financiara.

Aşadar, nu poate fi vorba de rea-credinţă din partea băncii care, la încheierea contractului cu reclamantul nu a făcut altceva decât să ţină seama de prevederile legale şi practicile bancare curente.

Astfel, este de reţinut faptul că în tot sistemul bancar existau clauze de tipul celor pe care reclamantul le învederează prin cererea de chemare în judecată. În acest context, a pretinde ca în perioada respectivă, pârâta ar fi trebuit să practice clauze de tipul celor pretinse de reclamanţi, în condiţiile în care piaţa serviciilor bancare era caracterizată printr-o acuta concurenţă între instituţiile de credit, ar fi însemnat practic scoaterea X în afara competiţiei.

În al treilea rând, o soluţie de principiu dată de instanţa de judecata în sensul că, în principiu, clauzele atacate de reclamant sunt abuzive, ar pune grav în discuţie, prin ricoşeu, portofoliile de credite încheiate în perioada de referinţa, putând genera consecinţe negative incalculabile sub aspectul pierderilor masive care ar putea fi înregistrate în sistemul bancar, pe fondul oricum precar al portofoliului de credite neperformante în continuă creştere, în condiţiile unei crize economice prelungite. Este şi considerentul pentru care, prin Legea nr.288/2010 de aprobare a OUG nr. 50/2010 s-a renunţat la dispoziţia tranzitorie potrivit căreia prevederile OUG nr. 50/2010 ar trebui aplicate şi contractelor în curs de derulare, dispoziţie care, sub aspect strict juridic, era discutabilă sub aspectul neconstituţionalităţii, implicând o aplicare retroactivă a noilor dispoziţii legale, dar, sub aspectul oportunităţii înseamnă o repunere în discuţie a practicilor şi tehnicilor contractuale de creditare de natura să destabilizeze sistemul bancar. Or, daca legiuitorul însuşi a abandonat aceasta aplicare imediata a OUG nr. 50/2010, limitând-o strict la anumite aspecte, nu este posibil ca, pe calea indirecta a unei acţiuni în instanţa, sub pretextul aplicării Legii nr. 193/2000 reclamantul sa obţină, de fapt acelaşi rezultat, ba chiar unul şi mai avantajos, pe baza unor interpretări personale pe care le avansează, în condiţiile în care au refuzat sau tăgăduit actele adiţionale care realizau alinierea la prevederile OUG nr. 50/2010.

Cu privire la dreptul băncii de a modifica dobânda, învederează că susţinerile reclamantului sunt neîntemeiate întrucât posibilitatea  băncilor de a modifica nivelul dobânzii în chiar cursul executării contractului de credit este prevăzută de alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă exista o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul". Prin urmare, prevederile anterior menţionate consacra în mod expres dreptul profesionistului de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator în condiţiile în care exista o motivaţie întemeiată, consumatorul este notificat cu privire la acest aspect, iar acesta din urma are posibilitatea de a rezilia imediat contractul.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 93 lit. g) pct. 2 din OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, „în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţa a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta să fie unica pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv şi să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract". Din analiza acestora dispoziţii legale se poate observa că clauzele din contractele de credit referitoare la dobânda nu sunt abuzive, fiind stipulate cu respectarea prevederilor legale aplicabile.

Prin urmare, este evident faptul că nu poate fi calificată ca fiind abuzivă clauza prin care se stabileşte în contractele de credit o dobândă variabilă şi dreptul băncii de a modifica această dobândă, pentru că însăşi Legea nr. 193/2000, în vigoare la data încheierii contractelor admitea posibilitatea încheierii unor asemenea contracte, precum şi dreptul unilateral al instituţiei de credit de a modifica dobânda.

Cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare a creditului art. 4.1 alin 2, învederează că respectivele clauze sunt neîntemeiate întrucât comisionul de acordare a creditului reprezintă costul suportat de banca pentru serviciile de analiza a bonităţii clientului ce sunt efectuate înainte de a fi acordat creditul. Respectivul comision fost reţinut o singura data, în momentul acordării creditului, fără a fi returnat odată cu rambursarea creditului.

Astfel, în vederea analizării profilului reclamanţilor, ca potenţial client ai băncii, subscrisa indisponibilizează importante resurse (umane, de timp, de birotica, etc) pentru ca reclamanţilor sa primească aprobarea împrumutului. Mai mult decât atât, banca nu solicita efectuarea unor verificări reclamanţilor, care se prezuma ca este o persoana diligenta, având evidentele veniturilor lui, ci banca este obligata sa supună analizei interne informaţiile oferite de către clienţi - în folosul acestora, respectiv pentru a le acorda împrumutul, în măsura în care aceştia îndeplinesc condiţiile necesare. De asemenea, cuantumul acestui comision poate fi uşor stabilit întrucât este exprimat într-un procent fix aplicat la valoarea iniţială a creditului, astfel încât consumatorul cunoaşte încă de la început ce sumă urmează să plătească pentru acordarea creditului.

Mai mult decât atât, reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor de constatare a caracterului abuziv al respectivei clauze: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie considerată prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; clauza sa nu se refere la obiectul principal al contractului.

Totodată, clauza contractuală privind comisionul de acordare credit este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar si precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Mai mult decât atât, legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea stipularea acestui tip de comision, astfel încât se poate observa că nu a fost invocată încălcarea vreunei dispoziţii legale ca urmare a stipulării clauzei referitore la comisionul de acordare credit.

Prin urmare, nu poate fi reţinut caracterul abuziv al clauzei privitoare la comisionul de acordare a creditului, acesta fiind perfect valabil pentru motivele arătate mai sus.

În privinţa comisionului de administrare art. 4.1 alin 2, învederează instanţei de judecată ca susţinerile reclamanţilor sunt neîntemeiate întrucât comisionul de administrare a creditului este recunoscut în cuprinsul dispoziţiilor art. 93 lit. d) teza I din Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor potrivit cărora, „în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: în contractul de credit/depozit se vor menţiona şi costurile de administrare, de retragere numerar si/sau de depunere numerar aferente contului curent, care cad în sarcina consumatorului, dacă furnizorul de servicii financiare percepe astfel de comisioane", devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, „clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 93 lit. d) teza I din OG nr. 21/1992, art. 36 alin.(3) din OUG nr. 50/2010, precum şi cele art. 56 alin. (1), alin. (3) teza I, art. 205 - art. 208 din noul Cod de procedura civilă.

În dovedire a depus la dosar practică judiciară.

 Prin încheierea de şedinţă din data de 06.04.2016 au fost încuviinţate pentru părţi proba cu înscrisuri.

Prin serviciul registratură la 25.04.2016  pârâta a comunicat relaţiile solicitate de către instanţă.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine următoarele:

În fapt, între reclamanţii X în calitate de împrumutat şi X în calitate de codebitor, şi pârâtele X şi X,  a fost încheiat contractul de credit nr. X pentru suma de 16.500 franci elveţieni, prelungit prin actul adiţional nr.X semnat la 29.11.2010, prin care s-a mărit perioada de creditare până în februarie 2019 (f.8-16).

În aceste contracte, la art.4.1 alin.2, articol denumit "Dobânzi, Comisioane şi Taxe" respectiv la art.2.7.3, se prevede: "Clientul se obligă să plătească următoarele comisioane: comision de acordare credit de 2,5% din valoarea creditului şi comision de administrare lunară a creditului de 0,4% aplicat la valoarea soldului creditului" .

De asemenea în contract la art.4.3 se prevede că ,, pe parcursul contractului banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi/sau comisioanele bancare,,.

Aceste clauze sunt abuzive în aprecierea reclamanţilor, deoarece nu au fost negociate direct; în contract nu se explică scopul acestor comisioane; comisionul de administrare este o dobândă ascunsă fiind încasat lunar de bancă, odată cu rambursarea ratelor de credit, deşi pentru acelaşi motiv banca încasează dobândă, el neputând fi considerat un preţ al banilor, prin încasarea comisionului creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei - credinţe.

Examinând cererea prin prisma motivelor invocate, mijloacelor de probă administrate şi dispoziţiilor legale incidente în materie, instanţa urmează să respingă acţiunea ca neîntemeiată pentru considerentele ce succed:

Convenţiile de credit reprezintă contracte ale căror clauze intră sub incidenta Legii 193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între comercianţi si consumatori, astfel că instanţa va analiza clauzele menţionate de reclamanţi în raport de aceste prevederi legale, pentru a stabili dacă sunt ori nu abuzive.

Potrivit art. 4 alin.(1)-(3) din Legea 193/2000 "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens".

Deci, pentru a exista caracterul abuziv al unei clauze contractuale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii pe care instanţa urmează a le analiza.

Cu privire la calităţile de consumator, respectiv de comerciant ale părţilor, instanţa reţine că acestea sunt dovedite, având în vedere faptul că la momentul încheierii contractului, pârâta este o societate comercială care a acţionat în scopul comercializării serviciilor sale de creditare, iar reclamanţii persoane fizice ce au acţionat în scopuri personale (necomerciale), cele două părţi având calitatea de consumator, respectiv comerciant, fiindu-le aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Cea de-a doua condiţie ce urmează a fi analizată priveşte caracterul negociat al clauzelor contractuale.

 Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

În privinţa celei de-a treia condiţie ce trebuie îndeplinită, anume existenţa unui  dezechilibru semnificativ creat între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, instanţa reţine că potrivit art. 4 din Legea 193/2000, o clauză contractuală poate fi abuzivă prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze şi în cele ce urmează va analiza fiecare clauză în parte pentru a stabili dacă se face dovada existenţei acestui dezechilibru. precum şi comisioanele şi cuantumul acestora

Instanţa reţine că, respectivele clauze contractuale contestate de către reclamanţi sunt cuprinse într-un contract standard preformulat, dar reclamanţii au avut posibilitatea să influenţeze natura acestuia, atunci când au luat cunoştinţă de conţinutul lui, putând refuza acceptarea creditului, astfel încât nu pot fi considerate ca nefiind negociate în sensul art. 4 din legea evocată de reclamanţi.

Referitor la comisionul de acordare a creditului art. 4.1 alin.(2) din contract, inserarea acestuia ca o clauză contractuală nu este una abuzivă, deoarece  comisionul de acordare a creditului – de analiză aşa cum este prevăzut de art.36 alin.(1) din OUG 50/2010 - reprezintă costul suportat de bancă pentru serviciile de analiză a bonităţii clientului ce sunt efectuate înainte de a fi acordat creditul. Respectivul comision a fost reţinut o singură dată, la momentul acordării creditului, fără a fi returnat odată cu rambursarea creditului, cuantumul lui fiind cunoscut de reclamanţi la data semnării contractului.

Scopul acestui comision nu este necesar a se prevedea expres în contract – aşa cum susţin reclamanţii - acesta fiind arătat de lege, dar şi prin însăşi definiţia lui ,, comision de acordare credit ,, arătându-şi finalitatea, respectiv pentru analiza profilului reclamanţilor, ca potenţiali clienţi ai băncii, costul cu  resursele umane,  birotica, timpul consumat pentru ca reclamanţii să primească aprobarea împrumutului la momentul acordării lui.

De asemenea, cuantumul acestui comision poate fi uşor stabilit întrucât este exprimat într-un procent fix aplicat la valoarea iniţială a creditului, astfel încât consumatorul - recte reclamanţii - cunoaşte încă de la început ce sumă urmează să plătească pentru acordarea creditului.

Totodată, clauza contractuală privind comisionul de acordare credit este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar si precis, face parte din costul creditului, fiind împreună cu cea privind comisionul de administrare lunară o componentă importantă a contractului, o condiţie esenţială a acestuia, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea stipularea acestui tip de comision, astfel încât se poate observa că reclamanţii nu au invocat încălcarea vreunei dispoziţii legale ca urmare a stipulării clauzei referitore la comisionul de acordare credit.

Prin urmare, nu poate fi reţinut caracterul abuziv al clauzei privitoare la comisionul de acordare a creditului, acesta fiind perfect valabilă pentru motivele arătate mai sus.

În privinţa comisionului de administrare art. 4.1 alin 2, instanţa apreciază că nici acesta nu reprezintă o clauză abuzivă în contract,  întrucât comisionul de administrare a creditului este recunoscut în cuprinsul dispoziţiilor art. 93 lit. d) teza I din Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor potrivit căruia: „în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: în contractul de credit/depozit se vor menţiona şi costurile de administrare, de retragere numerar si/sau de depunere numerar aferente contului curent, care cad în sarcina consumatorului, dacă furnizorul de servicii financiare percepe astfel de comisioane", devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, „clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Instanţa reţine că cele două comisioane prevăzute în contract, criticate de reclamanţi, sunt clare, fără a lăsa loc de interpretări, iar dacă reclamanţii au citit cu atenţie contractul la momentul semnării lui, au  înţeles fără echivoc semnificaţia clauzelor cuprinse la art.4.1 alin.(2), acestea nefiind de natură a crea un dezechilibru major în dauna consumatorului, raportat la cuantumul procentual al acestora de 2,5%, respectiv 0,4%.

De asemenea, conform art. 36 alin. (1), (3) din OUG nr. 50/2010, cu modificările şi completările ulterioare: ,, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai, comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor; comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului,,.

Cu privire la dreptul băncii de a modifica dobânda,  susţinerile reclamanţilor sunt neîntemeiate întrucât posibilitatea  băncilor de a modifica nivelul dobânzii în chiar cursul executării contractului de credit este prevăzută de alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă exista o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

În consecinţă, prevederile anterior menţionate consacră în mod expres dreptul profesionistului de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator în condiţiile în care există o motivaţie întemeiată, consumatorul fiind notificat cu privire la acest aspect, şi are posibilitatea de a rezilia  contractul.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 93 lit. g) pct. 2 din OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, „în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţa a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta să fie unica pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv, şi să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract". Din analiza acestora dispoziţii legale, instanţa reţine că, în contractele de credit clauzele referitoare la dobânda nu sunt abuzive, fiind stipulate cu respectarea prevederilor legale aplicabile.

Astfel, nu poate fi calificată ca fiind abuzivă clauza prin care se stabileşte în contractele de credit o dobândă variabilă şi dreptul băncii de a modifica această dobândă, pentru că însăşi Legea nr. 193/2000, în vigoare la data încheierii contractelor admitea posibilitatea încheierii unor asemenea contracte, precum şi dreptul unilateral al instituţiei de credit de a modifica dobânda.

Fiind respinsă cererea de constatare a unor clauze abuzive în contract, va fi respins ca neîntemeiat şi petitul accesoriu al acesteia de restituire a sumelor reprezentând comisioane încasate de pârâte.

Domenii speta

Spete similare