Arest preventiv. Lipsă pericol concret pentru ordinea publică. Analiză criterii.

Cu adresa nr. 1204/P/2012 din 05.09.2013, înregistrată la Judecătoria Roşiorii de Vede la nr. 3134/292/2013 din 05.09.2013, Parchetul de pe lângă Judecătoria Roşiorii de Vede a sesizat instanţa cu propunerea de arestare preventivă pe o perioadă de 29 de zile a inculpatei U.C.N., faţă de care, prin ordonanţa din data de 05.09.2013 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 rap. la art. 215 alin. 1 şi 2 cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal (patru fapte).

A fost înaintat alăturat dosarul de urmărire penală nr. 1204/P/2012

Din referatul cu propunere de arestare preventivă reiese că prin ordonanţa din data de 04.09. 2013 , s-a luat faţă de inculpată măsura preventivă a reţinerii pe o durată de 24 ore, începând cu data de 04.09.2013, ora 16, până la data de 05.09.2013, ora 15,00 .

Prin ordonanţa nr.1204/P/2012 din 05.09.2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Roşiorii de Vede a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de inculpată pentru săvârşirea infracţiunii sus menţionate, apreciindu-se că este în  interesul urmăririi penale ca faţă de această inculpată să se dispună măsura arestării preventive pe o perioadă de 29 zile având în vedere pericolul social ridicat al faptei. Fapta comisă de aceasta, respectiv complicitate la înşelăciune prin folosire de nume sau calităţi mincinoase faptă prev. şi ped. de art. 26 rap. la art. 215 alin. 1 şi 2 cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal (patru acte materiale realizate în baza aceleiaşi  rezoluţii infracţionale) constă în aceea că la solicitarea unor persoane aflate în executarea unor pedepse privative de libertate, persoane deţinute în penitenciar, i-a ajutat pe aceştia să comită infracţiunile de înşelăciune prin inducerea în eroare a mai multor părţi vătămate. Conform situaţiei prezentate de unităţile bancare, inculpata a ridicat sume de bani depuse pe numele acesteia de către PM- 800 lei şi GC – 900 lei, 1800 lei şi ulterior 2768 lei, fapte ce au fost dovedite . Deşi iniţial inculpata nu a recunoscut faptele, ulterior aceasta a precizat că ridica sume de bani la cererea deţinutului M.P., bani pe care ulterior îi expedia acestuia. Este de remarcat şi discuţia avută de către unul din deţinuţi de pe telefonul mobil ridicat din camera penitenciarului, discuţie redată în nota de redare, ce a avut loc la data de 04.07.2012 în care se precizează că „nevasta” lui Ministerul Public (în fapt, concubina acestuia, UCN) este cea care ridică banii şi efectuează astfel de activităţi de 6 luni.

Faptele pentru care s-a pus in mişcare acţiunea penală sunt probate cu înscrisuri, respectiv formularele de ridicare a banilor depuşi  de părţile vătămate, înscrisuri care atestă trimiterea banilor către deţinutul MP, declaraţiile părţilor vătămate, înregistrarea convorbirilor telefonice.

S-a susţinut că din probele administrate, s-a reţinut că inculpata se află în situaţia prev. de art. 148 lit.  f Cod procedura penală, pedeapsa prevăzută de lege fiind mai mare de 4 ani şi lăsarea acesteia în libertate prezintă pericol social concret pentru ordinea publică.  De asemenea, modul concret în care a acţionat inculpata, frecvenţa mare de comitere a unor asemenea fapte în rândul comunităţii a dus la producerea unei reacţii sociale de indignare provocată în rândul cetăţenilor cu privire la astfel de fapte şi la existenţa unei temeri serioase şi rezonabile produsă în rândul comunităţii că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Este de observat că cercetările urmează a fi extinse întrucât este vorba de o multitudine de fapte, inculpata dând ajutor esenţial autorilor infracţiunilor de înşelăciune, astfel că, în mod concret prin activitatea inculpatei infracţiunile respective s-au consumat.  De asemenea, mai multe părţi vătămate au fost oprite de către organele de urmărire penală de la efectuarea depunerilor de bani. Utilizarea acestui procedeu infracţional a luat amploare astfel că se impune o reacţie fermă pentru a înlătura starea de insecuritate generată în rândul opiniei publice de către infractorii care acţionează în acest fel .Există un real pericol ca prin lăsarea în libertate a inculpatei aceasta să continue să sprijine autorii infracţiunilor de înşelăciune comise în acest mod. Se solicită  în baza art.146- 149 1 Cod procedură penală admiterea propunerii şi luarea măsurii arestării preventive pe o perioadă de 29 de zile, respectiv de la 5 septembrie 2013 pană la 3 octombrie 2013..

Analizând ansamblul actelor din dosarul de urmărire penală precum şi actele efectuate în şedinţa camerei de consiliu din data de 05.09.2013, instanţa a reţinut următoarele:

Prin ordonanţa nr.1204/P/2012 din 05.09.2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Roşiorii de Vede a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de inculpată pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune prin folosire de nume sau calităţi mincinoase, prevăzută de art. 26 rap. la art. 215 alin. 1 şi 2 C.pen. cu aplicarea art. 41 al. 2 C.pen., reţinându-se în sarcina acesteia că,  că la solicitarea unor persoane aflate în executarea unor pedepse privative de libertate, persoane deţinute în penitenciar, i-a ajutat pe aceştia să comită infracţiunile de înşelăciune prin inducerea în eroare a mai multor părţi vătămate.

Prin ordonanţa din data de 04.09.2013 s-a luat faţă de inculpată măsura preventivă a reţinerii pe o durată de 24 ore, începând cu data de 04.09.2013, ora 16, până la data de 05.09.2013, ora 15,00, fiind prezentată în faţa instanţei cu propunere de arestare preventivă pentru 29 de zile.

Principiul general de la care trebuie plecat în soluţionarea propunerii de arestare preventivă este cel stabilit în această materie de CEDO în cauza Wemhoff contra Germaniei, potrivit căruia “detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală – şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă”.

Aşadar, instanţa reţine că libertatea persoanei constituie regula, iar privarea de libertate fiind excepţia,  reprezintă o gravă derogare de la principiile libertăţii individuale şi de la prezumţia de nevinovăţie.

1. Nefiind un drept absolut, dreptul la libertate poate suferi unele restrângeri, aşa cum sunt ele prevăzute de art. 5 din Convenţie, iar in acest sens s-a stabilit că pentru ca privarea de libertate să fie considerată licită trebuie îndeplinite următoarele condiţii : legalitatea măsurii şi măsura preventivă să se încadreze în cazurile strict şi limitativ prevăzute de art. 5 paragraful 1 lit. a-f din Convenţie.

Sub acest aspect, instanţa reţine că exigenţa legalităţii este satisfăcută în cauză, având în vedere că măsura arestării preventive ce se solicită a fi luată, este o măsura care este prevăzută de art. 136 alin. 1 lit. d şi art.148 lit. f Cod procedură penală, iar dispunerea acesteia se face cu respectarea dispoziţiilor substanţiale şi procedurale în materie.

De asemenea, instanţa a constatat că şi cea de doua condiţie generală enunţată este îndeplinită, întrucât se poate lesne observa că măsura arestării preventive prevăzută de art. 148 lit. f C.p.p. prevăzută în dreptul intern se încadrează pe deplin în ipotezele prevăzute de art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţie.

2. Cu toate că, pentru privarea licită de libertate,  art. 5 al Convenţiei, nu prevede o altă condiţie în afara celei de existenţă a unei bănuieli rezonabile de săvârşire a unei infracţiuni, instanţa constată că, în virtutea obligativităţii conformităţii măsurii cu dreptul intern, pentru a nu se încălca dispoziţiile CEDO, trebuie îndeplinite si condiţiile suplimentare prevăzute de art. 148 lit. f din Codul de procedură penală.

a. Probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.

În primul rând instanţa a reţinut că, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Brogan şi Murray contra Marea Britanie, luarea unei măsuri arestării preventive faţă de o persoană nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul arestării.

În consecinţă, chiar şi legiuitorul român a prevăzut faptul că pentru a se putea dispune luarea măsurii arestului preventiv faţă de o persoană este suficientă existenţa unor indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indicii care, potrivit dispoziţiilor art. 68 1 C. proc. pen. sunt definite ca fiind orice date din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte de urmărire penală a săvârşit fapta.

Ca atare, spre deosebire de condamnare, când instanţa de judecată trebuie să dovedească fără echivoc vinovăţia inculpatului, iar hotărârea de condamnare să se întemeieze pe probe, la luarea măsurii arestului preventiv sunt suficiente şi anumite date care să conducă către o concluzie plauzibilă că persoana în cauză este posibil să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

În acest sens, s-a pronunţat şi Curtea în cauzele O”Hara contra Regatului Unit şi Murray Hara contra Regatului Unit, stabilindu-se că probele care să dea naştere unor bănuieli legitime nu trebuie să fie la acelaşi nivel de certitudine cu cele necesare pentru a justifica o condamnare.

Rolul detenţiei preventive este tocmai acela de a permite clarificarea sau, dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor care planează asupra unei persoane, persoană care, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în baza prezumţiei de nevinovăţie, este considerată nevinovată.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Jecius contra Lituania că pentru a considera că există motive verosimile de a se aprecia că persoana faţă de care s-a luat o măsură preventivă a comis o faptă prevăzută de legea penală, este necesar ca faptele sau împrejurările pe care se întemeiază aceste motive să fie nu numai autentice şi reale, ci trebuie să fie şi în măsură să convingă un observator independent că persoana respectivă este posibil să fi săvârşit acea infracţiune. (în acest sens si cauza Fox, Campbell şi Hartley c. Marii Britanii, Hotărârea din 30 august 1990, par. 31-32).

Cu toate că din probele administrate nu reiese cu certitudine dacă inculpata cunoştea natura şi provenienţa sumelor ridicate, având în vedere declaraţia inculpatei, care se coroborează cu înscrisurile de la filele 140-150 dup. şi cu notele de interceptări,  instanţa a considerat  totuşi că în prezenta cauză există suficiente indicii care să convingă un observator independent că este posibil ca inculpata să fi comis infracţiunea de complicitate la înşelăciune prin folosire de nume sau calităţi mincinoase, prevăzută de art. 26 rap. la art. 215 alin. 1 şi 2 C.pen. cu aplicarea art. 41 al. 2 C.pen.

În ce priveşte limitele de pedeapsă acestea sunt clare şi nu există nici un fel de dubiu, faptele presupuse a fi săvârşite de inculpată fiind sancţionate cu pedepse ce depăşesc limita impusă de Codul de procedură penală, conform art. 148 lit. f.

b. Existenţa unor probe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică (art. 148 lit. f din C.p.p.)

Potrivit art. 63 din Codul de procedură penală, constituie probă orice element de fapt  care serveşte la constatare existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

Interpretând aceste dispoziţii legale prin prisma art. 148 alin. 1 lit. f C.p.p., instanţa a apreciat că, în cadrul procesual determinat de propunerea de arestare preventivă, prin probe se înţeleg faptele şi împrejurările care servesc la determinarea pericolului concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă inculpatul şi care urmează a fi analizate de instanţă în cadrul aprecierii pertinenţei şi suficienţei motivelor de arestare preventivă. 

Aşa cum CEDO a arătat în cauzele Calmanovici şi Scundeanu împotriva României, în împrejurări asemănătoare, pericolul pentru ordinea publică necesar arestării unei persoane poate fi luat în calcul potrivit art. 5 din Convenţie, în circumstanţe excepţionale şi nu poate fi considerat un motiv  relevant şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că libertatea inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică.

Instanţa a constatat că potrivit practicii CEDO (cauza Labita c. Italiei sau Neumeister c. Austria) detenţia preventivă poate fi justificată atâta timp cât există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de libertate.

Prin urmare, instanţa a fost obligată să pună în balanţă pe de o parte,  dreptul inculpatului la libertate individuală iar pe de altă parte, necesitatea protecţiei ordinii publice împotriva unui pericol concert pe care l-ar reprezenta lăsarea inculpatului în stare de libertate.

Ordinea publică se asigură prin respectarea drepturilor cetăţenilor, prin menţinerea siguranţei acestora, iar în momentul în care acestea sunt afectate ca urmare a săvârşirii unor fapte cu un grad ridicat de pericol social, trebuie luate măsuri împotriva infracţionalităţii.

Cu toate că pericolul concret pentru ordinea publică prevăzut de art. 148 lit. f Cp.p. nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, instanţa consideră că acest lucru nu înseamnă că aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică trebuie făcută prin abstracţie de gravitatea faptei.

În acest sens, în cauza Letellier c. Franta, Curtea a reţinut că „datorită gravitaţii deosebite si a reacţiei publicului fata de acestea, unele infracţiuni pot determina tulburări sociale care justifica arestarea preventiva cel puţin temporar. Acest motiv trebuie considerat pertinent si suficient numai daca este bazat pe fapte de natura sa demonstreze ca eliberarea persoanei acuzate ar determina o tulburare reala a ordinii publice.”

Din probele administrate în cursul urmăririi penale instanţa a reţinut că fapta  săvârşită de inculpată nu are o gravitate deosebită şi nu au fost probate de către Parchet fapte de natură să demonstreze că eliberarea persoanei acuzate ar determina o tulburare reală a ordinii publice în sensul reţinut în cauza Letellier c. Franta.

Pe de altă parte, în lipsa unei fapte de o gravitate deosebită în sensul reţinut în cauza Letellier c. Franta, instanţa nu a putut considera că gravitatea faptei este singurul element care trebuie luat în seamă pentru a se stabili dacă cercetarea inculpatului în stare de libertate prezintă un pericol pentru ordinea publică, întrucât art. 136 alineat ultim C. pr. pen. precizează că trebuie să se ţină cont, de asemenea, de scopul măsurii ce urmează a fi luată, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.

În aceste condiţii, instanţa a considerat că o evaluare corectă a pericolului pentru ordine publică pe care reprezintă inculpata, nu se poate face decât prin raportare, deopotrivă, la gravitatea faptei care se presupune că a fost săvârşită cât şi la circumstanţele personale ale inculpatei.

Rezumând cele expuse, în determinarea pericolului social concret pentru ordinea publică, instanţa a avut în vedere următoarele aspecte: gravitatea faptei, modul şi circumstanţele de comitere a acesteia, prejudiciul rezultat,  rezonanţa publică şi socială a infracţiunii comise, sănătatea, vârsta, ocupaţia, antecedentele penale ale inculpatului, atitudinea inculpatului după săvârşirea faptei,  anturajul şi mediul din care acesta provine şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia.

Cu privire la gravitatea faptelor pe care inculpata se presupune că le-a săvârşit, în ciuda faptului că astfel de infracţiuni au un pericol social ridicat având în vedere modalitatea specifică de săvârşire, totuşi, instanţa a constatat că gradul de implicare al inculpatei în activitatea infracţională era unul redus, inculpata fiind doar un simplu „instrument” prin intermediul căruia ceilalţi inculpaţi reuşeau să primească sumele de bani provenite  din inducerea în eroare a persoanelor vătămate.

Într-adevăr, instanţa a constatat din probele administrate şi mai ales din convorbirile telefonice, că cei care au iniţiat, condus, şi coordonat  întreaga activitate infracţională erau ceilalţi inculpaţi şi numitul MP, lor revenindu-le toate sumele de bani rezultate din săvârşirea faptelor reţinute în sarcina lor.

În acest context, se poate observa că nu s-a probat în niciun fel că între ceilalţi inculpaţi, numitul MP şi inculpată a existat vreo înţelegere potrivit căreia inculpata să primească vreun folos material pentru ridicarea sumelor de bani pe numele ei şi trimiterea către inculpaţi.

Instanţa a constatat că inculpata a avut un comportament, în principiu, sincer, a recunoscut faptele atât în cursul urmăririi penale cât şi cu ocazia soluţionării propunerii de arestare preventivă şi s-a prezentat singură de câte ori a fost chemată de organele judiciare, venind din Slatina la Roşiorii de Vede. 

De asemenea, instanţa a reţinut încă un element care se coroborează cu celelalte şi  care  relevă faptul că inculpata nu reprezintă un pericol concret pentru ordine publică,  şi anume faptul că aceasta nu a mai fost condamnată anterior aşa rezultă din fişa de cazier de la fila 12 dup.

Din probele administrate instanţa a reţinut că  inculpata nu a încercat niciodată să se sustragă urmăririi penale şi chiar şi atunci când măsura reţinerii a expirat, a rămas în sala de şedinţă şi a aşteptat deliberarea şi pronunţarea soluţiei cu privire la propunerea de arestare preventivă. 

În prezenta cauză, organele de urmărire penală au motivat că scopul pentru care se impune arestarea preventivă a inculpatei este buna desfăşurare a procesului penal. 

Instanţa a considerat neîntemeiată o astfel de susţinere generală şi imprecisă, întrucât o mare parte din probe au fost deja administrate în faza de urmărire penală, au fost audiate părţile vătămate, au fost audiaţi ceilalţi inculpaţi, s-au efectuat percheziţii, s-au efectuat interceptări ale convorbirilor telefonice etc.

În aceste condiţii, nu există nicio dovadă că lăsarea inculpatei  în libertate s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal.

Inculpata, după iniţiale ezitări, a relatat organelor de urmărire penală modalitatea în care s-a implicat în desfăşurarea evenimentelor ce formează obiectul prezentului dosar, manifestând un comportament sincer, astfel că nu s-a putut reţine existenţa unor date din care să rezulte posibilitatea îngreunării activităţii de urmărire penală.

În acelaşi context, având în vedere circumstanţele personale ale inculpatei, vârsta, pregătirea acesteia, mediul din care provine, instanţa a considerat că inculpata nu a prezentat o reală ameninţare pentru bunul mers al procesului penal şi nici pentru ordinea publică, neavând posibilitatea să influenţeze în nici un fel martorii, experţii, părţile vătămate, sau inculpaţii din prezenta cauză.

Privitor la susţinerea  potrivit căreia natura faptei pentru care este cercetată inculpata coroborată cu lăsarea acesteia în libertate ar crea un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii, în lipsa luării măsurii arestării preventive, instanţa a apreciat  că sentimentele de securitate şi încredere a societăţii în organele statului presupun aplicarea de către acestea cu promptitudine şi fermitate a dispoziţiilor legale, aceasta implicând inclusiv prin posibilitatea întocmirii rechizitoriului şi trimiterea de urgenţă în judecată a inculpatei în stare de libertate, urmând a se stabili în mod cert vinovăţia acesteia.

Simpla comitere a unor infracţiuni nu constituie, prin ea înseşi, un temei suficient pentru luarea măsurii arestării preventive a  inculpatului.

Previziunea asupra atitudinii viitoare a inculpatului trebuie raportată, în mod obligatoriu,  întotdeauna,  unor criterii obiective din care să reiasă în mod cert un pericol pentru ordinea publică.

În caz contrar, s-ar ajunge la o soluţie arbitrară, aşa încât, orice persoană suspectată de comiterea unei fapte de natura penală ar fi considerată ca prezentând pericolul de a săvârşi, din nou, asemenea fapte si ar fi plasată, în mod automat, in detenţie preventivă, ajungându-se astfel fie la o inutilă privare de libertate, în cazul unei achitări, fie la o anticipare a pedepsei, în cazul unei condamnări. 

Cu privire la celelalte motive invocate în referatul Parchetului, instanţa  a apreciat că arestarea preventivă nu poate fi justificată exclusiv de raţiuni privind rezonanţă socială negativă a faptelor si reacţia de indignare a opiniei publice.(în fond, orice infracţiune săvârşită, în mod firesc, atrage indignarea opiniei publice)

Aşadar, aceste motive, la fel cum s-a mai arătat anterior,  nu reprezintă un temei absolut, pentru lipsirea de libertate a unei persoane, această măsură fiind acceptată, in circumstanţe excepţionale si in măsura in care se întemeiază pe fapte de natura sa demonstreze, indubitabil, ca punerea in libertate a inculpatului tulbura, in mod real, opinia publica (cauza Letellier contra Frantei.

În aceste condiţii, instanţa  constată că în prezenta cauza nu există probe care să contureze previzibilitatea unei conduite negative a inculpatei care să releve un pericol concret pentru ordinea publică,  faptele expuse nefiind de natură a constitui motive pertinente şi suficiente a se dispune faţă de acesta măsura arestării preventive.

c. Necesitatea şi proporţionalitatea măsurii

Având în vedere obligaţia instanţelor naţionale confruntate cu soluţionarea unei propuneri de luare a măsurii arestării preventive de a lua în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională (cauza Jiga c României, 16.03.2010, mutatis mutandis: Scundeanu c. României 15.03.2010 § 87; Becciev c. Moldovei 4.10.2005 § 62; Calmanovici c României 1.10.2008 § 98 şi 100), instanţa, faţăde gravitatea faptei şi circumstanţele personale ale inculpatei, apreciază că măsura arestării preventive este nu necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal.

Cu privire la cerinţa proporţionalităţii, raportându-se la pericolul concret al inculpatei ce reiese din analiza efectuată mai sus, instanţa a considerat că prin dispunerea arestării preventive nu ar fi păstrat un just echilibru între măsura privativă de libertate şi scopul urmărit prin dispunerea ei, stfel încât să fie evitată incidenţa arbitrariului în luarea unei măsuri atât de grave.

Cu toate acestea, în condiţiile în care în prezenta cauză, pentru  aflarea adevărului se impune  prezenţa personală a celor a inculpatei, şi pentru a înlătura orice pericol de sustragere de la urmărire penală, ceea ce s-ar putea răsfrânge în mod negativ asupra desfăşurării cu celeritate a urmăririi penale, instanţa consideră necesară şi suficientă luarea faţă de inculpată a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu pe o perioadă de 30 de zile.

Astfel în temeiul art. 149 1 rap. la art.146 alin. 111 şi art. 145 ind. 1 C.p.p.  instanţa a luat faţă de inculpată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara pe o perioadă de 30 zile, până la data de 04.10.2013.

Pe durata măsurii, inculpata a fost obligată să respecte următoarele obligaţii : - să se prezinte la organele de urmărire penală, sau după caz la instanţa de judecată, ori de câte ori este  chemată ;- să se prezinte la organele de poliţie desemnate cu supravegherea, conform programului de supraveghere întocmit de către organul de poliţie sau ori de câte ori este chemată ;- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;- să nu deţină, să nu folosească şi să nu posede nici un fel de arme;- să nu se apropie de persoanele vătămate, membrii familiilor acestora, persoana împreună cu care a comis faptele, martorii cauzei, experţi şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect;

Instanţa reţine că măsura preventivă dispusă este necesară, suficientă şi proporţională, pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, respectând exigenţele CEDO în materie.

În temeiul art. 192 alin.3 C.p.p cheltuielile judiciare de avansate de stat au rămas în sarcina acestuia iar onorariul avocatului din oficiu  în cuantum de 200 de lei a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Domenii speta

Spete similare