•Admisibilitatea probei testimoniale şi sarcina probei prin prisma interpretării prevederilor art. 8 alin. 1 din D.L.nr.118/1990;

•Admisibilitatea probei testimoniale şi sarcina probei prin prisma interpretării prevederilor art. 8 alin. 1 din D.L.nr.118/1990;

•Decretul-lege nr. 118/1990 rep.

De drepturile prevăzute de art. 1 lit. „d” şi „e” din Decretul-lege nr. 118/1990 rep. beneficiază exclusiv persoanele care s-au aflat în una din situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege. Dovedirea acestor situaţii se face cu acte eliberate de organele competente iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. Reclamantului însă îi revine obligaţia de a dovedi că este în imposibilitate să prezinte acte oficiale, potrivit regulii consacrate de art. 1169 Cod civil şi art. 129 alin. 1 teza finală Cod procedură civilă. Prin urmare, admisibilitatea celorlalte mijloace de probă este condiţionată de dovada imposibilităţii prezentării actelor oficiale de la organele competente.

Prin sentinţa civilă nr.2759 din 2 decembrie 2008 a Tribunalului Harghita s-a admis contestaţia reclamantului K.Ö. împotriva Deciziei nr.524 din 30 mai 2008, emisă de D.M.P.S. Harghita, stabilindu-i-se calitatea de beneficiar al Decretului-lege nr.118/1990 pentru perioada 01.07.1952 – 31.12.1958.

Soluţia de admitere s-a motivat cu aceea că prevederile Decretului-lege nr.118/1990 nu limitează probaţiunea şi că persecuţiile suferite de familia reclamantului în perioada 1952 – 1958 au fost dovedite cu declaraţiile martorilor.

Sentinţa a fost recurată pentru nelegalitate de către pârâtă, care consideră inadmisibile probele testimoniale peste înscrisurile doveditoare emanând de la autorităţile abilitate, instanţa dând interpretare greşită dispoziţiilor art.8 din Decretul-lege nr.118/1990.

Recursul este fondat.

In fapt, prin Decizia nr.524/30.05.2008 a D.M.P.S. Harghita s-a admis cererea reclamantului K.Ö. stabilindu-i-se calitatea de beneficiar al prevederilor art.1 alin.1 lit.”d” din Decretul-lege nr.118/1990 pentru perioadele 30.07.1952 – 31.12.1952 şi 30.07.1958 – 31.12.1958, în care tatăl reclamantului a fost declarat chiabur, cu domiciliu obligatoriu în localitatea Ineu, nr.437, judeţul Harghita.

In contestaţia introdusă la 25 septembrie 2008, reclamantul invocă ignorarea declaraţiilor martorilor, solicitând acordarea drepturilor pentru perioada iulie 1952 – decembrie 1958.

Este adevărat că în cererea adresată comisiei (fila 20) reclamantul precizează perioada persecuţiei părinţilor ca fiind 1950 – 1958, fără a explica în vreun fel de ce în contestaţie susţine că persecuţia a început în 1952 şi nu în 1950, cum a cerut iniţial şi cum atestau martorii Biro şi Agoston în declaraţiile notariale de la fila 4 dosar fond.

Nici instanţa nu a lămurit acest aspect, cu toate că martora Biro Rozalia a fost audiată (fila 39).

In drept, instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art.8 alin.1 din Decretul-lege nr.118/1990 atât în privinţa admisibilităţii probei testimoniale cât şi cu privire la sarcina probei, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Potrivit art.1 alin.1 lit.”d” şi „e” din Decretul-lege nr.118/1990, constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă în funcţie de vechimea în muncă timpul cât o persoană, după 6 martie 1945, pe motive politice a avut stabilit domiciliu obligatoriu, respectiv a fost strămutată într-o altă localitate.

Este necontestat că de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.118/1990 beneficiază exclusiv persoanele care s-au aflat în una dintre situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art.1.

Perioadele prevăzute la alineatul 1 lit.”d” şi „e” constituie vechime în muncă dacă persoanele în cauză fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcţii pentru care aveau pregătirea profesională.

Potrivit art.8 alin.1 din acelaşi decret-lege, dovedirea situaţiilor prevăzute la art.1 se face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar, în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Imposibilitatea dovezii cu acte oficiale este o obligaţie ce revine reclamantului, potrivit regulii consacrate de art.1169 Cod civil şi art.129 alin.1 teza finală Cod procedură civilă în materie de sarcina probei.

Admisibilitatea celorlalte mijloace de probă este condiţionată de dovada imposibilităţii prezentării actelor oficiale de la organele competente, inclusiv cu privire la imposibilitatea încadrării în muncă potrivit pregătirii profesionale.

Din lucrările dosarului nu rezultă că reclamantul s-a aflat în imposibilitatea prevăzută de art.8 alin.1 cât timp din actele oficiale rezultă atât propunerea trecerii pe lista chiaburilor cu începere din iulie 1952 cât şi faptul că pentru anii 1950, 1951, 1953 – 1957 autorii reclamantului nu au figurat pe lista chiaburilor.

In consecinţă, din moment ce prin actele oficiale eliberate de Arhivele Naţionale (filele 14 şi 24 – 29 dosar) persecuţia (domiciliu obligatoriu) se circumscrie doar la anii 1952 şi 1958, iar reclamantul nu probează imposibilitatea obţinerii de acte oficiale şi pentru restul anilor pretinsei persecuţii, contestaţia urmează a fi respinsă.

Domenii speta

Spete similare