Recurs declarat de partea vătămată împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de arestare preventivă a inculpaţilor. Inadmisibilitate.

Cod procedură penală, art. 141

Recursul părţii vătămate declarat împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de arestare preventivă a inculpaţilor este inadmisibil, întrucât potrivit art. 141 Cod procedură penală. Titularii dreptului de recurs în această situaţie sunt exclusiv procurorul şi inculpatul.

Asupra recursului declarat de partea vătămată R. I.

Prin încheierea penală pronunţată la data de 30 decembrie 2008 în dosarul nr. 104/102/2008 al Tribunalului Mureş, în temeiul art. 160 indice a, alin.1 Cod procedură penală, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de partea vătămată R. I, având ca obiect luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţii O. D. şi P. I. M.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut faptul că, prin cererea formulată în faţa instanţei de judecată la termenul din data de 12.09.2008, partea vătămată R. I. a solicitat luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţii O. D., trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, întocmit la data de 17.01.2008, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 250 alin.1 şi 5 Cod penal, şi prev. de art.192 alin.1, 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal şi P. I. M., trimis în judecată prin acelaşi act de sesizare pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 182 alin.1 Cod penal şi 192 alin.1 şi 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.

Instanţa de fond a respins ca neîntemeiată cererea părţii vătămate, arătând că aceasta nu a înţeles să indice nici verbal şi  nici înscris temeiul de drept pe care înţelege să-şi fundamenteze cererea formulată. S-a precizat că, din oficiu, nu s-a identificat nici un temei concret care ar fi incident în cauza analizată şi că procesul penal se poate desfăşura în bune condiţii cu cei doi inculpaţi aflaţi în stare de libertate.

Împotriva încheierii menţionate a declarat recurs partea vătămată R. I.

În motivarea cererii de recurs formulate, partea vătămată a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul nelegalităţii, arătând că se justifică în cauză arestarea inculpaţilor.

 La termenul de soluţionare a recursului din data de 7 ianuarie 2009, instanţa a pus în discuţie, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii căii de atac promovate de partea vătămată.

Analizând recursul declarat, în raport de excepţia invocată din oficiu de către instanţă şi în raport de  limitele investirii instanţei de recurs, astfel cum sunt determinate de art. 385 indice 6, 385 indice 8 şi 385 indice 9 Cod procedură penală, se constată următoarele:

Obiectul recursului declarat în prezenta cauză vizează încheierea instanţei prin care s-a respins cererea de luare a măsurii arestării preventive a inculpaţilor, cerere formulată în cauză de partea vătămată.

Potrivit dispoziţiilor art. 141 Cod procedură penală, care reglementează calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive, titularii dreptului de recurs sunt exclusiv procurorul şi inculpatul.

Reglementarea conţinută în textul de lege menţionat mai sus reprezintă o concretizare a garanţiei „habeas corpus” instituită prin art. 5 paragraful 4 din Convenţia Europeană, respectiv dreptul recunoscut persoanei de a exercita o cale de atac împotriva unei decizii de arestare sau deţinere şi respectiv posibilitatea exercitării controlului judiciar al legalităţii detenţiei persoanei private de libertate, astfel că determinarea sferei titularilor dreptului la un recurs astfel cum este reglementat de art. 141 Cod procedură penală este esenţială, condiţionând însăşi valabilitatea controlului de legalitate al detenţiei.

Valabilitatea sesizării instanţei competente a soluţiona recursul împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii privind măsurile preventive este strict condiţionată de calitatea de titular al dreptului la recurs, efectul devolutiv al recursului fiind limitat şi în raport de calitatea procesuală pe care o are persoana care declară recurs, conform art. 385 indice 6 alin.1 Cod procedură penală, întrucât efectele declaraţiei de recurs împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii privind măsurile preventive produc efecte nemijlocite sub aspectul privării de libertate.

Astfel, relevanţa determinării sferei titularilor dreptului la recursul consacrat de art. 141 Cod procedură penală, din perspectiva garanţiei instituite prin art. 5 paragraful 4 din Convenţie, rezidă şi în faptul că exercitarea acestui control de legalitate se realizează prin raportare la cerinţele de fond şi de procedură necesare pentru a dispune o asemenea măsură, atât din perspectiva dreptului intern cât şi prin raportare la prevederile Convenţiei Europene. ( în acest sens Hotărârea CEDO din 13 februarie 2001, cauza Lietzow contra Germaniei, paragraful 44; Hotărârea CEDO din 15 noiembrie 2005, cauza Reinprecht contra Austriei, paragraful 31).

Din această perspectivă semnificaţia calităţii de titular al recursului împotriva încheierilor pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive este majoră sub aspectul legalităţi detenţiei preventive şi implicit al respectării dreptului recunoscut de art. 5 paragraful 4 din Convenţie – conceptul de legalitate din paragraful 4 având acelaşi înţeles cu cel din paragraful 1 - întrucât condiţionează însăşi valabilitatea sesizării instanţei de recurs, cu toate consecinţele care decurg din acest fapt şi respectiv legalitatea arestării preventive.

Legiuitorul în conţinutul art. 141 Cod procedură penală a realizat o determinare expresă a titularilor dreptului la recurs făcând referire la  procuror şi respectiv la inculpat, sistemul aplicat în conţinutul acestui text de lege pentru determinarea sferei titularilor dreptului la recurs fiind cel al determinării speciale, sistem conform căruia titularii dreptului de recurs pot ataca numai hotărârile penale pe cale legea nu le exclude de la dreptul lor de recurs şi numai în limitele prevăzute de lege. ( Traian Pop – Drept procesual penal, volumul IV, Cluj 1948, pagina 344).

Se realizează de către legiuitor astfel în reglementarea conţinută de art. 141 Cod procedură penală o restricţionare a titularilor dreptului la recurs împotriva încheierilor privind măsurile preventive exclusiv la inculpat şi procuror în considerarea caracterului măsurii arestării preventive care are o natură procesual penală, neputând fi dispusă decât în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal.

 În condiţiile în care, prin proces penal se înţelege  activitatea reglementată de lege pe care o desfăşoară autorităţile publice, anume desemnate, ( Grigore Teodoru – Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu 2007, paragraful 4),  cu participarea activă a persoanelor interesate ca titulare de drepturi şi obligaţii, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, obligaţia asigurării bunei desfăşurări a procesului penal revine exclusiv autorităţilor judiciare, acestea având competenţe specifice în raport de faza de desfăşurare a procesului penal.

Este irelevant „interesul” eventual demonstrat de părţile din proces, la care face referire textul articolului 362 alin.1 lit. f Cod procedură penală, în exercitarea recursului reglementat de art. 141 Cod procedură penală, în condiţiile în care, acestea nu au însăşi dreptul substanţial în această materie, neavând prerogative în sensul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal. Precizarea din cuprinsul art. 141 Cod procedură penală, a titularilor dreptului de recurs împotriva încheierilor pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive, evidenţiază tocmai inexistenţa unei suprapuneri a drepturilor subiective recunoscute persoanelor specificate de art. 362  alin. 1 Cod procedură penală, cu dreptul de a exercita calea de atac recunoscută de lege în materia măsurilor preventive, justificată de scopul şi natura acestora. Ori, recunoaşterea dreptului la recurs împotriva încheierilor pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind luarea măsurii arestării preventive altor titulari decât cei determinaţi în conţinutul art. 141 Cod procedură penală, în condiţiile inexistenţei  unui drept subiectiv al acestora consacrat prin lege ar reprezenta  o încălcare la exercitarea controlului de legalitate prevăzut de art. 5 paragraful 4 din CEDO, conferind un caracter nelegitim măsurii arestării preventive, întrucât ar presupune luarea acestei măsuri în alt scop decât cel prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţia Europeană, respectiv aducerea persoanei în faţa autorităţilor judiciare competente.

Partea vătămată nefiind inclusă de legiuitor în categoria expres determinată a titularilor dreptului de recurs împotriva încheierilor pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive astfel cum sunt enunţaţi în conţinutul textului art. 141 Cod procedură penală, recursul declarat de aceasta este  inadmisibil, astfel că analiza căii de atac exercitate în cauză din perspectiva condiţiilor de fond care ar justifica luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor nu se impune întrucât contravine  controlului de legalitate al detenţiei impus de art. 5 paragraful 4 din Convenţia Europeană, şi respectiv scopului restricţiilor privind libertatea persoanei pe care le autorizează art. 5 paragraful 1 din Norma Convenţională la care s-a făcut referire mai sus. (Hotărârea CEDO din 29 noiembrie 1988, cauza Brogan şi alţii contra Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 65; Hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006 cauza Filip contra României, paragraful 73).

În raport de considerentele enunţate mai sus recursul declarat de partea vătămată împotriva încheierii pronunţate de instanţa de fond prin care s-a respins propunerea de luare a măsurii arestării preventive este inadmisibil şi urmează a fi respins conform art. 385 indice 15 pct. 1 lit. a Cod procedură penală.

În baza art. 192 alin. 2 Cod procedură penală,  se va dispune obligarea părţii vătămate recurente la plata sumei de 50 lei cheltuieli judiciare către stat în recurs.

Domenii speta

Spete similare