Pretentii

Prin sentinţa civilă nr. 263, Judecătoria Alexandria a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenţii.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 400 Euro, echivalentul în lei la cursul BNR din data plăţii, reprezentând contravaloare debit neachitat.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a dobânzii legale aferente sumei de 400 Euro, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, şi anume 28.04.2015, şi până la data plăţii efective a debitului.

A admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 128,48 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe la data 28.04.2015, sub nr. 1758/740/2015, reclamantul P I a solicitat instanţei judecătoreşti pronunţarea unei hotărâri, în urma căreia pârâtul M D să fie obligat la restituire sumei de 2.000 € sau echivalentul în lei calculat la data efectuării plăţii în funcţie de cursul de schimb al B.N.R, obligarea pârâtului la plata dobânzii aferente sumei, calculată de la data de 01.05.2011 şi până la data de introducerii acţiunii, obligarea pârâtului la achitarea de daune interese moratorii (dobândă moratorie echivalentă cu dobânda legală calculată la întreaga sumă de la data introducerii cererii de chemare în judecată conform Deciziei nr. 2/2014 pronunţată de I.C.C.J) precum şi obligarea acestuia din urmă la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a precizat faptul că l-a cunoscut pe pârât de când acesta a fost angajat grefier la Judecătoria Alexandria, cu care ulterior a legat o relaţie de amiciţie, prin intermediul mamei sale, C C, pârâtul intrând în completul de judecată condus de mama reclamantului.

La data de 10.08.2010, pârâtul M D i-a solicitat reclamantului să-i împrumute suma de 2.000 €, în vederea rambursării unui debit la o instituţie bancară şi refinanţării împrumutului, promiţând că îi va restitui reclamantului suma de bani imediat ce va ridica banii de la bancă.

 Reclamantul a arătat că, anterior acordării împrumutului de 2.000 €, pârâtul mai împrumutase o suma de bani de la el, sumă pe care a restituit-o la timp, motiv pentru care a considerat că este de bună-credinţă şi i-a remis suma de bani chiar şi fără a mai încheia o chitanţă de mână.

Totodată, reclamantul a precizat faptul că a solicitat suma de 2.000 €, pe care i-a împrumutat-o pârâtului, unui coleg de serviciu, spunându-i pârâtului M D faptul că se va percepe o dobândă lunară de 8%, raportat la suma de 2.000 €, acesta din urmă achitând dobânda până în luna mai a anului 2011. Având în vedere faptul că acesta nu i-a restituit suma împrumutată, reclamantul a făcut demersuri pentru recuperarea creanţei, s-a deplasat la locul de muncă al pârâtului, solicitându-i restituirea sumei de bani, demersuri ce au rămas, însă, fără rezultat.

De asemenea, reclamantul a arătat faptul că, în data de 04.05.2012, a avut cu pârâtul o discuţie solicitându-i acestuia să îi restituie împrumutul, discuţie pe care a înregistrat-o cu telefonul mobil, în urma căreia pârâtul recunoştea faptul că are de restituit sumei de 3.000 €. Considerându-se înşelat, reclamantul a iniţiat pe numele pârâtului o plângere penală, constituindu-se astfel dosarul penal nr. 2434/P/2013, în cauză dispunându-se o soluţie de clasare a cauzei.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 1676 şi 1198 din Codul Civil şi art. 102 din Legea nr. 71/2011.

În probatoriu, a solicitat administrarea probei cu martori, interogatoriul pârâtului şi proba cu înscrisuri, ataşând, în copie, următoarele: Ordonanţa nr. 2434/P/2013 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria (f. 8), referatul de clasare înaintat Unităţii de Parchet de către Biroul Investigaţii Criminale Alexandria (f. 9-10), plângerea penală nr. 2434/P/2013 înaintată de reclamant Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria (f. 11-13), declaraţii reclamant (f. 14-16), dovezi de îndeplinire a procedurii de citare (f. 17-18), Ordonanţa de începere a urmăririi penale din 08.05.2014 (f. 19), proces verbal din data de 05.06.2014 privind predarea de către reclamant către organele de poliţie a unui stick de memorie (f. 21), proces verbal de examinarea a conţinutului unui suport de memorie externă (f. 22-25), cerere adresată de pârât B.I.C la data 27.01.2014 (f. 26) şi proces verbal din data de 12.05.2014 privind imposibilitatea audierii pârâtului M D de către organele de poliţie (f. 27).

Cererea a fost legal timbrată cu taxa de timbru în valoare de 546,30 lei (f. 34), potrivit art. 3 alin. 1 din OG nr. 80/2013.

Prin întâmpinarea (f. 38-41) depusă la data de 16.06.2015, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond, respingerea acţiunii reclamantului, ca nefondată.

În fapt, pârâtul a arătat că l-a cunoscut pe reclamant la începutul anului 2009, prin intermediul relaţiilor de serviciu pe care acesta le avea cu mama reclamantului, pârâtul fiind angajat ca grefier la Judecătoria Alexandria în anul 2008 şi fiind repartizat în completul de judecată condus de dna judecător C C, mama reclamantului.

Pârâtul a precizat că, la începutul anului 2010, în urma unei discuţii avute cu dna C, i-a adus la cunoştinţă că are nevoie de o anumită sumă de bani pe care urmează a o restitui într-un interval de timp mai îndelungat, aceasta din urmă aducându-i la cunoştinţă faptul că îl poate ajuta, întrucât, fiul său are un coleg de serviciu care oferă împrumuturi cu o dobândă lunară de 10℅, îndemnându-l să meargă să-i ceară ajutorul fiului său.

 Ulterior pârâtul s-a deplasat la domiciliul reclamantului, unde acesta din urmă i-a precizat că el este cel care împrumută banii cu dobândă şi nu un coleg de-al său, şi că urmează să se gândească dacă îi va acorda sau nu împrumutul.

 La un interval de câtva zile de la acea dată, pe la începutul lunii martie 2010, pârâtul a fost chemat de mama reclamantului, care i-a remis suma de 500 €, reclamantul confirmându-i telefonic, că îi va da diferenţa de bani după virarea salariilor.

 Pârâtul arată că, în data de 10.03.2010,  s-a întâlnit, în faţa Judecătoriei Alexandria, cu reclamantul, acesta din urmă înmânându-i suma de 4.010 lei (echivalentul în lei a sumei de 1.000 euro) în maşina sa. Ulterior, la câteva zile după remiterea sumei susmenţionate, reclamantul i-a mai dat pârâtului suma de 500 €.

Pârâtul, prin raportare la prevederile Decretului 167/1958, la data remiterii banilor reţinută de acesta şi la data formulării acţiunii reclamantului, a invocat prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune. Totodată, pârâtul a precizat faptul că în cauză nu a operat nici unul din cazurile de întrerupere sau suspendare a prescripţiei.

În ceea ce priveşte conţinutul înregistrării discuţiei telefonice, pârâtul a precizat faptul că nu s-a stabilit identitatea persoanelor care au purtat conversaţia, aceasta nefăcând dovada unei recunoaşteri a pârâtului.

De asemenea, pârâtul a precizat  că suma pretinsă de reclamant a fost deja restituită, pârâtul contractând în data de 17.06.2011 un Contract de împrumut la CAR pentru suma de 28.000 lei, în vederea achitării împrumutului către reclamant. Totodată, pârâtul a precizat că, pe lângă rambursarea datoriei contractate, a achitat reclamantului şi o dobândă în cuantum de 2.800 € (timp de 14 luni, pe perioada mai 2010 – iunie 2011).

În drept, pârâtul a invocat prevederile instituite de art. 7 alin. 1 şi 22 din Decretul nr. 167/1958.

În probatoriu, pârâtul a solicitat administrarea probei cu martori şi a probei cu înscrisuri, ataşând, în copie, următoarele: contractul de împrumut nr. AC0010 din 17.06.2011 (f. 42-44), proces-verbal din data de 05.06.2014 (f. 45) şi referatul cu propunere de clasare (f. 46-47).

La data de 02.07.2015, reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare (f. 52-59), solicitând respingerea excepţiei prescripţiei invocate de pârât, ca neîntemeiată, precizând că termenul de prescripţie a început să curgă la data naşterii raportului juridic între părţi, 10.08.2010, acesta fiind întrerupt de mai multe ori, atât prin plata dobânzii până în luna mai a anului 2011 (ce reprezintă un act începător de executare), prin recunoaşterea datoriei de către pârât în urma discuţiei telefonice înregistrate cu telefonul mobil în data de 14.05.2012, cât şi prin plângerea penală formulată împotriva pârâtului de către reclamant la data de 02.07.2013.

Totodată, reclamantul a precizat faptul că nu a convenit cu pârâtul o dată limită privind restituirea sumei contractate de acesta şi că dobânda convenită a fost de 8℅ şi nu de 10℅, cum precizează pârâtul, dobândă ce a fost achitată până în luna mai a anului 2011.

În susţinerea răspunsului la întâmpinare, reclamantul a ataşat, în copie, următoarele înscrisuri: notificarea de finanţare emisă în beneficiul reclamantului de Agenţia de plăţi pentru dezvoltare rurală şi pescuit (f. 60), grafice de rambursare credit (f. 61-63) şi contractul de finanţare nr. C112011233600078/20.08.2013 (f. 64-68).

În şedinţa publică din data de 12.10.2015 (f. 88-89), instanţa a unit cu fondul cauzei excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare, a încuviinţat pentru reclamant proba cu înscrisuri şi proba cu 2 martori iar pentru pârât proba cu înscrisuri şi proba cu 1 martor, a luat act de faptul că reclamantul a înţeles să renunţe la proba cu interogatoriul pârâtului şi a faptului că pârâtul înţelege să nu insiste în administrarea probei cu expertiza vocii. Totodată, a dispus emiterea unei adrese către Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria în vederea depunerii la dosar pe suport CD, înregistrarea audio.

La data de 20.10.2015, Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria a depus la dosar pe suport CD, înregistrarea audio ce a stat la baza întocmirii procesului-verbal din 09.07.2014 (f. 95).

În şedinţa publică din data de 16.11.2015 (f. 100-101), instanţa a administrat proba cu audierea martorilor N G, M L şi P E, ale căror declaraţii se află la dosarul cauzei (f. 97-99). De asemenea, instanţa, din oficiu, a dispus suplimentarea probatoriului, şi audierea altor 4 martori.

La data de 20.11.2015, Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria a depus la dosar, în copie certificată, dosarul nr. 2434/P/2013 (f. 111-131).

În şedinţa publică din data de 11.01.2016 (f. 146-147), instanţa a administrat proba cu audierea martorilor M P, D D, T G R şi M G, ale căror declaraţii se află la dosarul cauzei (f. 133-136) şi a încuviinţat pentru pârât proba cu fotografii (f. 137-138).

Prin concluziile scrise (f. 139-142), depuse în şedinţa din 11.01.2016, reclamantul a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, reiterând motivele invocate prin cererea de chemare în judecată şi prin răspunsul la întâmpinare.

La data de 19.01.2016, pârâtul a depus la dosar concluzii scrise (f. 148-149), prin care a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei, având în vedere că formularea unei plângeri penale nu se încadrează printre cazurile expres şi limitativ prevăzute în Decretul nr. 167/1958, de întrerupere a cursului prescripţiei, iar înregistrarea unei discuţii telefonice nu face dovada unei recunoaşteri, atâta timp cât aceasta nu a făcut obiectul unei expertize de specialitate care să confirme identitatea persoanelor şi data la care a fost purtată discuţia.

Totodată, a arătat că, pe fondul cauzei, acţiunea este nefondată, întrucât, suma împrumutată a fost deja restituită în urma contractării creditului de nevoi personale la data de 17.06.2011.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt, între reclamantul P I, în calitate de împrumutător, şi pârâtul M D, în calitate de împrumutat, s-a încheiat un contract de împrumut, pentru suma de 2.000 €, termenul de restituire a împrumutului nefiind expres precizat ci stabilit ca fiind un ”termen rezonabil”, aspecte ce reies din cele precizate de părţile din prezenta cauză., precum şi din declaraţiile martorilor audiaţi.

Instanţa constată că există contradicţii în ceea ce priveşte data încheierii contractului, cuantumul dobânzii percepute, precum şi restituirea sau nerestituirea sumei de 2.000 € împrumutate.

În stabilirea acestora, instanţa va pleca de la principiul stabilit în art. 249 C.proc.civ., ce reglementează sarcina probei, potrivit căruia ”Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească”.

Astfel, în ce priveşte data încheierii contractului, pe care instanţa o va analiza cu prioritate, întrucât de acest aspect depinde şi soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, potrivit susţinerilor reclamantului aceasta este data de 10.08.2010, spre deosebire de cele afirmate de pârât, în sensul că ar fi vorba de data de 10.03.2010.

În procesul civil, sarcina probei se împarte între reclamant şi pârât, reclamantului revenindu-i prima oară această sarcină, iar în ipoteza în care cele afirmate de reclamant sunt dovedite prin probe, sarcina probei trece la pârât, care trebuie să facă dovada faptului contrar.

Coroborând cele precizate de reclamant cu declaraţia martorului N G (f. 97) şi cu cea a martorei P E (f. 99), instanţa urmează să reţină ca dată a încheierii contractului de împrumut, data de 10.08.2010.

Astfel, potrivit declaraţiei martorului N G (f. 97), ”în primăvara anului 2010, acesta mi-a cerut o sumă de bani, (…), pentru un coleg de-al soţiei sale, numitul M D, bani pe care mi i-a restituit în aproximativ una-două luni şi pe care mi-a spus că îi primise înapoi de la numitul M D. Prin luna august a anului 2010, reclamantul mi-a solicitat cu titlu de împrumut suma de 2.000 € pentru acelaşi coleg al soţiei sale şi grefier al mamei reclamantului, numitul M D”.

Potrivit declaraţiei martorei P E (f. 99), ”pârâtul M l a luat bani cu împrumut de la fiul doamnei C, aproximativ spre sfârşitul anului 2010, nu-mi mai amintesc exact luna”, rezultând şi din această declaraţie suficiente indicii referitor la luna august a anului 2010 iar nu a lunii martie, lună care se află la începutul anului iar nu la sfârşit.

Prin urmare, instanţa reţine că reclamantul a reuşit să aducă probe care să ducă la concluzia că împrumutul a fost contractat la data de 10.08.2010, spre deosebire de pârât, ale cărui susţineri referitoare la data de 10.03.2010, nu sunt  susţinute de nici un mijloc de probă administrat în cauză, din contră, instanţa considerând că pârâtul are în vederea data încheierii unui alt contract de împrumut între părţi iar nu împrumutul ce face obiectul prezentei cauze, şi anume primul împrumut acordat de către reclamant la începutul anului 2010 (existenţa acestui prim împrumut fiind confirmată şi de declaraţia martorului N G), şi care conform precizărilor reclamantului, a fost restituit de către pârât.

În continuare, în baza art. 248 C.proc.civ., instanţa urmează a analiza excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie invocată de pârât prin întâmpinare, şi unită de instanţă cu fondul cauzei.

În raport de principiile de drept privitoare la succesiunea de legi civile în timp instanţa constată că potrivit art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, raportului juridic dintre părţi îi sunt aplicabile prevederile Codului Civil din 1865 şi ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, întrucât raporturile dintre părţi s-au născut sub imperiul vechii legi civile, lege care este aplicabilă convenţiei sub toate aspectele sale, faţă de data încheierii contractului de împrumut, şi anume 10.08.2010.

Potrivit art. 3 teza I din Decretul nr. 167/1958 ”Termenul prescripţiei este de 3 ani” iar potrivit art. 7 alin. 1 şi 2 ”(1) Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul de acţiune sau dreptul de a cere executarea silita. (2) În obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.”

Având în vedere că părţile nu au stabilit un termen de executare ci s-a convenit ca împrumutul să se restituie într-un termen rezonabil, instanţa reţine că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă la data de 10.08.2010, data naşterii raportului juridic.

Conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958 ”Prescriptia se întrerupe: a) prin recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia. (…) b) prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitrare, chiar daca cererea a fost introdusa la o instanta judecatoreasca, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act incepator de executare.” iar potrivit art. 17 din acelaşi act normativ ”(1) Întreruperea sterge prescriptia inceputa inainte de a se fi ivit imprejurarea care a intrerupt-o. (2) Dupa intrerupere incepe sa curga o noua prescriptie. (3) In cazul cind prescriptia a fost intrerupta printr-o cerere de chemare in judecata ori de arbitrare sau printru-un act incepator de executare, noua prescriptie nu incepe sa curga cit timp hotarirea de admitere a cererii nu a ramas definitiva sau, in cazul executarii, pina la indeplinirea ultimului act de executare.”

Având în vedere că, potrivit susţinerilor ambelor părţi, pârâtul a achitat dobânda lunară până în luna mai a anului 2011, aceasta valorează drept un act începător de executare, în sensul art. 16 lit. c), ce a dus la întreruperea cursului prescripţiei, un nou termen de prescripţie de 3 ani începând să curgă de la data de mai 2011, astfel că acest nou termen s-ar fi împlinit în luna mai a anului 2014.

În ce priveşte formularea unei plângeri penale drept cauză de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, instanţa reţine că, deşi aceasta nu este prevăzută expres în cuprinsul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, aceasta valorează întrerupere a prescripţiei, atunci când odată cu formularea plângerii persoana vătămată se constituie parte civilă, aşa cum s-a reţinut în mod constant atât în doctrina de specialitate cât şi în practica judiciară.

Astfel, potrivit Deciziei nr. 1479 din Şedinţa publică de la 29 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte De Casaţie şi Justiţie - Secţia Comercială, în Dosarul nr. 11239/118/2008, s-a reţinut că formularea unei plângeri penale şi constituirea ca parte civilă în procesul penal reprezintă o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive în baza art.16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, aceasta fiind asimilată unei cereri de chemare în judecată.

Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte a reţinut, totodată, că instanţa de apel, prin considerarea ca neîntreruptă a prescripţiei, întrucât se dispusese o soluţie de încetare a procesului penal, cu toate că acţiunea civilă fusese lăsată nesoluţionată, ”a ignorat, astfel, şi principiul electa una via non datur recursus ad alteram, în raport de care reclamanta recurentă, care a declanşat procesul penal ca parte vătămată prin infracţiunea săvârşită de inculpatul C.T., constituindu-se parte civilă, nu putea promova în paralel o acţiune civilă pentru recuperarea aceleiaşi sume decât după pronunţarea hotărârii penale prin care, prin ipoteză, acţiunea sa civilă să nu se fi soluţionat.” Totodată, s-a reţinut că întrucât ”prin sentinţa penală nr. 32 din 17 ianuarie 2008 a Judecătoriei C, secţia penală, nu s-a soluţionat acţiunea civilă formulată de reclamantă, nu se poate reţine - cum greşit a făcut-o instanţa de apel - că aceasta echivalează cu respingerea cererii civile a reclamantei, astfel că, fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune al reclamantei recurente împotriva pârâtului intimat reîncepe să curgă de la data pronunţării sentinţei menţionate, respectiv de la 17 ianuarie 2008, dată în raport de care introducerea acţiunii de faţă la 15 decembrie 2008 este făcută înăuntrul termenului de prescripţie care se împlineşte la 17 ianuarie 2011, soluţiile reţinute de instanţele de apel şi de fond fiind, deci, nelegale şi netemeinice.”

De asemenea, prin Decizia nr. 4678 din Şedinţa publică de la 11 noiembrie 2003, pronunţată de Înalta Curte De Casaţie şi Justiţie - Secţia Civilă, în Dosarul nr. 1965/2002, s-a reţinut că ”în conformitate cu prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 cursul prescripţiei se întrerupe, printre altele, şi prin introducerea de cãtre reclamant a unei cereri de judecatã – în cazul în speţã, o plângere penalã”, formularea unei plângeri penale fiind încă o dată asimilată cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, instanţa reţine că, plângerea penală formulată de către reclamantul P I la data de 02.07.2013 (f. 116-118), reprezintă o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, în sensul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că reclamantul s-a constituit parte civilă în procesul penal (f. 118 verso, f. 120), latura civilă a fost lăsată nesoluţionată prin pronunţarea soluţiei de clasare la data de 19.01.2015 (f. 111), iar la data de 28.04.2015, reclamantul a formulat cerere de chemare în judecată a pârâtului la instanţa civilă.

Echivalarea plângerii penale şi constituirii ca parte civilă în procesul penal cu ”formularea unei cereri de chemare în judecată” este mai mult decât întemeiată, întrucât de esenţa prescripţiei este rămânerea în pasivitate, pasivitate de care nu se poate vorbi în situaţia în care partea împotriva căreia curge prescripţia face un act în vederea recuperării creanţei sale, cum este cazul plângerii penale şi constituirii ca parte civilă. Această interpretare a doctrinei juridice şi a practicii judiciare aflate sub imperiul vechii reglementări a fost tranşată în mod definitiv prin art. 2537 pct. 3 din N.c.civil., conform căruia constituirea ca parte civilă reprezintă o cauză de întrerupere a prescripţiei.

Astfel, prescripţia a fost întreruptă la data de 02.07.2013, dată la care a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani, ce s-ar fi împlinit la data de 02.07.2016, astfel încât instanţa constată că prezenta acţiune a fost formulată în termen.

Mai mult, instanţa reţine că, şi în ceea ce priveşte discuţia telefonică înregistrată de reclamant, şi recunoscută de pârât ca fiind vocea sa, în şedinţa publică din data de 11.01.2016 (f. 146 verso), aceasta poate fi considerată drept o cauză de întrerupere a prescripţiei.

Astfel, deşi nu a fost efectuată o expertiză a vocii şi pentru stabilirea datei la care a fost purtată discuţia, instanţa reţine că sunt suficiente indicii care să conducă, coroborat cu o serie de prezumţii simple judiciare, la concluzia că această discuţie a fost purtată undeva după data de 17.06.2011 (data contractării împrumutului la CAR de către pârât, potrivit contractului aflat la f. 42-44) şi până în data de 06.07.2012 (data depunerii de către reclamant a cererii de finanţare în cadrul programului naţional pentru dezvoltare rurală, aşa cum reiese din înscrisurile de la dosar- f. 60-68). Aşa cum reiese din cuprinsul procesului-verbal de examinare a conţinutului unui suport de memorie externă (f. 124-127), reclamantul şi pârâtul discută despre un împrumut de ”20 de milioane de lei” ”la cooperativă” pe care pârâtul îl are de achitat şi la care a fost ”girat” de către ”o colegă grefieră”, precum şi de un ”proiect de 40.000 €” pe care reclamantul se ”chinuia” să îl facă.

Prin urmare, instanţa consideră că împrumutul la care se face referire este reprezentat de Contractul de împrumut nr. AC0010 din 17.06.2011 pentru suma de 28.000 lei (f. 42-44), în care pârâtul a fost girat de 3 grefieri ai instanţei, iar proiectul de 40.000 € la care se face referire, este reprezentat de acela obţinut de către reclamant prin Contractul de finanţare nr. C112011233600078 din 20.08.2013 (f. 64-68), încheiat cu Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, contract în valoare de 40.000 €, potrivit art. 3 din contract. Faţă de cele precizate mai sus, şi făcând aplicarea unor prezumţii simple judiciare, se poate reţine că discuţia telefonică a fost purtată în luna mai a anului 2012, aşa cum afirmă reclamantul.

Având în vedere toate aceste considerente, instanţa urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie invocată de pârât prin întâmpinare, şi să constate că cererea de chemare în judecată a fost formulată în termen.

Pe fondul cauzei, instanţa reţine că, aşa cum s-a prevăzut mai sus, a fost încheiat un contract de împrumut între părţi, la data de 10.08.2010, având ca obiect suma de 2.000 €, sumă ce a fost remisă pârâtului, potrivit declaraţiilor martorilor audiaţi, precum şi a mărturisirii judiciare complexe făcute de către pârât.

În drept, potrivit art. 969 Cod civil 1865, ”convenţiile legal făcute, au putere de lege între părţile contractante”, iar potrivit art. art. 1576 C.civ. ”Împrumutul este un contract prin care una din parti da celeilalte oarecare câtime de lucruri, cu îndatorire pentru dânsa de-a restitui tot atâtea lucruri, de aceeasi specie si calitate”. De asemenea, potrivit art. 1584 C.civ. ”Împrumutatul este dator sa restituie lucrurile imprumutate in aceeasi cantitate si calitate, si la timpul stipulat”.

Făcând aplicarea art. 249 C.proc.civ., privind sarcina probei, instanţa reţine că pârâtul este cel care, întrucât a afirmat că a restituit suma de 2.000 € împrumutată, este dator să probeze acest aspect.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanţa consideră că pârâtul nu a reuşit să probeze restituirea sumei împrumutate în totalitate.

Încheierea unui alt contract de împrumut (contractul de împrumut nr. AC0010 din 17.06.2011) nu este de natură să conducă instanţa la concluzia că suma de 2.000 € a fost restituită reclamantului, având în vedere că din declaraţiile martorilor audiaţi nu rezultă care a fost scopul acelui împrumut, şi luând în considerare faptul că pârâtul mai avea şi alte datorii de achitat (aşa cum reiese din materialul probator administrat), astfel încât noul împrumut contractat putea fi făcut pentru plata oricărora din datoriile mai vechi sau chiar şi în alt scop.

Instanţa nu poate reţine susţinerile pârâtului din cuprinsul concluziilor scrise (f. 148-149) potrivit cărora din declaraţiile martorelor P E şi M L rezultă că împrumutul contractat la CAR de către pârât a avut drept scop achitarea sumei de 2.000 € împrumutată de la reclamant.

Astfel, potrivit declaraţiei martorei M L (f. 98) ”anterior anului 2012 am fost rugată de pârâtul M D să-l duc la CAR Universal, pentru a-l ajuta să obţină un împrumut ce avea ca scop achitarea altor datorii pe care pârâtul le avea”, fără însă a se preciza care anume datorie, cu atât mai mult cu cât, la acel moment martora nici nu avea cunoşţinţă, încă, de existenţa împrumutului dintre reclamant şi pârât, aşa cum rezultă din declaraţia sa, aceasta aflând de existenţa împrumutului ”în anul 2012”. Totodată, martora a declarat faptul că ”nu cunosc dacă până în prezent suma împrumutată a fost sau nu restituită”.

De asemenea, deşi din declaraţia martorei P E (f. 99) rezultă că scopul împrumutului contractat de pârât în anul 2011 a fost acela de a-i restitui reclamantului suma de 2.000 €, instanţa nu poate reţine această declaraţie ca o probă deplină a restituirii sumei împrumutate, întrucât, aşa cum a precizat chiar martora ”în anul 2011 pârâtul M D a făcut un împrumut la CAR pentru a-i putea da banii înapoi reclamantului, acest aspect fiindu-mi relatat de către pârât”. Astfel, instanţa constată că martora a luat la cunoştinţă de scopul împrumutului din relatările pârâtului, astfel încât declaraţia sa sub acest aspect nu poate fi una obiectivă.

Nici eventuala relaţie de prietenie pe care pârâtul încă o avea cu mama reclamantului la momentul petrecerii de pensionare a acesteia, la data de 31.05.2012 (fotografii – f. 137-138), nu este relevantă şi nu poate conduce instanţa la concluzia că pârâtul restituise suma împrumutată, cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a reţinut mai sus, este posibil ca discuţia telefonică să fi avut loc în luna mai a anului 2012, pârâtului fiindu-i acordat la acel moment un răgaz în vederea achitării sumei împrumutate. Prin urmare, la momentul petrecerii de pensionare nu exista încă nici un motiv pentru ca relaţiile dintre pârât şi mama reclamantului să fie tensionate.

Tot astfel, nici faptul că din declaraţiile martorilor T R şi D D rezultă că acestea au avut încredere în pârât şi l-au mai girat şi în alte dăţi, nu poate reprezenta prin ea însăşi şi independent de alte probe, o dovadă a restituirii sumei de bani.

Având în vedere toate aceste considerente, instanţa reţine că pârâtul nu a reuşit să facă dovada restituirii în totalitate a sumei de 2.000 €, aşa cum a afirmat.

Cu toate acestea, instanţa reţine că, potrivit declaraţiilor părţilor din prezenta cauză, au fost remise sume de bani cu titlu de dobândă, sume remise în temeiul contractului de împrumut din data de 10.08.2010.

În ce priveşte cuantumul dobânzii stabilite de părţi, potrivit susţinerilor reclamantului aceasta a fost de 8% din suma împrumutată/ lună, iar potrivit susţinerilor pârâtului dobânda a fost de 10 %/lunar.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine că nu rezultă din nici o probă care a fost cuantumul acestei dobânzi, martora P E fiind cea care avea cunoştinţă de existenţa dobânzii însă nu şi de cuantumul acesteia.

Prin urmare, instanţa va face aplicare şi de această dată a principiului potrivit căruia ”Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească”, şi având în vedere că pârâtul este cel care afirmă un fapt nou, şi anume că dobânda a fost de 10 % şi nu de 8 %, acestuia din urmă îi revine sarcina de a dovedi faptul nou şi contrar primului.

Astfel, întrucât pârâtul nu a reuşi să probeze faptul că dobânda lunară a fost de 10 %, instanţa va reţine cuantumul de 8 %/lunar din suma împrumutată, adică o dobândă de 160 €, cuantum mai mic pe care pârâtul îl acceptă implicit prin afirmarea unui cuantum mai mare.

Potrivit susţinerilor părţilor, şi luând în considerare data încheierii contractului reţinută de instanţă, şi anume 10.08.2010, pârâtul a achitat dobânda de 8 %/ lunar (160 €) până în luna mai inclusiv a anului 2011, în total 10 luni, de unde rezultă că acesta a achitat în baza contractului de împrumut suma de 1.600 €.

Conform art. 5 din OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, aplicabilă prezentei cauze, ”(1) În raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. (2) Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală”.

În acord cu dispoziţiile ordonanţei sunt şi cele ale art. 1587 C.civ., potrivit cărora, în cazul împrumuturilor de bani, producte sau alte bunuri mobile, ”se pot stipula dobânzi”, prin urmare, în lipsă de stipulaţie, împrumutul este considerat cu titlu gratuit.

Având în vedere că, în speţă, contractul de împrumut nu a fost încheiat în scris, instanţa constată că dobânda de 8 % nu poate fi datorată, iar contractul încheiat între părţi are faţă de terţi, inclusiv faţă de instanţa de judecată, natura unui contract de împrumut cu titlu gratuit, aşa cum s-a reţinut şi în doctrina de specialitate (Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ediţia a V-a, vol. III, Bucureşti, 2007, pag. 43), dobânda astfel stabilită (verbal) nefiind opozabilă terţilor.

Totodată, potrivit art. 9 din acelaşi act normativ ”În raporturile civile obligaţia de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condiţiile prezentei ordonanţe este nulă de drept”.

Raportând aceste prevederi legale la cauza de faţă instanţa reţine că dobânda de 8 % percepută de către reclamant pârâtului, a fost una abuzivă şi cu mult mai mare decât dobânda maximă admisă de art. 5 alin. 1 din OG nr. 9/2000, astfel încât clauza contractuală referitoare la dobânda de 8 % este nulă de drept.

Astfel, o dobândă de 8 %/lunar echivalează cu o dobândă de 96 %/an, cu mult peste limita de cel mult 50% pe an faţă de dobânda legală, în condiţiile în care în anul 2010, dobânda legală a fost de aproximativ 10%/an.

Totodată, instanţa va avea în vedere şi dispoziţiile art. 968 C.civ. 1865 potrivit cărora ”Cauza este nelicita când este prohibita de legi, când este contrarie bunelor moravuri si ordinii publice.” iar conform art. 970 alin. 1 C.civ. ”Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă”.

Având în vedere toate aceste considerente, instanţa constată că, potrivit dispoziţiilor legale şi a probelor administrate în cauză, a fost încheiat un contract de împrumut între reclamant, în calitate de împrumutător, şi pârât, în calitate de împrumutat, pentru suma de 2.000 €, contract considerat cu titlu gratuit faţă de terţi.

De asemenea, instanţa reţine că pârâtul a remis lunar, în perioada august 2010 – mai 2011, suma de 160 €, în total suma de 1.600 €, în temeiul contractului de împrumut încheiat între părţi la data de 10.08.2010. Aşa cum s-a arătat mai sus, suma de 1.600 € nu poate fi reţinută de către instanţă ca fiind achitată cu titlu de dobândă, având în vedere că aceasta nu este opozabilă terţilor (fiind una nescrisă, ilicită şi abuzivă), şi prin urmare, va fi imputată de către instanţă asupra capitalului de 2.000 €.

Astfel, instanţa urmează să admită în parte cererea de chemare în judecată şi să oblige pârâtul la plata către reclamant a sumei de 400 €, echivalentul în lei la cursul BNR din data plăţii, cu titlu de debit rămas neachitat din suma de 2.000 €.

În ce priveşte capetele de cerere privind acordarea dobânzii legale moratorii începând cu data de 01.05.2011 şi până la data formulării cererii de chemare în judecată, precum şi în continuare până la plata efectivă a debitului, instanţa urmează să admită în parte şi această cerere.

Potrivit art. 1586 C.civ. ”Daca imprumutatul nu intoarce la timpul stipulat lucrurile imprumutate sau valoarea lor, trebuie sa plateasca si dobinzi, de la ziua cererii prin judecata a imprumutului.” iar conform art. 1088 C.civ. ”La obligatiile care au de obiect o suma oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decit dobinda legala, (…). Aceste daune-interese se cuvin fara ca creditorul sa fie tinut a justifica despre vreo paguba; nu sunt debite decât din ziua cererii in judecata, afara de cazurile in care, dupa lege, dobinda curge de drept”.

Prin urmare, având în vedere că împrumutul este considerat cu titlu gratuit, instanţa reţine că potrivit dispoziţiilor legale, dobânda legală moratorie se datorează numai de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Astfel, instanţa urmează să admită în parte capătul de cerere privind plata dobânzii legale, şi să-l oblige pe pârât la plata către reclamant a dobânzii legale aferente sumei de 400 € începând cu data cererii de chemare în judecată, şi anume 28.04.2015, şi până la data plăţii efective a debitului.

În ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, faţă de soluţia de admitere în parte a cererii reclamantului, şi în raport de dispoziţiile art. 453 alin. 2 C.proc.civ., instanţa urmează a admite în parte şi această cerere şi să oblige pârâtul la plata către reclamant a sumei de 128,48 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând taxă de timbru (taxă calculată la suma de 400 €, echivalentul în lei la cursul BNR din data de 28.04.2015, data introducerii cererii de chemare în judecată).

Domenii speta

Spete similare