Spor de confidenţialitate de 15% pentru conducătorii de c.f

Spor de confidenţialitate de 15% pentru conducătorii de C.F

Prin sentinţa civilă nr. 917/28 mai 2008, Tribunalul Harghita a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată din oficiu de către instanţă, pentru perioada iulie 2004 – noiembrie 2004, a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanţii G. M., T. L. A., B. A. F., G. D., N.R.I., P. M., P. C. M., R. A., T.F., B. M., R. S., B.M., B.P., A.S., M. L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Târgu Mureş, Tribunalul Mureş, Ministerul Economiei şi Finanţelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, drept consecinţă:

- a obligat pârâţii să plătească pe seama reclamanţilor sumele reprezentând sporul de confidenţialitate în procent de 15%, calculate începând cu luna decembrie 2004, şi până la data rămânerii definitive a hotărârii, precum şi în continuare;

- a obligat pârâţii să plătească aceste sume actualizate cu indicele de inflaţie, calculate până la data plăţii efective;

- a obligat pârâtul Tribunalul Mureş să efectueze menţiunile cuvenite în carnetele de muncă al reclamanţilor;

- a obligat pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce fondurile necesare achitării sumelor mai sus menţionate;

- a respins cererea reclamanţilor în ceea ce priveşte obligarea pârâţilor la plata sporului de confidenţialitate pentru perioada iulie 2004 – noiembrie 2004, ca fiind prescrisă.

În adoptarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut, cu referire la excepţiile invocate în cauză, următoarele argumente:

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 500/2002, ale H.G. nr. 208/2005 şi ale H.G. nr. 386/2007, rolul Ministerului Economiei şi Finanţelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum şi elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

În lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiţiei, în calitate de ordonator principal de credite, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata drepturilor solicitate. Plata drepturilor solicitate de reclamanţi se poate realiza numai după deschiderea de credite şi după alimentarea cu fonduri a conturilor Ministerului Justiţiei de către Ministerul Economiei şi Finanţelor.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei şi Finanţelor se justifică şi prin dispoziţiile art.1 din O.G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.

Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, tribunalul a apreciat-o ca întemeiată, reţinând că, potrivit art. 16 – 20 din O.G. nr. 137/2000, acesta este instituţia abilitată şi investită prin lege să aplice dispoziţiile legislaţiei în materie de nediscriminare pe teritoriul României, să constate şi să sancţioneze contravenţiile prevăzute de O.G. nr. 137/2000 privind  prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, având competenţa de a se pronunţa cu privire la săvârşirea tuturor faptelor de discriminare prin orice metodă şi în orice domeniu de activitate.

Faţă de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada iulie 2004 – noiembrie 2004, ridicată din oficiu la data de 28 mai 2008, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 1 alin.1, coroborate cu dispoziţiile art. 3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958 şi implicit ale art. 283 alin.1 lit. c) din Codul muncii, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în termen de 3 ani.

Cu referire la fondul cauzei, tribunalul a relevat, în esenţă, următoarele considerente:

Reclamanţii fac parte din categoria personalului unităţilor din justiţie, unităţi bugetare care sunt finanţate de la bugetul de stat, iar prin legislaţia specifică raporturilor de muncă ( art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 şi art. 9 din Codul deontologic ) le-a fost impusă o obligaţie profesională imperativă de confidenţialitate, care se îndeplineşte în cadrul raporturilor de muncă.

În unităţile bugetare, faptului îndeplinirii obligaţiei de confidenţialitate li-a fost recunoscut şi dreptul corelativ salarial, în acest sens dispunând prevederile art. 13 din O.U.G. nr. 57/2000, art. 30 alin. 3 din O.G nr. 137/2000, art. 3 din O.G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din O.U.G. nr. 123/2003, art. 3 din O.G nr. 19/2006, art. 15 alin.1 din O.G. nr. 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din O.G. nr. 64/2006, art. 13 din O.G. nr. 10/2007.

Prin urmare, debitorii obligaţiei de confidenţialitate au fost recunoscuţi, în mod firesc, ca şi creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidenţialitate, unităţile bugetare fiind debitori ai obligaţiei sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.

Deşi reclamanţii îşi execută obligaţia de confidenţialitate, fiind debitori ai acesteia în mod similar cu restul personalului din unităţile bugetare, totuşi, pentru îndeplinirea acestei obligaţii speciale şi specifice, nu li s-a recunoscut sporul salarial de confidenţialitate, aşa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.

Cu alte cuvinte, unul şi acelaşi element constând în obligaţia de confidenţialitate, produce efecte juridice diferenţiate în sistemul de salarizare a personalului, în funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socio – profesională. Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalităţii de tratament (art. 154 din Codul muncii) şi cel al diferenţierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă.

Ca atare, principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeaşi situaţie a depunerii unei activităţi în muncă cu efectul juridic al executării obligaţiei de confidenţialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul şi acelaşi element faptic generator de drept salarial, acelaşi element salarial: sporul de confidenţialitate. Din moment ce reclamanţii sunt într-o situaţie identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unităţile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal şi nediferenţiat al aceleiaşi obligaţii de confidenţialitate la fel ca şi restul personalului, rezultă că reclamanţii nu pot fi trataţi diferit, în mod discriminatoriu faţă de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidenţialitate.

Prin urmare, s-a constatat că reclamanţii sunt discriminaţi în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din O.G. nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidenţialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiţia normativă de acordare a acestui spor (condiţia îndeplinirii obligaţiei legale de confidenţialitate), ci sub pretextul că aparţin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000).

În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, prima instanţă a aplicat, prin analogie, procentul sporului de confidenţialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din O.U.G. nr. 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste şi integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil opreşte instanţa să invoce lacuna legislativă.

Având în vedere considerentele relevate, cererea reclamanţilor a fost admisă, iar pârâţii au fost obligaţi în solidar la plata drepturilor pretinse, sub acest aspect reţinându-se prevederile art. 295 din Codul muncii, raportat la art. 1039 din Codul civil, precum şi dispoziţiile art. 44, 35 şi 36 din Legea nr. 304/2004, raportat la cele ale O.U.G. nr. 177/2002 şi 27/2006.

De asemenea, ţinându-se cont de prevederile art. 1082 din Codul civil şi ale art. 161 alin. 4 din Codul muncii, s-a dispus actualizarea prejudiciului conform indicelui de inflaţie, iar în temeiul prevederilor Decretului nr. 92/1976, pârâtul Tribunalul Mureş a fost obligat să efectueze menţiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanţilor.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş şi Ministerul Justiţiei, solicitându-se modificarea ei integrală, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 9 Cod procedură civilă, respectiv depăşirea de către prima instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi aplicarea greşită a legii.

În cuprinsul memoriului de recurs s-a susţinut, în esenţă, că acţiunea reclamanţilor vizează acordarea unor drepturi care nu sunt prevăzute prin niciun act normativ în vigoare, deoarece personalul auxiliar de specialitate reprezintă o categorie aparte de salariaţi ai sistemului bugetar, cu un statut specific, reglementat de Legea nr. 567/2004, cu drepturi şi îndatoriri specifice şi cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv O.G. nr. 8/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007.

În plus, actele normative la care se referă reclamanţii în cererea de chemare în judecată reglementează salarizarea altor categorii de personal din sectorul bugetar ( funcţionari publici, militari, etc.), astfel că nu există discriminare în raport cu prevederile art. 1 alin. 3 din O.G. nr. 137/2000, nefiind vorba de persoane aflate în situaţii comparabile.

De asemenea, recurentul a invocat, în susţinerea căii de atac promovate, deciziile nr. 818, 819 şi 820 din 3 iulie 2008 ale Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

La rândul său, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş a invocat, de asemenea, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susţinând că în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă chemarea în judecată a celor două instituţii, deoarece între părţile aflate în litigiu, pe de o parte, şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, pe de altă parte, nu există raporturi juridice de muncă.

Prin urmare, s-a apreciat că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar obligarea sa la plată, alături de ceilalţi pârâţi este nelegală, deoarece atribuţia gestionării bugetelor instanţelor judecătoreşti revine Ministerului Justiţiei.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, susţinându-se că actele normative care prevăd acordarea sporului de confidenţialitate nu vizează personalul autorităţii judecătoreşti, astfel că dreptul pretins de reclamanţi nu este unul recunoscut de lege.

Examinând recursurile deduse judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 şi 306 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Prin demersul juridic iniţiat, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri echivalente diferenţelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidenţialitate în cuantum de 15 % din indemnizaţia de încadrare brută lunară.

În susţinerea acţiunii, au invocat apartenenţa la categoria profesională a personalului din unităţile de justiţie şi situaţia de discriminare salarială în care se află faţă de angajaţii altor instituţii bugetare, cărora dreptul la sporul de confidenţialitate le-a fost recunoscut prin diverse acte normative.

Prin dispoziţiile art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 şi ale art. 9 din Codul deontologic, reclamanţilor le-a fost impusă o obligaţie profesională imperativă, specială şi specifică – de confidenţialitate, astfel că aceştia se află într-o situaţie identică, iar nu doar comparabilă, cu personalul din celelalte unităţi bugetare, care beneficiază de adaosul salarial menţionat.

Or, fiind debitori ai obligaţiei de confidenţialitate, este firesc să li se recunoască reclamanţilor şi calitatea de creditor al dreptului corelativ la sporul de confidenţialitate, astfel cum s-a instituit prin art. 13 din O.U.G. nr. 57/2000, art. 30 alin. 3 din O.G. nr. 137/2000, art. 3 din O.G. nr. 38/2003, art. 13 alin.1 din O.U.G. nr. 123/2003, art. 3 din O.G. nr. 19/2006, art. 15 alin. 1 din O.G. nr. 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din O.G. nr. 64/2006, art. 13 din O.G. nr. 10/2007.

Prin urmare, Curtea a observat că în mod corect s-a reţinut de către prima instanţă existenţa unei fapte de discriminare, în sensul prevederilor art. 2 alin.1 – 3 şi ale art. 6 din O.G. nr. 137/2000, deoarece dreptul la sporul de confidenţialitate le-a fost refuzat reclamanţilor nu datorită neîndeplinirii condiţiei normative pentru acordarea acestuia (constând în îndeplinirea obligaţiei de confidenţialitate), ci sub pretextul că aparţin unei anumite categorii socio-profesionale. Cum însă, acest criteriu este definit ca discriminatoriu de chiar prevederile art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, existenţa stării de discriminare în care se află reclamanţii nu poate fi contestată.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 şi 2 din Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi discriminări, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remuneraţie egală, aceste principii fiind încălcate în situaţia de fapt dedusă judecăţii.

În plus, abordarea juridică a fondului cauzei de către prima instanţă răspunde şi exigenţelor legislative în materie, din dreptul internaţional, consacrate de art.7 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecţie legală împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare, art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenţie – care interzic discriminările şi art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale – care garantează egalitatea de tratament în salarizare, fără nicio distincţie.

De asemenea, instanţa de recurs a apreciat că acţiunea reclamanţilor este admisibilă şi prin prisma deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 şi nr. 821/2008, deoarece prin aceasta s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci, nu s-a solicitat instanţei să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acţiune s-au solicitat despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2  şi art. 1 din Codul muncii ), conform  art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituţie. Deci, dreptul reclamanţilor la acţiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit. În ceea ce priveşte aspectul secundar, al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanţa a apreciat că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul de 15% din indemnizaţia lunară recunoscut altor persoane aflate în situaţie comparabilă cu reclamanţii (dar refuzată în mod discriminatoriu acestora), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste şi integrale despăgubiri, în condiţiile în care art. 3 din Codul civil opreşte instanţa să invoce lacuna legislativă.

Pe de altă parte, dreptul pretins de reclamanţi a fost recunoscut şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin Decizia nr. 46/15 decembrie 2008, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a constatat că – în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraţilor şi a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, modificată şi completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora – judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidenţialitate de 15%, calculat la indemnizaţia brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor, Curtea constată că şi acest aspect a fost în mod corect soluţionat de către prima instanţă, deoarece în virtutea prevederilor art. 1 din O.G. nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, ministerul răspunde de executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă. Acest minister a fost obligat la plata sumelor solicitate de reclamanţi nu în considerarea unui raport de muncă, ci în baza atribuţiilor ce-i revin, decurgând din legea sa de organizare şi funcţionare. Or, una dintre aceste atribuţii este aceea de a asigura instituţiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este şi Ministerul Justiţiei, sursele financiare necesare pentru desfăşurarea corespunzătoare a activităţii, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti într-un termen rezonabil. Or, chemarea în judecată a Ministerului Economiei şi Finanţelor are tocmai menirea de a facilita executarea în cel mai scurt timp a obligaţiilor de plată stabilite în sarcina ordonatorilor de credite.

Pentru considerentele expuse, Curtea a apreciat că abordarea juridică a cauzei de către prima instanţă este corectă, în sensul că, pentru perioada în care reclamanţii şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Biroului de carte funciară de pe lângă Judecătoria Târgu Mureş – aparţinând deci, categoriei profesionale a personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, sunt îndreptăţiţi a beneficia de sporul de confidenţialitate în cuantumul stabilit prin hotărârea atacată şi cu respectarea termenului de prescripţie prin raportare la data promovării acţiunii.

Se observă, însă, că prima instanţă a stabilit aceste drepturi începând cu luna decembrie 2004 şi în continuare, fără a verifica dacă reclamanţii mai fac parte din categoria personalului unităţilor din justiţie.

Această omisiune a fost complinită pe parcursul judecăţii recursului, solicitându-se relaţii sub aspectul menţionat de la Departamentul economic al Tribunalului Mureş care, prin adresa nr. 890/15.06.2009, a comunicat faptul că reclamantul G. M. şi-a încetat activitatea la Biroul C.F. la data de 13 iunie 2004, reclamanta T. A.– la data de 6 octombrie 2004, iar reclamanta G.D. a avut suspendat contractul de muncă în perioada 1 iulie 2004 – 1 ianuarie 2005. ( fila 147 dosar recurs).

Din cuprinsul aceluiaşi înscris, rezultă că ceilalţi reclamanţi şi-au desfăşurat activitatea în cadrul  Biroului C.F. până la data de 1 ianuarie 2005.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1, raportat la art.  304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile deduse judecăţii şi a modificat în parte hotărârea primei instanţe, în sensul respingerii integrale a acţiunii formulate de reclamanţii G. M., T.A. şi G. D., iar pentru ceilalţi reclamanţi sporul de confidenţialitate va fi acordat doar pentru luna decembrie 2004, nu şi în continuare.

Domenii speta

Spete similare