Analiza incidentei prevederilor art.3 din Conventia de la Haga prin prisma stabilirii dreptului privind încredintarea prin raportare la legea statului în care copiii îsi au resedinta obisnuita.

Analiza incidentei prevederilor art.3 din Conventia de la Haga prin prisma stabilirii dreptului privind încredintarea prin raportare la legea statului în care copiii îsi au resedinta obisnuita.

(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE -DECIZIA CIVILA NR.855/19.05.2009)

Deliberând asupra recursului civil de fata, constata urmatoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a IV-a Civila, sub nr.42290/3/2008, reclamantul Ministerul Justitiei si Libertatilor Cetatenesti, în contradictoriu cu pârâtii M.C.G., M.E. si Autoritatea Tutelara - Primaria Sibiu, a solicitat instantei sa dispuna înapoierea minorilor M.C.G si M.M.M catre mama acestora, M.F.B, la resedinta obisnuita din C. Totodata, a solicitat sa se faca aplicarea dispozitiilor art.11 din Legea nr.369/2004, în sensul fixarii în cuprinsul hotarârii a unui termen pentru executarea obligatiei de înapoiere a copiilor la resedinta obisnuita din C., sub sanctiunea unei amenzi, în favoarea statului român.

În motivarea cererii, reclamantul a aratat ca M.F.B., cetatean român, cu domiciliul în C, a sesizat Autoritatea Centrala din Cipru în materia rapirii de copii cu solutionarea cererii privind înapoierea de pe teritoriul României a copiilor sai, M.C.G. si M.M.M.. La data de 28.08.2008, aceasta autoritare, prin fax, a solicitat Ministerul Justitiei din România sa faca demersurile necesare în vederea solutionarii cererii petentei M.F.B., mama copiilor retinuti de catre tatal pârât în mod ilicit pe teritoriul României.

În ceea ce priveste situatia de fapt, reclamantul a aratat ca minorii M. C. G. si M.M.M., cetateni români, s-au nascut la data de 11.04.2004 în S, România, având ca parinti pe pârâtul M.C.G. si M.F.B., ambii cetateni români.

Minorii au locuit cu parintii lor în C, beneficiind de tot confortul necesar unor copii de vârsta lor, de atentia si grija parintilor. Pe fondul neîntelegerilor dintre soti, pârâtul a parasit domiciliul comun. La data de 21.08.2008, minorii au fost luati de catre tatal lor în timp ce se aflau în casa lor din satul O, districtul N, acesta declarând ca aveau sa stea la el peste noapte si apoi sa fie înapoiati mamei a doua zi. Însa, în loc sa înapoieze copiii, pârâtul i-a adus în România, fara acordul mamei.

În prezent, minorii locuiesc împreuna cu bunica paterna, pârâta M. E., în S, judetul S. În ceea ce îl priveste pe tata, exista informatii ca s-ar fi înapoiat în C, unde se afla arestat si refuza sa îsi dea acordul pentru deplasarea copiilor catre mama.

De asemenea, reclamantul a sustinut ca, în prezent, pe rolul instantelor cipriote se afla în curs de desfasurare urmatoarele actiuni: cerere de divort la instanta pentru familie din N (cerere nr.519/2008); cerere privind drepturile parintesti la instanta pentru familie din N (cerere nr.312/2008); cerere privind pensia de întretinere la instanta pentru familie din N (cerere nr.265/2008). Pe rolul Judecatoriei Sibiu a fost identificat dosarul nr.6093/306/2008, având ca obiect stabilirea domiciliului minorilor, cerere formulata de M.C.G.. Judecatoria Sibiu a fost informata, la data de 30.09.2008, despre existenta cererii de înapoiere a minorilor în C si despre dispozitiile art.16 din Conventia de la Haga.

Încalcându-si obligatia de a readuce minorii în C, acolo unde se afla resedinta obisnuita, ca mediu natural de viata al copiilor, tatal pârât încalca drepturile mamei stabilite de lege, de a avea legaturi personale cu copiii sai, de a-si exercita autoritatea parinteasca, de a veghea asupra instruirii, educatiei si conditiilor de viata ale minorilor.

Fata de aceasta situatie de fapt, reclamantul a solicitat instantei sa se constate ca atitudinea pârâtului M.C.G. de a refuza sa înapoieze minorii la resedinta obisnuita din Cipru, retinându-i în România fara a avea consimtamântul mamei M.F.B., constituie neînapoiere ilicita în sensul Conventiei de la Haga asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii si este sanctionata de dispozitiile acestui document la care România a aderat prin Legea nr.100/1992 prin prevederea obligatiei de a returna copiii la resedinta obisnuita.

Astfel, potrivit art.3 din documentul aratat: "Deplasarea sau neînapoierea unui copil se considera ilicita: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredintarea, atribuit unei persoane, unei institutii sau oricarui alt organism actionând fie separat, fie împreuna, prin legea statului în care copilul îsi avea resedinta obisnuita, imediat înaintea deplasarii sau neînapoierii sale; si b) daca la vremea deplasarii sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, actionându-se separat sau împreuna ori ar fi fost astfel exercitate, daca asemenea împrejurari nu ar fi survenit. Dreptul privind încredintarea, vizat la lit.a, poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de drept, dintr-o hotarâre judecatoreasca sau administrativa sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat".

În situatia de fata, reclamantul solicita sa se constate ca autoritatea parinteasca a mamei rezulta din legislatia cipriota, respectiv prevederile art.5 si 6 din Legea nr.216/1990 privind raporturile dintre parinti si copii, neexistând nicio hotarâre judecatoreasca prin care sa se fi încredintat numai tatalui puterea de decizie cu privire la copii sau dreptul de custodie.

De asemenea, potrivit art.5 din Conventie, în întelesul acestui document, dreptul privind încredintarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului si, îndeosebi, acela a hotarî asupra locului resedintei sale. Prin urmare, se impune sa se constate incidenta, în speta, a prevederilor Conventiei de la Haga din 1980, prin retinerea pe teritoriul României a minorilor împotriva vointei celuilalt parinte, în situatia de fata mama lor; se încalca în mod evident dispozitiile legale citate si se ignora interesul superior al copiilor, care nu trebuie sa fie privati de afectiunea materna, de mediul lor obisnuit, natural, în care pâna la aceasta vârsta s-au dezvoltat.

Totodata, reclamantul a solicitat sa se constate incidenta dispozitiilor art.12 alin.1 din Conventie, potrivit carora: "Când un copil a fost deplasat sau retinut ilicit în întelesul art.3 si o perioada de mai putin un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autoritatii judiciare sau administrative a satului contractant unde se afla copilul, autoritatea sesizata dispune înapoierea sa imediata", întrucât în speta de fata nu a trecut un an de la neînapoierea minorilor, respectiv 21.08.2008. Potrivit alin.2 al aceluiasi articol 12 din Conventie, "Autoritatea judiciara sau administrativa, sesizata fiind chiar dupa expirarea perioadei de un an prevazuta la alineatul precedent, urmeaza, de asemenea, sa dispuna înapoierea copilului, afara daca nu se stabileste ca, copilul s-a integrat în noul sau mediu". În astfel de situatii este de observat ca, inclusiv dupa expirarea perioadei de un an cu începere de la neînapoiere în momentul introducerii cererii, instanta va dispune înapoierea copilului daca se gasesc întrunite conditiile art.3, cu exceptia cazului în care se va stabili ca minorul s-a integrat în noul sau mediu. Prin urmare, aceasta exceptie de la obligatia autoritatilor de a dispune returnarea copiilor deplasati ori retinuti ilicit functioneaza nu oricând, ci doar atunci când s-a scurs un an în momentul introducerii cererii. Pâna atunci, legea nu ofera temei pentru a se proceda la analizarea gradului în care copilul s-a integrat în noul sau mediu de viata, masura fiind în contradictie cu urgenta, care trebuie sa caracterizeze procedura judiciara.

În aceeasi ordine de idei, solicita sa se constate ca niciuna dintre exceptiile reglementate la art.13 nu poate fi identificata în speta. Înaintea deplasarii, mama a exercitat efectiv autoritatea parinteasca cu privire la copii sai minori, neexistând niciodata consimtamântul acesteia pentru deplasarea minorilor în România, iar, pe de alta parte, nu exista un risc grav ca înapoierea copiilor sa-i expuna unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip sa-i situeze într-o situatie intolerabila.

E unanim admis ca prin Conventia de la Haga asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii se reglementeaza doar un mecanism de returnare sumara si de urgenta a minorilor deplasati sau retinuti ilicit pe teritoriul altui stat decât acela care reprezinta resedinta obisnuita a minorilor, caruia instantele sesizate, constatând ca sunt îndeplinite conditiile art.3, trebuie sa-i dea eficienta.

În drept, reclamantul si-a întemeiat cererea pe dispozitiile art.112-115 din Codul de procedura civila, pe cele ale Conventiei adoptata la Haga la 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, aprobata prin Legea nr.100/1992, precum si pe dispozitiile Legii nr.369/2004 privind aplicarea Conventiei asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii.

Pârâtul M.C.G. a depus întâmpinare, solicitând respingerea actiunii ca netemeinica.

În dezvoltarea întâmpinarii, pârâtul a aratat ca a fost chemat în judecata pentru a se dispune înapoierea minorilor M.C.G. si M.M.M. catre mama acestora, M.F.B., la resedinta din C, pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Conventiei de la Haga din 1980. Asa cum rezulta din cartea de identitate, anexata în copie, domiciliul sotiei sale M.F.B. este în S, Str. Semaforului, jud. S. Adresa din C, indicata în cererea de chemare în judecata drept domiciliu, reprezinta sediul social al unei ferme de crestere a porcilor. La aceasta ferma lucreaza si locuieste sotia sa de aproximativ un an si jumatate. Nu s-a facut dovada existentei formelor legale de rezidenta. Conditiile de igiena si de locuit la o crescatorie de porci nu justifica afirmatia din cererea de chemare în judecata, conform careia minorii ar beneficia de tot confortul necesar unor copii de vârsta lor. Dimpotriva, aceste conditii au determinat îmbolnavirea grava a unui copil, fiind necesara internarea la sectia reanimare a spitalului "M" din N. Fata de bolile contactate în C, anemie si suflu sistolic, medicii din strainatate au recomandat o îngrijire speciala, schimbarea mediului climatic si de igiena. Aceasta împrejurare a provocat o serie de discutii între parinti, pârâtul imputându-i mamei caracterul neglijent si usuratic.

În interesul minorilor, parintii au hotarât, de comun acord, înapoierea acestora la domiciliul parintilor pârâtului, care au crescut copiii de la nastere.

Pârâtul a mai aratat ca nu sunt incidente în speta dispozitiile Conventiei de la Haga, art.5, întrucât minorii nu au fost privati de "mediul lor obisnuit, natural, în care s-au dezvoltat pâna la aceasta vârsta". În prezent, minorii sunt crescuti în cele mai bune conditii, ei frecventând si gradinita "Fratii  Grimm" din S, unde sunt vizitati de catre bunica materna si de una din matusi. În consecinta, se impune a se aplica dispozitiile art.13 lit.b din Conventia de la Haga din 25.10.1980, conform carora autoritatea judiciara a statului solicitat nu este tinuta sa dispuna înapoierea copilului daca în aceasta situatie exista un risc ca minorii sa fie expusi unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip sa-i situeze într-o situatie intolerabila.

Cât priveste aplicarea dispozitiilor art.3 din Conventia de la Haga, referitoare la caracterul ilicit al deplasarii copiilor pe teritoriul altui stat, pârâtul a aratat ca deplasarea s-a efectuat în temeiul unei procuri autentificate, semnata de sotia sa, în conformitate cu Legea nr.248/2005, în care se specifica obligatia înapoierii minorilor în România, sederea fiind explicita pe o perioada determinata, de 3 luni. Reaua-credinta a sotiei sale în prezentarea motivelor actiunii este relevata de urmatoarea sustinere: "În ceea ce îl priveste pe tata, exista informatii cum ca s-ar fi înapoiat în C, unde se afla arestat si refuza sa-si dea acordul pentru deplasarea copiilor catre mama". Arata ca a fost prezent la toate termenele de judecata si depune cazierul judiciar emis de catre autoritatile cipriote, din care rezulta ca nu are antecedente penale.

Prin sentinta civila nr.154 din 02.02.2009, Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a Civila a admis cererea formulata în interesul petentei M.F.B. de catre reclamantul Ministerul Justitiei si Libertatilor Cetatenesti, în contradictoriu cu pârâtii M.C.G., M.E. si Autoritatea tutelara - Primaria S, a obligat pârâtii M.C. G. si M.E. sa înapoieze pe minorii M.C.G., CNP .... si M.M.M., CNP ......., ambii nascuti la data de 11.04.2004, în S, fiii lui M.C.G. si M.F.B., la resedinta obisnuita din C, si a stabilit un termen de trei saptamâni, de la ramânerea irevocabila a hotarârii, pentru executarea obligatiei de înapoiere a minorilor de catre pârâtii M.C.G. si M.E., sub sanctiunea unei amenzi de 1000 lei, în favoarea statului român.

Pentru a pronunta aceasta hotarâre, tribunalul a retinut ca minorii M. C. G. si M.M.M., ambii nascuti la data de 11.04.2004, în S., au rezultat din casatoria încheiata între petenta M.F.B. si pârâtul M.C.G..

Familia M.F.B. si M.C.G. a locuit anterior momentului la care pârâtul a venit în România, la data de 21.08.2008, în C, la adresa .....,astfel cum rezulta din cererea de înapoiere a minorilor formulata de autoritatile din C.

Mama copiilor a sustinut ca cei doi minori erau crescuti în C de catre parinti, sustineri de fapt care nu au fost contestate de catre pârât, recunoastere în raport de care nu au fost administrate probe contrare.

Din actele dosarului rezulta ca la data de 21.08.2008, fara a avea acordul mamei petente, minorii au fost adusi în România de catre tatal lor, M.C.G., pârâtul aratând în întâmpinarea formulata în cauza ca a procedat astfel pentru a-i îndeparta de conditiile necorespunzatoare de locuit, care au determinat îmbolnavirea unuia dintre copii, precum si de caracterul neglijent si usuratic al mamei.

Ulterior deplasarii copiilor pe teritoriul României, pârâtul a formulat cerere de stabilire a domiciliului acestora, înregistrata pe rolul Judecatoriei S, însa, din probele administrate, nu a rezultat ca în cauza respectiva s-ar fi pronuntat o hotarâre judecatoreasca, prin care sa se fi încredintat minorii unuia dintre cei doi parinti.

Conventia de la Haga privind aspectele civile ale rapirii internationale de copii reglementeaza în art.6 si urmatoarele dreptul si obligatia pentru autoritatea centrala a statului unde se afla copilul de a lua sau a face sa se ia orice masura susceptibila sa asigure înapoierea acestuia de bunavoie, sens în care art.7 prevede modalitatea în care statele contractante pot colabora, precum si prerogativele Autoritatilor centrale în aplicarea Conventiei.

În urma desfasurarii acestei proceduri, tatal copiilor nu a procedat la înapoierea lor, acestia fiind localizati pe teritoriul României, la adresa din S,  judetul S, astfel cum rezulta din adresa nr.13437/TR/10.09.2008, emisa de Inspectoratul General al Politiei Române - Directia de Investigatii Criminale.

Pentru a se stabili daca deplasarea copiilor este ilicita, instanta a avut în vedere prevederile art.3 din Conventia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, reprodusa în Legea nr.100/1992 pentru aderarea României la Conventia de la Haga, potrivit cu care deplasarea sau neînapoierea unui copil se considera ilicita: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredintarea, atribuit unei persoane, unei institutii sau oricarui alt organism actionând fie separat, fie împreuna, prin legea statului în care copilul îsi avea resedinta obisnuita, imediat înaintea deplasarii sau neînapoierii sale si b) daca la vremea deplasarii sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, actionându-se separat sau împreuna ori ar fi fost astfel exercitate, daca asemenea împrejurari nu ar fi survenit. Dreptul privind încredintarea, vizat la lit.a, poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotarâre judecatoreasca sau administrativa sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.

Totodata, la analiza incidentei art.3 din Conventia de la Haga au fost avute în vedere si prevederile art.14 din aceasta Conventie, potrivit cu care, pentru a stabili existenta unei deplasari sau a unei neînapoieri ilicite în întelesul art.3, autoritatea judiciara sau administrativa a statului solicitat poate tine seama în mod direct de legea si de hotarârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se afla resedinta obisnuita a copilului, fara a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoasterea hotarârilor straine care ar fi altfel aplicabile.

Instanta a apreciat ca în cauza sunt îndeplinite cerintele cumulative impuse de art.3 din Conventie, în sensul ca, potrivit legii statului C, petenta avea, la data deplasarii minorilor, dreptul de tutela asupra celor doi copii, deci si dreptul de a stabili locul de resedinta al acestora si autoritatea de a actiona în numele lor, la data deplasarii catre România mama exercitând efectiv acest drept. Autoritatea parinteasca a mamei rezulta din legislatia cipriota, respectiv prevederile art.5 si 6 din Legea nr.216/1990 privind raporturile dintre parinti si copii, neexistând nicio hotarâre judecatoreasca prin care sa se fi încredintat numai tatalui puterea de decizie cu privire la copii sau dreptul de custodie.

Nu au fost primite sustinerile pârâtului, în sensul ca aceasta deplasare nu ar avea caracter ilicit, cu motivarea ca tatal a efectuat deplasarea în temeiul unei procuri autentificate, semnata de catre mama, aceasta procura fiind data numai pentru ca M.C.G. sa poata calatori singur cu copiii la momentul în care s-au deplasat în C în vederea stabilirii acolo; dreptul privind încredintarea, la care face referire art.3 din Conventie, rezulta din atribuirea conferita de legea statului în care copiii îsi aveau resedinta obisnuita, în speta de legea statului cipriot.

Analizând incidenta prevederilor art.3 din Conventie, tribunalul a constatat ca deplasarea copiilor s-a facut fara acordul mamei, asadar contrar vointei sale, desi cei doi parinti au drepturi egale inclusiv în ceea ce priveste stabilirea resedintei copiilor; prin urmare, dreptul privind încredintarea apartinând petentei a fost încalcat prin atitudinea pârâtului care a deplasat copiii, luând aceasta decizie în mod unilateral, iar, ulterior, a refuzat sa îi înapoieze la resedinta lor obisnuita.

Au fost înlaturate si sustinerile pârâtului în sensul ca locuinta mamei este improprie cresterii unor copii, petenta lucrând la o ferma, dar nelocuind acolo, ci într-o casa pusa la dispozitie de angajator, în dosarul Tribunalului din N, în care s-a dispus ca minorii sa ramâna în îngrijirea mamei, efectuându-se o ancheta sociala pentru a se stabili conditiile de trai ale copiilor.

S-a constatat ca este îndeplinita si cea de-a doua conditie, respectiv ca la vremea neînapoierii minorilor acest drept sa fie exercitat în mod efectiv, actionându-se separat sau împreuna, ori ar fi fost astfel exercitat daca asemenea împrejurari nu ar fi survenit, întrucât petenta ar fi exercitat autoritatea parinteasca daca tatal nu ar fi refuzat înapoierea minorilor, nefacându-se dovada ca împotriva sa a fost pronuntata vreo hotarâre judecatoreasca sau administrativa care sa îi interzica acest drept.

Sesizarea tribunalului s-a facut înauntrul intervalului de timp de un an de la data deplasarii copiilor de pe teritoriul statului C, cererea fiind înregistrata pe rolul Tribunalul Bucuresti Sectia a IV-a Civila la data de 07.11.2008, astfel ca sunt îndeplinite si cerintele impuse de art.12 din Conventie.

Referitor la sustinerile pârâtului, în sensul incidentei în prezenta cauza a prevederilor de exceptie incluse în art.13 din Conventie, s-a retinut ca prin exceptie de la dispozitiile articolului precedent, autoritatea judiciara sau administrativa a statului solicitat nu este tinuta sa dispuna înapoierea copilului, daca persoana, institutia sau organismul care se împotriveste înapoierii sale stabileste: a) ca persoana, institutia sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredintarea la data deplasarii sau neînapoierii, ori consimtise sau achiesase ulterior acestei deplasari sau neînapoieri sau b) ca exista un risc grav ca înapoierea copilului sa-l expuna unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip sa-l situeze într-o situatie intolerabila.

Din interpretarea acestei prevederi legale, rezulta ca instanta nu este obligata sa dispuna înapoierea daca aceasta masura ar expune copilul la un pericol fizic sau psihologic sau l-ar pune într-o situatie intolerabila, însa instanta trebuie sa se pronunte în functie de circumstantele cauzei, sarcina probei în sensul incidentei acestei situatii de exceptie revenind celui care se prevaleaza de ea.

În cauza, pârâtul a sustinut ca înapoierea minorilor la resedinta obisnuita a acestora din C i-ar expune unui risc grav, ca urmare a conditiilor de trai inadecvate oferite de catre petenta, aceste sustineri nefiind probate. Din înscrisurile atasate la dosar nu rezulta ca în prezent, prin înapoierea minorilor pe teritoriul statului C, acestia s-ar putea afla într-o situatie de risc grav sau ar fi expusi unui pericol fizic sau psihic sau într-o situatie intolerabila, câta vreme petenta a facut dovada ca detine o locuinta corespunzatoare si ca obtine venituri, astfel cum rezulta din contractul de angajare.

În contextul normelor legale mai sus citate si retinând ca niciunul dintre parinti nu este cu nimic mai îndreptatit decât celalalt sa ia decizii în mod unilateral în privinta copiilor, tribunalul a stabilit ca pârâtul a nesocotit dispozitiile prevazute de legislatia cipriota privind egalitatea în drepturi si îndatoriri a parintilor fata de copiii lor minori si a luat în mod unilateral o decizie care a determinat privarea mamei de dreptul de a-si exercita drepturile si îndatoririle fata de copiii sai.

Fapta pârâtului de a retine minorii în România fara consimtamântul mamei acestora reprezinta o neînapoiere ilicita, aceasta încalcând dreptul de custodie al petentei, recunoscut de legislatia cipriota, respectiv a statului în care se afla, în mod obisnuit, domiciliul copiilor înainte de deplasarea acestora.

Ca urmare, pâna în momentul în care o instanta sau o alta autoritate competenta se va pronunta asupra fondului privind încredintarea, minorii trebuie sa se reîntoarca la resedinta lor obisnuita, neexistând niciun temei legal în virtutea caruia mama sa fie privata de exercitarea drepturilor parintesti, neîntelegerile dintre soti neputând îngradi dreptul petentei de a avea legaturi personale cu acestia ori de a veghea la bunastarea si dezvoltarea lor.

Împotriva acestei hotarâri, în termen legal, a declarat recurs pârâtul M. C.G., solicitând admiterea recursului si modificarea sentintei atacate, în sensul respingerii actiunii.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozitiile art.304 pct.9 Cod procedura civila, recurentul a aratat ca hotarârea este nelegala, întrucât Ministerul Justitiei si Libertatilor Cetatenesti a fost sesizat prin fax, la data de 28.08.2008, de catre Autoritatea centrala din C în materia rapirii internationale de copii cu solutionarea cererii petentei M.F.B., mama copiilor retinuti de catre tatal - pârât în mod ilicit pe teritoriul României.

În acest context, recurentul a aratat ca, potrivit dispozitiilor Conventiei de la Haga asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, o asemenea actiune putea fi introdusa numai în situatia în care exista o hotarâre judecatoreasca de încredintare a minorilor si numai în baza unor documente autentificate.

Recurentul a precizat ca în hotarârea criticata se retine: "reclamantul solicita sa se constate ca autoritatea parinteasca a mamei rezulta din legislatia cipriota, respectiv din prevederile art.5 si 6 din Legea nr.216/1990 privind raporturile dintre parinti si copii, neexistând nicio hotarâre judecatoreasca prin care sa se fi încredintat numai tatalui puterea de decizie cu privire la copii sau dreptul de custodie". În realitate, Ministerul Justitiei si Libertatilor Cetatenesti a intervenit si a obtinut suspendarea judecarii cererii de stabilire a domiciliului minorilor, aflata pe rolul Judecatoriei S - dosarul nr.6093/306/2008.

Mai arata recurentul ca în toate documentele certificate se mentioneaza ca în C se afla resedinta obisnuita ca mediu natural de viata al minorilor, însa solicita sa se constate ca la dosarul cauzei nu s-a depus un document oficial care sa ateste resedinta legala a petentei în C, conform legislatiei în acestui stat, o ferma de crestere a porcilor neputând constitui "un mediu natural de viata al copiilor".

În plus, desi cererea de chemare în judecata a fost formulata în contradictoriu si cu Autoritatea Tutelara de pe lânga Primaria S, în cauza nu s-a efectuat nicio ancheta sociala si nu a fost depus un punct de vedere al acestei institutii specializate a Statului Român.

Examinând sentinta recurata prin prisma motivelor de recurs formulate si analizând actele si lucrarile dosarului, Curtea apreciaza ca recursul este nefondat pentru urmatoarele considerente:

Dispozitiile internationale relevante care sunt incidente în cauza se regasesc în Conventia de la Haga asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii din 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992.

În acord cu aceste dispozitii, deplasarea sau neînapoierea unui copil se considera ilicita:

a) când are loc prin violarea unui drept privind încredintarea, atribuit unei persoane sau oricarui alt organism, actionând fie separat, fie împreuna, prin legea statului în care copilul îsi avea resedinta obisnuita, imediat, înaintea deplasarii sau neînapoierii sale;

b) daca la vremea deplasarii sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, actionându-se separat sau împreuna ori ar fi fost astfel exercitat, daca asemenea împrejurari nu ar fi intervenit.

Dreptul privind încredintarea, vizat la litera a, poate rezulta între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotarâre judecatoreasca sau administrativa sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.

În acelasi sens, sub aspectul dreptului aplicabil raportului juridic cu elemente de extraneitate, autoritatea parinteasca a mamei rezulta din legislatia cipriota, respectiv prevederile art.5 si 6 din Legea nr.216/1990 privind raporturile dintre parinti si copii, neexistând nicio hotarâre judecatoreasca prin care sa se fi încredintat numai tatalui puterea de decizie cu privire la copii sau dreptul de custodie. Astfel, potrivit legislatiei statului cipriot privind custodia asupra minorilor, deciziile în privinta copiilor minori trebuie luate de comun acord; dreptul cipriot, aplicabil în cauza, a încredintat ambilor parinti exercitarea drepturilor parintesti.

Codul român al familiei stipuleaza, în articolul 97, ca ambii parinti au aceleasi drepturi si îndatoriri fata de copiii lor minori, exercitând aceste drepturi numai în interesul copiilor, iar dispozitiile legii speciale privind protectia minorilor reglementeaza faptul ca minorul are dreptul de a mentine relatii personale si contacte directe cu parintii, rudele, precum si cu alte persoane fata de care copilul a dezvoltat legaturi de atasament.

Din interpretarea sistematica a acestor dispozitii legale, rezulta protectia pe care statele o acorda interesului superior al minorilor, dezvoltarii lor fizice si psihice si, în acest context, vietii familiale, înteleasa ca o legatura nu doar biologica, dar si juridica, care trebuie, însa, sa aiba caracter efectiv, continând, ca element fundamental pentru parinte si copilul sau, faptul de a fi împreuna, aceasta fiind protejata de articolul 8 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, pe tarâmul articolului 8 al Conventiei, care garanteaza dreptul la viata de familie, statul are nu doar obligatia negativa de a nu a aduce atingere acestui drept, dar si obligatii pozitive inerente respectarii efective a vietii de familie, în speta dedusa judecatii obligatiile pozitive, impuse de articolul 8 statelor contractante, în materie de reunire a unui parinte cu copiii sai minori, trebuind interpretate în lumina Conventiei de la Haga asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, cât si conform Conventiei privind drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 ( a se vedea cauza Ignaccolo-Zenide contra României, hotarârea din 11 ianuarie 2000, cauza Lafargue contra României, hotarârea din 13 iulie 2006).

Pentru a aprecia în ce masura statului îi incumba aceste obligatii pozitive, vor trebui analizate de catre instanta cerintele impuse de articolul 3 al Conventiei de la Haga, pentru a constata daca deplasarea sau neînapoierea/retinerea unui copil este ilicita. În acelasi sens, Curtea apreciaza ca deplasarea sau neînapoierea sunt doua actiuni distincte, care au loc în momente diferite, putând exista, în consecinta, fie constatarea ca deplasarea a fost legala, iar neînapoierea nu, fie constatarea ca ambele sunt ilicite.

Aceste constatari, în ipoteza în care sotii nu sunt despartiti, prin desfacerea casatoriei, anterioara deplasarii sau neînapoierii, nu ar trebui sa aiba, în mod esential, o consecinta asupra masurii încredintarii minorilor unuia dintre parinti, cele doua evaluari fiind distincte si facându-se dupa reguli diferite si conform unui standard al probelor diferit, aceasta interpretare rezultând fara echivoc din dispozitiile art.19 ale Conventiei de la Haga, în conformitate cu care "o hotarâre asupra înapoierii copilului, pronuntata în cadrul Conventiei, nu afecteaza fondul dreptului privind încredintarea".

Tot astfel, pentru a putea aprecia asupra întrunirii conditiilor impuse de art.3 din Conventia de la Haga din 1980, acestea vor trebui raportate la art.14 din aceasta Conventie, conform caruia, pentru a stabili existenta unei deplasari sau neînapoieri ilicite, în întelesul art.3, autoritatea judiciara sau administrativa a statului solicitat poate tine seama, în mod direct, de legea si hotarârile judecatoresti sau administrative, recunoscute sau nu în mod formal, în statul în care se afla resedinta obisnuita a copilului, fara a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoasterea hotarârilor straine care ar fi altfel aplicabile.

În sprijinul acestei interpretari este si Regulamentul Consiliului (CE)  nr.2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotarârilor în materie familiala si a responsabilitatii parintesti, care defineste termenii de "deplasare sau retinere ilicita" în articolul 2 pct.11, stabilind ca încredintarea va fi exercitata împreuna când, urmare a unei hotarâri judecatoresti sau a operarii legii, unul dintre titularii raspunderii parintesti nu va putea decide locul de resedinta al copilului fara consimtamântul celuilalt titular al raspunderii parintesti.

Procedând, în continuare, la analiza circumstantelor particulare ale spetei, din perspectiva acestor dispozitii relevante si a ansamblului probator administrat în cauza, instanta retine ca atât deplasarea, cât si neînapoierea minorilor M.C.G. si M.M.M. s-a realizat fara acordul mamei si, în consecinta, aceste actiuni au fost ilicite, neexprimând acordul de vointa al petentei M. F.B.; neînapoierea minorilor, la resedinta lor obisnuita din C, la cererea mamei, conduce la afectarea dreptului la viata de familie, garantat de articolul 8 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

Minorii M.C.G. si M.M.M. s-au nascut în S, la data de 11.04.2004, din casatoria încheiata între petenta M.F.B. si pârâtul M.C.G.l. Familia M. a locuit anterior momentului la care pârâtul a venit în România, la data de 21.08.2008, în C, la adresa din ......, astfel cum rezulta din cererea de înapoiere a minorilor formulata de autoritatile din C.

Asadar, resedinta obisnuita a minorilor, înainte de retinerea lor pe teritoriul României, a fost în C., chiar daca recurentul încearca sa acrediteze ipoteza potrivit careia copiii au avut stabilita resedinta, cum rezulta din cartea de identitate a petentei, anexata în copie, la domiciliul sotiei sale, în S, Str. ...., jud. S. În prezent, minorii se afla în S, judetul S, conform adresei nr.13437/TR/10.09.2008, emisa de Inspectoratul General al Politiei Române - Directia de Investigatii Criminale, la domiciliul parintilor pârâtului. Împrejurarea invocata de recurent, în sensul ca bunici paterni au crescut copiii de la nastere, atunci când au locuit în România, nu presupune implicit si stabilirea resedintei la domiciliul acestora. Resedinta este acolo unde persoana fizica îsi are locuinta temporara sau secundata, nu si acolo unde locuieste, pe perioade determinate de timp, în timpul unor vizite.

Art.13 alin.3 din Conventiei de la Haga din 25.10.1980 asupra aspectelor civile ale rapirilor internationale de copii prevede ca autoritatile judiciare sau administrative trebuie sa tina seama de informatiile puse la dispozitie de autoritatea centrala sau orice alta autoritate competenta a statului în care se afla resedinta obisnuita a copiilor privitor la situatia lor sociala. Ministerul Justitiei din România, ca Autoritate centrala pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Conventiei de la Haga asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, este obligat sa verifice doar daca cererea ce i-a fost adresata este formulata în conditiile art.8 din Conventie si sa ia orice masura susceptibila sa asigure înapoierea minorilor.

În acest sens, urmeaza a fi înlaturata sustinerea recurentului, conform careia sentinta civila recurata este nelegala, întrucât Ministerul Justitiei si Libertatilor Cetatenesti a fost sesizat prin fax, la data de 28.08.2008, de catre Autoritatea centrala din C. în materia rapirii internationale de copii cu solutionarea cererii petentei M.F.B., mama copiilor retinuti de catre tatal - pârât în mod ilicit pe teritoriul României.

Potrivit Cap.3 - "Înapoierea copilului" - art.8 din Conventie, persoana care pretinde ca un copil a fost deplasat sau retinut prin violarea dreptului privind încredintarea poate sa sesizeze fie autoritatea centrala a resedintei obisnuite a copilului, fie pe aceea a oricarui stat contractant, pentru ca acestea sa acorde asistenta lor în vederea asigurarii înapoierii copilului. Cererea urmeaza sa cuprinda: a) informatii privind identitatea reclamantului, a copilului si a persoanei despre care se sustine ca a luat sau a retinut copilul; b) data nasterii copilului, daca este posibil sa fie obtinuta; c) motivele pe care se sprijina reclamatul pentru a cere înapoierea copilului; d) toate informatiile disponibile privitoare la localizarea copilului si identitatea persoanei cu care copilul este presupus a se afla; e) copie autentificata a oricarei decizii sau acord utile; f) o atestare sau declaratie sub juramânt emanând de la autoritatea centrala sau de la alta autoritate competenta a statului în care se afla resedinta obisnuita sau de la o alta persoana calificata privind dreptul statului în materie; g) orice alt document util.

Când autoritatea centrala, care este sesizata printr-o cerere în temeiul art. 8, are motive sa creada ca copilul se afla într-un alt stat contractant, ea transmite cererea direct si fara întârziere autoritatii centrale a acestui stat contractant, informând despre aceasta autoritatea centrala reclamanta sau, daca este cazul, pe reclamant. Autoritatea centrala a statului unde se afla copilul va lua sau va face sa se ia orice masura susceptibila sa asigure înapoierea acestuia de bunavoie.

Asadar, petenta M.F.B.a sesizat în mod legal Autoritatea centrala din Cipru în materia rapirii de copii cu solutionarea cererii privind înapoierea de pe teritoriul României a copiilor sai, pentru ca acestea sa acorde asistenta ei si minorilor M.C.G. si M.M.M.. În mod direct si fara întârziere, aceasta, la data de 28.08.2008, prin fax - una dintre modalitatile cele mai rapide de comunicare - a solicitat Ministerul Justitiei din România sa faca demersurile necesare în vederea solutionarii cererii mamei copiilor retinuti de catre tatal pârât în mod ilicit pe teritoriul României. Acest procedeu nu conduce la nelegalitatea hotarârii primei instante, cu atât mai mult cu cât nu s-au contestat conditiile de forma ori de fond ale cererii petentei M.F.B..

Dispozitiile Conventiei nu conditioneaza formularea unei astfel de sesizari de existenta unei hotarâri judecatoresti de încredintare a minorilor sau de prezentarea unor documente autentificate în acest sens. Argumentul rezulta din interpretarea per a contrario a dispozitiile art.19 din Conventa de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii; pentru acest motiv, instanta interna, respectiv Judecatoria S, în dosarul nr.6093/306/2008, fiind informata, la data de 30.09.2008, despre existenta cererii de înapoiere a minorilor în C si despre dispozitiile art.16 din Conventia de la Haga, a suspendat judecata, nemaiputând statua asupra fondului dreptului privind încredintarea pâna când nu se va stabili ca nu se afla întrunite conditiile prezentei conventii pentru înapoierea copiilor sau pâna când o perioada rezonabila nu se va fi scurs fara ca o cerere pentru aplicarea conventiei sa se fi facut.

Potrivit art.3 din Conventia de la Haga, "dreptul privind încredintarea, vizat la lit.a, poate rezulta printre altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotarâre judecatoreasca sau administrativa sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat". În cauza, dreptul de custodie decurge din lege si apartine în egala masura ambilor parinti exclusiv în virtutea legii, neexistând nicio alta hotarâre pâna în prezent. Ca sa-i fie respectate drepturile consacrate prin lege sau decurgând din lege, ca sa promoveze o cerere de înapoiere în temeiul Conventiei de la Haga, petenta nu era obligata sa înfatiseze o hotarâre judecatoreasca de încredintare; mai mult, recurentul nu a facut dovada existentei unei sentinte de încredintare a copiilor exclusiv catre tata, pâna la momentul sesizarii autoritatilor competente din C., care sa înlature dreptul de custodie al mamei. Prin atitudinea sa de a stabili în mod unilateral resedinta copiilor în România, recurentul a negat în mod evident dreptul de custodie al mamei.

Pe baza situatiei de fapt stabilite, prima instanta a verificat daca deplasarea copiilor în România este ilicita sau nu, prin raportare la dispozitiile art.3 si 14 din Conventia de la Haga din 1980, reprodusa de Legea nr.100/1992 privind aderarea României la aceasta conventie, care reglementeaza cazurile în care deplasarea sau neînapoierea unui copil este ilicita. Invocarea dispozitiilor art.13 lit.b din Conventie nu presupune si verificarea raporturilor juridice dintre minori si tatal lor, acestea urmând a fi analizate în cadrul unei cereri ce are drept scop stabilirea custodiei. În prezent, fata de situatia de fapt stabilita, dreptul privind încredintarea, la care face referire art.3 din Conventie, rezulta din atribuirea conferita de legea statului în care copiii îsi au resedinta obisnuita, în speta de legislatia statului cipriot. Potrivit legislatiei cipriote, petenta avea, la data deplasarii minorilor, dreptul de tutela asupra copiilor, în sensul de a stabili locul de resedinta al acestora si autoritatea de a actiona în numele lor; la acelasi moment, tatal exercita efectiv acest drept. Interpretarea este sustinuta, astfel cum a retinut si instanta de fond, de raportul explicativ la Conventia de la Haga si de inexistenta vreunei prevederi de excludere a cuplurilor casatorite.

Curtea considera, în raport de aceasta situatie de fapt, ca instanta de fond a facut o corecta aplicare a legii, constatând ca sunt îndeplinite în mod cumulativ cerintele impuse de art.3 din Conventie, în sensul ca, potrivit legii cipriote si conventiei încheiate între soti, petenta M.F.B. avea drept de tutela asupra copiilor, putând stabili locul de resedinta al acestora si având autoritatea de a actiona în numele lor, iar, la data deplasarii în România a copiilor, mama exercita efectiv acest drept.

Asupra sustinerii recurentului referitoare la incidenta în cauza a dispozitiilor de exceptie ale articolului 13 din Conventia de la Haga din 1980, Curtea, retinând ca aceste reglementari prevad ca autoritatea judiciara sau administrativa a statului solicitat nu este tinuta sa dispuna înapoierea copilului, daca persoana, institutia sau organismul care se împotriveste înapoierii sale stabileste ca exista un risc grav ca înapoierea copilului sa îl expuna unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip sa îl situeze într-o situatie intolerabila, considera ca tatal pârât nu a probat, în cauza, existenta unui risc grav privind înapoierea minorilor în C., acolo unde îsi aveau resedinta obisnuita, pâna la pronuntarea unei instante asupra fondului dreptului privind încredintarea, risc care sa determine expunerea copiilor unui pericol fizic sau psihic.

În cauza, pârâtul a invocat conditiilor de trai inadecvate oferite de catre petenta, aceste sustineri nefiind însa probate. Din înscrisurile atasate la dosar nu rezulta ca în prezent, prin înapoierea minorilor pe teritoriul statului C., acestia s-ar putea afla într-o situatie de risc grav sau ar fi expusi unui pericol fizic sau psihic sau într-o situatie intolerabila, câta vreme petenta a facut dovada ca detine o locuinta corespunzatoare si ca obtine venituri, astfel cum rezulta din contractul de angajare.

Petenta M.F.B. a depus actul mentionat, încheiat la 01.04.2007, pentru o perioada de 4 ani, din care reiese, prin coroborare si cu celelalte probe administrate, ca nu locuieste la o ferma de crestere a porcilor, locatie care, într-adevar, nu ar putea constitui "un mediu natural de viata al copiilor".  Asadar, în speta, au fost administrate dovezi privind situatia locativa si financiara a petentei M.F.B., care nu sunt de natura a crea vreo temere privind riscul la care ar putea fi supusa dezvoltarea fizica si psihica a minorilor la resedinta lor obisnuita din C.

În motivele de recurs, recurentul arata ca în toate documentele certificate se mentioneaza ca în C. se afla resedinta obisnuita ca mediu natural de viata al minorilor, însa invoca lipsa unui document oficial care sa ateste resedinta legala a petentei în C., conform legislatiei acestui stat.  Nu este nevoie de un document oficial din care sa rezulte "resedinta legala" a petentei M.F.B. în acest stat, întrucât, în sensul Conventiei, prin resedinta se întelege locul unde se afla domiciliul minorilor, ca mediu natural de viata al acestora. Locuinta mamei nu este improprie cresterii unor copii, petenta lucrând la o ferma, dar nelocuind acolo, ci într-o casa pusa la dispozitie de angajator, în dosarul Tribunalului din N, în care s-a dispus ca minorii sa ramâna în îngrijirea mamei, efectuându-se o ancheta sociala pentru a se stabili conditiile de trai ale copiilor.

În plus, în justificarea acestui considerent, Curtea are în vedere dispozitiile art.31 din Conventie, care stipuleaza în sensul ca: "În relatia cu un stat care în materia încredintarii copiilor practica doua sau mai multe sisteme de drept aplicabile în unitati teritoriale diferite: a) orice referire la resedinta obisnuita în acest stat vizeaza resedinta obisnuita într-o unitate teritoriala a acestui stat; b) orice referire la legea statului resedintei obisnuite vizeaza legea unitatii teritoriale în care copilul îsi are resedinta obisnuita".

Desi s-a invocat faptul ca, citata în cauza, Autoritatea Tutelara de pe lânga Primaria S. nu a efectuat nicio ancheta sociala si nu a depus un punct de vedere al acestei institutii specializate a Statului Român, Curtea constata ca recurentul nu a criticat sentinta civila recurata si din perspectiva situatiei de exceptie ce vizeaza integrarea copiilor în mediul oferit cu toata dragostea si grija de pârât si de parintii sai, în România, repercusiunile negative asupra dezvoltarii viitoare a acestora, ca urmare a stabilirii caracterului ilicit al neînapoierii.

E unanim admis ca prin Conventia de la Haga asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii se reglementeaza doar un mecanism de returnare sumara si de urgenta a minorilor deplasati sau retinuti ilicit pe teritoriul altui stat decât acela care reprezinta resedinta obisnuita a minorilor, caruia instantele sesizate, constatând ca sunt îndeplinite conditiile art.3, trebuie sa-i dea eficienta.

Pentru considerentele deja expuse, apreciind ca instanta de fond a pronuntat o solutie legala si temeinica, Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedura civila, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul - pârât M.C.G. împotriva sentintei civile nr.154 din 02.02.2009, pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a Civila, în dosarul nr.42290/3/2008, în contradictoriu cu intimatul - reclamant Ministerul Justitiei, în calitate de Autoritate centrala pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Conventiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii, cu intimata - pârâta M.E. si cu Autoritatea Tutelara de pe lânga Primaria S.

Domenii speta

Spete similare