Cerere intervenţie în interes propriu. Condiţii de admisibilitate.

C. pr. civ.: art. 61, art. 62 şi art. 63;

Oricine are interes, poate interveni într-un proces, care se judecă între părţile originare. Intervenţia este principală când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.

Prin urmare, pentru a fi admisibilă cererea de intervenţie, fie trebuie să existe o identitate de drepturi pretinse, fie între cele două drepturi să existe o strânsă legătură suficientă pentru a justifica rezolvarea împreună a celor două cereri.

Ca natură, intervenţia principală este o veritabilă cerere de chemare în judecată formulată împotriva părţilor iniţiale. Or, intervenienta nu cere pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii şi nici nu cere un drept aflat în strânsă legătură cu acesta, ci solicită propriile drepturi salariale restante, care nu au nicio legătură cu drepturile datorate de pârâţi reclamanţilor din această cauză. Împrejurarea că titlurile executorii care conţin debitele principale, pentru care acum se solicită accesorii, sunt aceleaşi, nu constituie o legătură de natură a justifica soluţionarea cererilor împreună, în sensul dispoziţiilor art. 61 din Codul de procedură civilă.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin Încheierea civilă din data de 15.01.2015 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 9980/117/2013 s-a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de F. O. L..

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 61 din Codul de procedură civilă.

Împotriva acestei hotărâri, intervenienta a declarat apel, solicitând schimbarea încheierii atacate şi admiterea în principiu a cererii de intervenţie principală formulate.

În motivarea apelului, s-a arătat că este îndeplinită în cauză condiţia prev. de art. 61 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, intervenienta justificând un interes propriu, prin promovarea acestei cereri, fiind vorba de valorificarea unui drept subiectiv pentru sine şi aflat în strânsă legătură cu dreptul dedus judecăţii.

Astfel, s-a arătat că drepturile solicitate prin cererea de intervenţie rezidă în aceleaşi titluri executorii invocate de reclamanţi.

În drept, apelanta a invocat dispoziţiile art. 61, art. 62 şi art. 64 din Codul de procedură civilă.

Intimata Curtea de Apel Cluj a  formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a încheierii atacate, arătând că prima instanţă în mod legal a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie.

Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivelor invocate, instanţa de control judiciar a constatat următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj şi Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestora la plata dobânzii legale aferente debitelor restante stabilite prin titlurile executorii – Sentinţa civilă nr. 1724/2007 a Tribunalului Cluj, Sentinţa civilă nr. 2342/2007 a Tribunalului Cluj, Sentinţa civilă nr. 667/2008 a Tribunalului Cluj şi Sentinţa civilă nr. 916/2008 a Tribunalului Cluj.

Prin cererea de intervenţie principală, apelanta F. O. L. a solicitat obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale, aferente debitelor restante stabilite prin aceleaşi titluri executorii.

Analizând cererea de intervenţie formulată, prima instanţă a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 61 din Codul de procedură civilă.

Astfel, potrivit textului legal menţionat oricine are interes, poate interveni într-un proces, care se judecă între părţile originare. Intervenţia este principală când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.

Prin urmare, pentru a fi admisibilă cererea de intervenţie fie trebuie să existe o identitate de drepturi pretinse, fie între cele două drepturi să existe o strânsă legătură suficientă pentru a justifica rezolvarea împreună a celor două cereri.

Ca natură, intervenţia principală este o veritabilă cerere de chemare în judecată formulată împotriva părţilor iniţiale. Or, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, intervenienta nu cere pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii şi nici nu cere un drept aflat în strânsă legătură cu acesta, ci solicită propriile drepturi salariale restante care nu au nicio legătură cu drepturile datorate de pârâţi reclamanţilor din această cauză. Împrejurarea că titlurile executorii care conţin debitele principale, pentru care acum se solicită accesorii sunt aceleaşi nu constituie o legătură de natură a justifica soluţionarea cererilor împreună, în sensul dispoziţiilor art. 61 din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, Curtea a constatat că în mod legal prima instanţă a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie principală formulată de F. O. L. urmând ca în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, să respingă apelul declarat în cauză, cu consecinţa păstrării încheierii atacate.

Domenii speta

Spete similare