Arest la domiciliu. Achitare. In dubio pro reo.

Ultraj ( art. 257C.pen.)

Cuprins pe materii: Drept penal. Drept procesual penal. Arest la domiciliu. Achitare. In dubio pro reo.

Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă, conform disp. art. 4 C. pr. pen.

Judecătoria Târgu Bujor, secţia penală nr. 187/30.10.2014

Prin rechizitoriul nr. 388…../2014 din 09.04.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria T  B , a fost trimis în judecată, în stare de arest la domiciliu, inculpatul S  I , pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prev. de art. 257,  alin. 1, 2 Cod penal, reţinându-se în actul de sesizare că inculpatul S. .I, în seara zilei de 11.03.2014, în jurul orei 1630, a lovit peste mâna stângă, cu o cheie mecanică auto, pe agentul de poliţie T  G  S , aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu în incinta Postului de Poliţie D , provocându-i fractura metacarpianului V de la mâna stângă, care a necesitat 30-31 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.

Față de inculpat, instanța, în timpul cercetării judecătorești, în temeiul art. 362 alin. 2 rap. la art. 208 Cpp., a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării la domiciliu a inculpatului, măsură pe care a menţinut-o până la ultimul termen de judecată când, în temeiul art. 362 rap. la art. 242 alin. 2 şi 211 alin. 2 208 Cpp., a înlocuit-o cu măsura controlului judiciar.

Din analiza coroborată a probelor administrate în cauză, instanţa a reţinut o altă situaţie de fapt care nu a coincis în totalitate cu cea din rechizitoriu întrucât constatările din actul de sesizare a instanței nu s-au mai confirmat, astfel că activitatea infracţională nu a putut fi dovedită, dincolo de orice dubiu rezonabil.

Instanța a constatat că orice soluţie pronunţată nu se poate întemeia decât pe probe legal administrate şi convingătoare, aşa cum a statuat şi CEDO în cauza Telfner c. Austriei, scopul procesului penal fiind ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Analizând probele administrate în cauză, instanţa a apreciat că fapta reţinută în sarcina inculpatului nu a existat întrucât declarațiile persoanei vătămate au fost contrazise de declaraţiile martorului S V I şi de inculpat care au declarat că persoana vătămată nu i-a lăsat să iasă afară din încăpere şi că a încercat să blocheze uşa de la intrare ţinându-i forţat şi fără bază legală, că a existat o îmbrânceală între cei prezenţi, martorul şi inculpatul încercând să iasă din încăperea în care erau ţinuţi. Faţă de materialul probator aflat la dosar, instanţa a apreciat că nu a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, în cauză găsindu-şi aplicarea principiul „in dubio pro reo” și nefăcându-se dovada acţiunii de lovire sau alte violenţe ori de vătămare corporală cu cheia metalică de către inculpat.

Având în vedere că vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei, iar sarcina probei revine organelor judiciare, înfăptuirea justiţiei penale presupunând ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe baza de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii), instanța, în temeiul art. 17 alin. 2 raportat la art. 16 alin. 1 lit. a) C.pr.pen., a achitat pe inculpatul S Il pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. 1 şi 4 C.pen.

Domenii speta

Spete similare