Cerere de anulare titlului executoriu emis de Casa de Asigurări de Sănătate. Contestaţie la executare. Competenţa judecătoriei

Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 810 din 23 februarie 2011

Prin sentinţa civilă nr.678 pronunţată la data de 26.02.2010 a Tribunalului Comercial Cluj  a fost admisă acţiunea precizată de  reclamantul C.I.F. împotriva pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului Cluj şi în consecinţă a fost anulat actul administrativ constând în titlul executoriu nr.164 din 26.01.2009 emis de pârâtă.

Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut în esenţă că în raport de dispoziţiile codului de procedură fiscală obligaţia de plată a contribuţiei la FNUASS trebuia stabilită fie pe baza unei declaraţii asumată de reclamant şi depusă la pârât fie pe baza unei decizii de impunere emisă de pârât şi comunicată , fiecare în parte reprezentând titluri de creanţă ce constată obligaţii de plată la fondul de sănătate, dobândind caracter executoriu la momentul expirării  termenelor de plată potrivit legii.

Aşa cum rezultă din probatoriul administrat nu există un titlu de creanţă fiscal adresat acestuia respectiv nu au fost stabilite în prealabil printr-un act administrativ fiscal de impunere care să-i fie comunicat în conformitate cu prev. art.44 C.pr.fiscală.

Regula în materie de impunere cu privire la obligaţiile de plată a sumelor datorate cu titlu de impozit ori cu titlu de contribuţie la F.N.U.A.S.S. este reprezentată de stabilirea acestor sume de către organul administrativ competent prin unul din actele de impunere prevăzute în mod limitativ prin dispoziţiile art.85 alin.1 C.pr.fiscală respectiv: declaraţii fiscale în condiţiile art.82 alin.2 C.pr.fiscală (lit.A), situaţie în care contribuabilul trebuie să calculeze cuantumul obligaţiei fiscale; decizie de impunere emisă de organul fiscal în conformitate cu prev. art.86, 87 C.pr.fiscală care urmează a avea conţinutul prevăzut de art.43 C.pr.fiscală precum şi menţiunile privind categoria de impozit, taxă, contribuţie sau alte sume, baza de impunere precum şi cuantumul acestora pentru fiecare perioadă impozabilă.

În ceea ce priveşte obligaţiile de plată la F.N.U.A.S.S. această regulă este reiterată de disp. art.35 alin.1 rap. la art.32 din Norma Metodologică 2007 care prevede că în conf. cu disp. art.79 C.pr.fiscală pentru obligaţiile de plată la fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, titlul de creanţă îl constituie după caz, declaraţia persoanei asigurate efectuată conform art.32 din Norma Metodologică 2007 sau decizia de impunere emisă de organul competent al Casei de Asigurări de Sănătate precum şi hotărârile judecătoreşti privind debite datorate fondului.

Conf., prev. art.110 alin.3 C.pr.fiscală titlu de creanţă este reprezentat de actul juridic prin care potrivit legii, se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite potrivit legii iar potrivit art.107 pct.1 din Normele Metodologice de aplicare a OG nr.93/2003 sunt titluri de creanţă decizia de impunere emisă de către organele competente, declaraţia fiscală întocmită de către plătitor prin care acesta declară obligaţiile fiscale.

Din prevederile legale menţionate rezultă că obligaţiile de plată ale reclamantului cu titlu de contribuţie la F.N.U.A.S.S. trebuiau stabilite în prealabil printr-o decizie de impunere, reprezentând titlu de creanţă emisă de pârâtă şi comunicate acesteia ori pe baza declaraţiei depusă de acesta la sediul pârâtei cu ocazia depunerii unor asemenea declaraţii.

Potrivit prev. art.141 alin.2 C.pr.fiscală titlu de creanţă devine executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent, formulare redată în mod identic şi în cuprinsul art.35 alin.2 din Normele Metodologice 2007.

Din cele expuse rezultă că obligaţia de plată a contribuţiei la F.N.U.A.S.S. privind pe reclamant trebuia stabilită  ab  iniţio, fie pe baza unei declaraţii asumată de acesta şi depusă la pârâtă, fie pe baza unei decizii de impunere emisă de pârâtă şi comunicată, fiecare în parte reprezentând titluri de creanţă ce constată obligaţiile de plată către F.N.U.A.S.S. dobândind caracter executoriu la momentul expirării termenelor de plată potrivit legii.

Aşa cum rezultă din probatoriul administrat,  în speţă,  nu există o decizie de impunere cu privire la obligaţiile de plată la F.N.U.A.S.S. emisă de pârâtă  care să fi fost comunicată reclamantului dar în acelaşi timp nu există nici o declaraţie formulată de acesta şi înregistrată la pârâtă care să nască obligaţiile de plată a sumelor cuprinse în înştiinţarea de plată contestată.

În aceste circumstanţe, în speţă, nu există titlu de creanţă reprezentat fie de decizia de impunere din partea pârâtei, fie de declaraţia reclamantului şi întrucât numai acestor acte legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu dobândit prin expirarea termenului legal de plată este evident că nu există un titlu executoriu valabil cu privire la sumele menţionate.

Deoarece titlu de creanţă nu a fost comunicat reclamantului în conf. cu prev. art.44 C.pr.fiscală devin incidente şi prev. art. 44.1 din Normele Metodologice de aplicare a OG nr.93/2003 care prevăd că organul fiscal nu poate nici să pretindă executarea obligaţiei stabilite în sarcina contribuabilului prin actul administrativ dacă acesta nu a fost comunicat potrivit legii.

Împotriva soluţiei menţionate a declarat recurs Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului Cluj solicitând desfiinţarea sentinţei ca fiind dată prin încălcarea normelor de competenţă. Astfel se arată că instanţa nu avea competenţa materială să judece cererea în anulare a titlului executoriu. În acest sens este şi decizia nr.14 din 05.02.2007 privind interpretarea şi aplicarea art.169 alin.4 C.pr.fiscală a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin decizia menţionată se arată că judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia atât împotriva executării silite însăşi, a unui act sau măsuri de executare a  refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de instanţa judecătorească sau de un  alt organ jurisdicţional dacă pentru constatarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

În privinţa  contractului între asigurat şi Casa  de Asigurări de Sănătate se arată de recurentă că acesta este un act pur administrativ, bazat exclusiv pe prevederile Legii nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Drepturile şi obligaţiile asigurărilor cât şi a furnizorilor de servicii medicale sunt stabilite clar şi exact în Legea nr.95/2006 şi preluate de contractul dintre asigurat şi Casa de Asigurări de Sănătate, personalizându-l doar prin datele de identificare ale părţilor. Nici o altă cauză nu poate fi stabilită între părţi, înafara celor deja stabilite de către Legea nr.95/2006. Astfel acest contract devine mai degrabă o evidenţă administrativă, o recunoaştere a părţilor ca voinţa lor este de a pune în practica normelor stabilite prin Legea nr.95/2006.

Calitatea de asigurat categoric nu rezultă din semnarea unui astfel de contract ci din alte dispoziţii prevăzute în Legea nr.95/2006.

Asigurarea de sănătate nu este lăsată la latitudinea cetăţeanului ci este o obligaţie. Ea este facultativă în limitele prevăzute de art.214 alin.2 însă nu este cazul contestatorului.

Contribuţia la fondul de asigurări de  sănătate se face în funcţie de venituri, asigurarea în condiţiile Legii nr.95/2006 fiind obligatorie. Contestatorul a fost notificat de mai multe ori iar somaţia a fost păstrată pe site-ul CAS Cluj.

În privinţa titlului de creanţă se arată că la dosarul execuţional nr.169 executarea silită initiata de CAS Cluj în  limitele competenţei atribuite de lege există „Declaraţiile privind  obligaţiile de  constituire şi plată la fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate datorate de persoanele ale căror venituri sunt impuse pe baza venitului efectiv realizat” pentru anii 2003 – 2008, toate semnate şi ştampilate de contestator.

 Aceste declaraţii constituie titluri de creanţă şi care devin titluri executorii la data la care creanţa este scadentă conform legii.

Situaţia contribuţiilor declarate, încasate şi restante şi a dobânzilor şi penalităţilor calculate, încasate şi restante, existente la dosarul de executare a  fost emisă de către CAS la data de 24.09.2008 şi semnată de primire de către contestator. Rezultă că a luat la cunoştinţă de aceste  debite.

Răspunzând celor invocate prin întâmpinare intimatul a solicitat respingerea recursului cu cheltuieli de judecată. În susţinere se arată că excepţia invocată de recurentă nu subzistă deoarece litigiul supus dezbaterii nu are natura juridică a contestaţiei la executare ci reprezintă o  acţiune în contencios administrativ fiscal întrucât vizează anularea titlului executoriu nr.164/26.01.2009 emisă de pârâta-recurentă act care întruneşte trăsăturile actului administrativ fiscal aşa cum acesta este definit de art. 41 C.pr.fiscală.

Pe fond arată intimatul soluţia primei instanţe este temeinică şi legală deoarece în condiţiile legii obligaţia de plată se  grefează pe un contract de asigurare iar în cauză  nu s-a făcut dovada existenţei unui contract generator de drepturi şi obligaţii pentru părţile semnatare. În consecinţă titlul executoriu care face obiectul litigiului  este lipsit de temei legal dat fiind că între părţi nu s-a stabilit un raport  obligaţional. Teza pe care o susţine recurenta conform contractului ar avea rolul unui act pur administrativ sau menirea unei evidenţe administrative este evident lipsită de acurateţe juridică. Contractul de asigurare medicală nu are doar rostul de a personaliza drepturile şi obligaţiile părţilor în raport cu datele lor de identificare aşa cum se susţine în cererea de recurs ci aceasta consfiinţeşte naşterea şi existenţa unui raport juridic obligaţional între părţile semnatare. Dacă nu ar fi fost aşa nu ar fi existat vreo raţiune pentru care legiuitorul să fi edictat necesitatea încheierii unui contract.

Art.218 alin.2 al Legii nr.95/2006 consfiinţeşte principiul liberei opţiuni a persoanei de a se asigura la oricare din casele de asigurări de sănătate recunoscute prin lege. Actul normativ nu conţine nicio dispoziţie din care să  rezulte că din oficiu  se presupune că o persoană  este asigurată la casa de asigurări de sănătate a judeţului.

Referitor la susţinerea recurentei că titlu de creanţă este reprezentat de declaraţiile privind obligaţiile de constituire şi plată arată intimatul că aceste acte în condiţiile prevederilor prin HG 1050/2008, art.82 alin.2 C.pr.fiscală nu reprezintă titlul de creanţă.

Declaraţii de tipul invocat de recurentă pot reprezenta titlu de creanţă doar în cazul în care legea prevede obligativitatea plătitorului de a stabili obligaţiile fiscale. În situaţia dată nu se prevede o astfel de obligaţie. Astfel art.259  alin.4 din Legea nr.95/2006 dispune că „ persoanele care nu sunt salariate dar au obligaţia să îşi asigure sănătate potrivit prevederilor prezentei legi sunt obligate să comunice direct casei de asigurări alese veniturile pe baza contractului de asigurare în vederea stabilirii şi achitării contribuţiei de 6,5%”. Sarcina stabilirii contribuţiei revenea aşadar intimatei iar nu contribuabilului.

Declaraţiile în discuţie nu pot fi nici asimilate unei decizii de impunere întrucât decizia de impunere emană de la organul competent iar nu de la plătitor, iar o atare decizie poate reprezenta titlu de creanţă doar în situaţia în care întruneşte condiţiile legale ale unui act administrativ care să reprezinte un titlu de creanţă valabil conform prevederilor imperative ale art.43 alin.2 din OG nr.92/2003, în speţă să conţină următoarele menţiuni: motivele de fapt; temeiul de drept; semnătura persoanei împuternicite a organului emitent; posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul la care se depune contestaţia.

De asemenea, pentru obligaţiile de plată accesorii era necesar să existe un titlu de creanţă separat materializat printr-o decizie de impunere distinctă ceea ce nu  există, iar din această perspectivă perceperea de dobânzi prin titlul executoriu nr.164/2009 este nelegală.

Analizând recursul declarat, prin prisma actelor dosarului a normelor juridice incidente a art.304 C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Prin demersul introductiv de instanţă intimatul reclamant în contradictoriu cu  recurenta pârâtă a solicitat instanţei anularea actului administrativ fiscal reprezentat de titlul executoriu nr.164 emis de CACS la 26.01.2009, cu cheltuieli de judecată.

Motivând cele solicitate reclamantul a arătat că la data de 08.07.2009 pârâta i-a comunicat sub semnătură titlul executoriu nr.164 din 26.01.2009 şi somaţia nr.164/2009. In esenţă în cuprinsul acestora se regăseşte suma de 6120 lei cu titlu de contribuţie la FNUSS suma de 3407 cu titlu de dobânzi precum şi 21 lei cu titlu de majorări însumând în total un debit de 9588 lei.

Faţă de cele statuate a formulat plângere iar pârâta a răspuns prin adresa nr.21052/22.07.2009.

În susţinere au fost depuse titlul executoriu, adresa răspuns, dovada comunicării titlului executoriu.

Argumentele în anularea titlului executoriu în discuţie se arată că sunt date de lipsa unui raport juridic contractual cu pârâta, neexistenţa unui titlu de creanţă şi nelegalitatea calculării si aplicării dobânzii în raport de dispoziţiile fiscale.

Se observă din expunerea rezumativă a acţiunii că se contestă titlul executoriu, somaţie despre care intimatul a fost înştiinţat la data de8.o7.2009.

Potrivit Codului de procedură fiscală înştiinţarea de plată – somaţia constituie act de executare. Astfel spus potrivit dispoziţiilor codului de procedură fiscală art.141, art.145 – începerea executării silite  în baza titlului executoriu fiscal se realizează prin emiterea înştiinţării de plată respectiv a somaţiei de plată. În această situaţie de începere a executării – contestaţia la executare a titlului executoriu şi a actelor de executare revine instanţei de drept comun şi anume judecătoriei, competenţă materială pentru soluţionarea contestaţiei în condiţiile art.172 C.pr.fiscală  nefiind aplicabile prevederile art.205, art.218 care privesc competenţa  instanţei de contencios.

Prin urmare fiind vorba de contestaţie la executare în mod greşit prima instanţă a soluţionat cauza nefiind competentă context în care este incident art.304 pct.3 C.pr.civ. aşa  cum susţine recurenta.

Legat de aceasta susţine intimatul  că litigiul nu are natura contestaţiei la executare, că în condiţiile codului de procedură  fiscala se poate contesta titlul de creanţă respectiv titlul executoriu ce întruneşte  trăsăturile actului administrativ fiscal.

Potrivit actului normativ invocat OUG nr.92/2003 – art.205 împotriva titlului de creanţă precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii.

Este îndreptăţit la contestaţie potrivit alin.2 al aceluiaşi articol numai acel ce se consideră că a fost vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ sau prin lipsa acestuia.

Acelaşi act normativ prevede prin art.206 ce se formulează în scris contestaţia şi se depune la organul fiscal al cărui act administrativ este atacat.

Mai prevede actul normativ prin art.210 că în soluţionarea contestaţiei organul competent se pronunţă prin decizie sau prin dispoziţie după caz.

Tot astfel se prevede prin art.218  al aceluiaşi act normativ că decizia privind soluţionarea contestaţiei se  comunică contestatorului iar deciziile emise în soluţionarea contestaţiei pot fi atacate de către contestator la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă în condiţiile legii.

Reiese din normele enunţate că atât actul administrativ fiscal cât şi lipsa acestuia pot fi contestate la organele fiscale, că în soluţionarea contestaţiei  se emite decizie/dispoziţie iar acestea pot fi contestate în faţa instanţei de contencios administrativ fiscal competenţa (raportat la valoare şi emitent act – în condiţiile legii- tribunal/curte de apel ) după cum în faţa acestei instanţe poate fi contestat şi refuzul nejustificat în soluţionarea contestaţiei sau a cererii de emitere a unui act .

Cu alte cuvinte legea specială consacră principiul contestării actului administrativ fiscal sau lipsa acestuia în faţa organelor fiscale şi apoi a atacării deciziei în soluţionarea contestaţiei sau refuzul soluţionării acestuia sau a cererii de emitere a actului (lipsa acestuia  cum prevede art.205 alin.2) în faţa instanţei de contencios.

Sunt supuse  cenzurii instanţei de  contencios deciziile emise de organele fiscale în soluţionarea contestaţiei actelor administrative sau a lipsei  şi refuzul soluţionării acestora, nu direct actul administrativ sau contestarea directă a  lipsei actelor administrativ fiscale.

Actul fiscal şi stabilirea lipsei acestuia trebuie să facă obiectul contestaţiei pe calea administrativ la organul de soluţionare a contestatiei  şi apoi în funcţie de decizie persoana nemulţumită ori ce se pretinde vătămată poate să  supună contenciosului administrativ fiscal respectivul act sau refuzul solutionarii potrivit art.218 alin.2 C.pr.fiscală.

Astfel ar însemna să fie examinată legalitatea unui act administrativ fiscal sau lipsa acestuia fără ca acesta să fie analizat în cadrul contestaţiei administrative obligatorii conform codului de procedură fiscală ceea ce este inadmisibil. (În acest sens a se vedea şi decizia nr.3376/2010 a Curţii de Apel Cluj).

În speţă nu a fost formulată o contestaţie iar prin acţiunea iniţiată în faţa instanţei de contencios nu se contestă decizia/dispoziţia în soluţionarea contestaţiei şi nici refuzul soluţionării contestaţiei în termen sau refuzul soluţionării cererii/contestaţiei vizând lipsa actului pentru a se considera astfel aplicabile dispoziţiile mai sus enunţate.

Cum însă se contestă actele de executare aplicabile aşa cum s-a mai arătat sunt incidente dispoziţiile referitoare la competenţa judecătoriei ca instanţă de executare.

Desigur se poate susţine că acest demers respectiv contestaţia nu înlătură dreptul la acţiune în faţa instanţei de contencios potrivit art.205 alin.1 teza doua şi fiind vorba de un act administrativ în sensul definit de legea nr.554/2004 competentă în raport de acelaşi act normativ revine instanţei de contencios. Textul invocat art.205  alin.1 prevede aspectul că nu se înlătură dreptul la acţiune însă în tăcerea acestei legi speciale (cod procedură fiscală) devin incidente normele generale cuprinse în Legea nr.554/2004 respectiv revine competenţa instanţei de contencios pentru ipoteza nesoluţionării contestaţiei de către organul fiscal sau refuzul eliberării actului. Însă aşa cum s-a arătat în cauză prin demersul introductiv nu se contestă refuzul  nesoluţionării.

Pe de alta parte nu trebuie trecut neobservat ca potrivit dispozitiilor codului de procedura fiscala pot fi contestate in procedura contencioasa doar acte administrativ fiscale in intelesul definit de art.41, art 88 cr.pr.fis. Din actele dosarului reiese ca suma impusa recurentului a fost stabilita pe baza declaratiilor privind obligatiile de constituire si de plata la fondul unic de sanatate depuse si semnate de catre recurent. Ori cata vreme la baza impunerii au stat acte semnate de recurent,acte ce nu intrunesc cerintele cerute de lege pentru a fi contestate ,nu se poate retine competenta instantei de contencios. De altfel nu trbuie omis ca prin decizia in interesul legii nr.14/2007 Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca judecatoria este competenta in privinta contestarii executarii. Prin urmare faţă de cele arătate în baza art.304 pct.3 C.pr.civ., art.312 C.pr.civ. Curtea va admite recursul, va casa hotărârea şi trimite cauza spre judecata în primă instanţă Judecătoriei Cluj-Napoca.

Domenii speta

Spete similare