Renunţarea la judecată. Cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Netemeinicie

Renunţarea la judecată. Cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Netemeinicie

În măsura în care, în faţa primei instanţe, reclamantul renunţă la judecată, el nu poate pretinde cheltuieli de judecată, întemeindu-şi cererea pe dispoziţiile art. 275 C.proc.civ., deoarece, ca act procesual de dispoziţie, renunţarea la judecată implică şi renunţarea la judecata cererii accesorii, privind cheltuielile de judecată.

(decizia comercială nr. 575R/05.04.2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a Comercială)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a Comercială la data de 05.07.2006, creditoarea S.C. ECO SUD S.R.L. a chemat în judecată pe debitorul Serviciul Public de Salubritate din Craiova, solicitând instanţei să emită o ordonanţă prin care să someze debitorul la plata sumei de 546.091,19 RON şi la plata penalităţilor de întârziere calculate de la scadenţă până la data achitării integrale a debitului.

Ca urmare a executării de către debitor a obligaţiei de plată, creditoarea a depus la dosar o cerere prin care a declarat că renunţă la judecată, solicitând obligarea debitorului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din data de 17.01.2007, Tribunalul a luat act de renunţarea creditoarei la judecată şi a respins cererea creditoarei, de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a apreciat că cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 246 C.proc.civ. reprezintă voinţa liberă şi neviciată a creditoarei.

Împotriva acestei încheieri, S.C. ECO SUD S.R.L. a declarat recurs, solicitând modificarea sa în parte, în sensul obligării debitoarei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta a arătat că încheierea atacată a fost dată cu încălcarea legii; se invocă, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta a precizat că cererea de obligare a debitoarei la plata cheltuielilor de judecată a avut în vedere culpa procesuală a celei din urmă, care a pricinuit declanşarea litigiului şi, în susţinerea temeiniciei cererii, a invocat dispoziţiile art. 275 C.proc.civ. Pe de altă parte, a mai arătat că instanţa de fond i-a respins cererea de obligare a debitoarei la plata cheltuielilor de judecată, nemotivat.

Analizând actele dosarului, precum şi încheierea atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Curtea a reţinut următoarele:

Independent de prevederile O.G. nr. 5/2001, calea de atac împotriva încheierilor prin care se ia act de renunţarea la judecată este reglementată de art. 246 C.proc.civ., aceasta fiind recursul. Aşa fiind, aspectele legate de inadmisibilitatea recursului, invocate de către intimat, nu sunt întemeiate, urmând a fi, cu această motivare, înlăturate.

Pe de altă parte, Curtea reţine că în faţa primei instanţe, creditoarea a renunţat la judecată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. 1 C.proc.civ., cerinţa legală pentru acordarea cheltuielilor de judecată este ca partea ce va fi obligată să le suporte să fi căzut în pretenţii.

În speţă, în raport de manifestarea de voinţă a creditoarei, de a renunţa la judecată, este evident că debitoarea nu a căzut în pretenţii.

În recurs, au fost invocate dispoziţiile art. 275 C.proc.civ., pentru a se justifica, astfel, cererea de obligare a debitoarei-intimate la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 275 C.proc.civ., "Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată".

Deşi este adevărat că debitoarea a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile - procedând apoi la plata debitului - şi că în materie comercială, debitorul este de drept în întârziere, Curtea a constatat că textul legal priveşte situaţia în care cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, nu însă şi cea în care creditorul-reclamant renunţă la judecată căci, ca act procesual de dispoziţie, renunţarea la judecată implică şi renunţarea la judecata cererii accesorii, privind cheltuielile de judecată.

Acestea sunt de altfel şi considerentele pentru care textul legal ce reglementează procedura renunţării la judecată (art. 246 C.proc.civ.) se referă doar la posibilitatea ca reclamantul să fie obligat la cheltuieli, nu şi pârâtul căci, odată cu formularea cererii de renunţare la judecata cererii principale, reclamantul renunţă şi la judecata celei accesorii, privind cheltuielile de judecată.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Curtea a apreciat că încheierea atacată este legală şi temeinică - deşi insuficient motivată, sub aspectul cererii creditoarei de obligare a debitoarei la plata cheltuielilor de judecată -, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., a respins recursul, ca nefondat, considerentele prezentei decizii substituindu-le pe cele ale primei instanţe în privinţa modului de soluţionare a cererii accesorii, privind cheltuielile de judecată.

Domenii speta

Spete similare