Neefectuarea, cu ocazia efectuării manevrei de depăşire,a planşelor foto care să confirme depăşirea efectuată. Valoarea probatorie a constatărilor personale ale agentului constatator

Prin DECIZIA CIVILĂ NR. 609/A din 30.04.2015, Tribunalul Braşov  a  respins apelul formulat de apelantul-petent TSD  în contradictoriu cu intimatul IPJ împotriva sentinţei civile nr. 9192/23.07.2014 a Judecătoriei Braşov.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor art. 479 Cod procedură civilă şi motivelor de apel invocate de apelantul-petent, Tribunalul constată că apelul acestuia nu este întemeiat, pentru următoarele motive :

Analizând procesul-verbal de contravenţie prin prisma motivelor de nelegalitate care se iau în considerare din oficiu se constată că nu este incident niciunul dintre cazurile de nulitate expres şi limitativ reglementate de art. 17 din O.G. nr. 2/2001.

Situaţia de fapt a fost în mod corect reţinută de prima instanţă. Astfel, la data de 03.12.2013, ora 10, aflându-se în localitatea P, pe DN 1, E 60, km 141, apelantul-petent a condus autovehiculul cu nr. de înmatriculare B H , iar la km 141 + 50 m, având direcţia de deplasare dinspre B spre A, a efectuat manevra de depăşire a autoturismului PH, trecând peste marcajul longitudinal continuu care desparte cele două sensuri de mers, depăşire efectuată şi în zona de acţiune a indicatorului „Depăşirea interzisă”.

Analizând criteriile stabilite pe cale jurisprudenţială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Lauko contra Slovaciei, Anghel contra României), instanţa reţine că domeniul contravenţional, astfel cum este reglementat prin norma cadru O.G. nr. 2/2001, poate fi calificat ca intrând în sfera de aplicare a art.6 paragraful 1 din CEDO, în latura sa penală.

Instanţa, reţinând aplicabilitatea în speţă a dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din CEDO, în mod evident este ţinută şi de prevederile paragrafului 2 şi 3 ale aceluiaşi articol, care instituie garanţii procedurale specifice în domeniul penal. Printre aceste garanţii se numără şi cea referitoare la obligativitatea respectării prezumţiei de nevinovăţie. Această prezumţie priveşte atât atitudinea organelor judiciare faţă de săvârşirea cauzei cât şi sarcina probei.

Referitor la procesul-verbal, instanţa reţine că, în genere, fiind întocmit de un agent al statului aflat în exerciţiul funcţiunii, acestuia trebuia să i se recunoască valoare probatorie sub aspectul constatării stării de fapt. În acest sens era de remarcat că în jurisprudenţa Curţii s-a reţinut în mod constant că prezumţiile nu sunt în principiu contrare Convenţiei. Astfel, în Hotărârea pronunţată în cauza Salabiaku contra Franţei, Curtea a reţinut ca prezumţiile sunt permise de Convenţie dar nu trebuie să depăşească limitele rezonabile ţinând seama de gravitatea mizei si prezervând drepturile apărării.

Prin urmare, prezumţia de nevinovăţie nu are caracter absolut, după cum nici prezumţia de veridicitate a faptelor constatate de agent şi consemnate în procesul-verbal nu are caracter absolut, dar prezumţia de veridicitate nu poate opera decât până la limita la care prin aplicarea ei s-ar ajunge în situaţia ca persoana învinuită de săvârşirea faptei să fie pusă în imposibilitatea de a face dovada contrarie celor consemnate în procesul-verbal, deşi din probele administrate de „acuzare” instanţa nu poate fi convinsă de vinovăţia „acuzatului”, dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În speţă, aspectele reţinute de agentul constatator în sarcina apelantului-petent, respectiv faptul că acesta a efectuat manevra de depăşire a autoturismului PH în zona de acţiune a indicatorului „Depăşirea interzisă” rezultă din adresa nr. 72 – 269/21.05.2014 emisă de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. Bucureşti, potrivit căreia pe sectorul de drum DN 1 există şi sunt montate indicatoare rutiere „Depăşirea interzisă” la km 141 + 270 stânga (direcţia de mers B – B).

Împrejurarea că nu au fost efectuate, cu ocazia efectuării manevrei de depăşire, planşe foto care să confirme depăşirea efectuată, nu înseamnă că apelantul-petent nu se face vinovat de săvârşirea contravenţiei reţinute în sarcina sa.

Declaraţia martorului M C propus de apelantul-petent în sensul că în zona în care apelantul-petent a efectuat manevra de depăşire linia era discontinuă nu se coroborează cu împrejurările atestate de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. Bucureşti potrivit adresei mai sus amintite, referitoare la sectorul de drum pe care a fost efectuată manevra de depăşire şi nu poate fi reţinută de către instanţă. De asemenea, instanţa reţine că, şi în condiţiile în care marcajul care separă sensurile de mers era ilizibil, apelantul-petent avea obligaţia de a respecta semnificaţia indicatorului ”Depăşirea interzisă”, valabil pentru acel sector de drum.

De altfel, chiar martorul propus de apelantul-petent a arătat că, la momentul reîncadrării pe sensul de mers, linia care separa cele două sensuri de circulaţie era dublă, continuă în dreapta şi discontinuă în stânga, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 79 alin. 3 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 „În cazul marcajului longitudinal format dintr-o linie continuă şi una discontinuă alăturate, conducătorul de vehicul trebuie să respecte semnificaţia liniei celei mai apropiate în sensul de mers”, în cazul apelantului-petent aceasta fiind linia continuă.

Potrivit dispoziţiilor art. 120 lit. h) şi i) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, se interzice depăşirea autovehiculelor „în zona de acţiune a indicatorului Depăşirea interzisă” sau “când pentru efectuarea manevrei se încalcă marcajul continuu, simplu sau dublu”.

În consecinţă, în mod legal şi temeinic a fost întocmit procesul-verbal de contravenţie seria CP nr. 5084094 din data de 03.12.2013 prin care s-a dispus sancţionarea apelantului-petent pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 120 alin. 1 lit. h), i) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 cu amendă contravenţională în cuantum de 320 lei, precum şi cu măsura complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 30 de zile conform art. 100 alin. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002.

Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, Tribunalul va respinge apelul petentului ca neîntemeiat şi va păstra hotărârea primei instanţe.

Domenii speta

Spete similare