Concurs de infracţiuni. Condamnare potrivit legii vechi şi condamnare potrivit legii noi. Situaţie neacoperită de decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţional a României.

Concurs de infracţiuni. Condamnare potrivit legii vechi şi condamnare potrivit legii noi. Situaţie neacoperită de decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale a României.

În situaţia în care a aplicat o pedeapsă potrivit noului Cod penal şi a constatat concursul între infracţiunea din cauză şi o altă infracţiune pentru care inculpatul a fost definitiv condamnat potrivit vechiului Cod penal, situaţie neacoperită de decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţional a României, trebuie să se aplice inculpatului acel regim sancţionator al concursului de infracţiuni care este, în concret, mai favorabil acestuia. Dacă ar fi aplicat regimul sancţionator al concursului de infracţiuni din legea veche, care, deşi nu prevedea aplicarea obligatorie a unui spor de contopire, nu limita acest spor la o treime din totalul pedepselor care nu se execută ci doar la totalul acestora, cum inculpatul este o persoană care a dat dovadă de o perseverenţă infracţională deosebită şi în acelaşi gen de infracţiuni, s-ar fi impus aplicare unui spor mai mare decât o treime din pedeapsa care nu se execută, astfel că, în concret, într-o astfel de speţă, regimul sancţionator al concursului de infracţiuni din noul Cod penal este mai favorabil inculpatului.

Secția  penală și pentru cauze  cu minori - Decizia penală nr. 185/A/ 17 februarie 2015

Prin sentinţa penală nr. 299/28.05.2014, pronunţată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. 20123/306/2013, s-au hotărât următoarele:

În baza art.386 C.p.p. cu art.5 NCP a fost schimbată încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art.208 alin1 rap la art.209 alin.1 lit.i vechiul CP în infracţiunea prevăzută de art.228 alin 1 rap la art.229 alin.1 lit. d NCP.

În baza art.396 alin.1, 5 raportat la art.16 alin.1 lit.c C.p.p. a fost achitat inculpatul H.C. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, faptă  prev. de  art.228 alin 1 rap la art.229 alin. 1 lit. d NCP.

S-a luat act că persoana vătămată Cabinet Medical Stomatologic Dr. L.M. nu s-a constituit parte civilă.

În temeiul art. 275 alin 3 C.p.p. cheltuielile judiciare avansate de stat s-a dispus a rămâne în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a constatat următoarele:

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu nr 4421/P/2011 din data de 10.12.2013 s-a dispus punerea în mişcare a  acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului H.C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat, faptă prev. de art. 208 alin. 1, art. 209 alin 1 lit. i din C.p.

În actul de sesizare s-a reţinut că în perioada 12 - 15 august 2011, inculpatul a pătruns prin forţarea unui geam termopan de la parterul blocului nr. 3 urmată de escaladarea acestuia, în incinta Cabinetului Stomatologic "Dr. L.M." situat pe strada H.., blocul …, ap… din municipiul S., iar apoi dintr-o cameră dotată cu aparatură medicală, a sustras un laptop marca "Toshiba" şi un monitor LCD marca "Samsung" aparţinând părţii vătămate L.I.M. (aspect confirmat prin procesul verbal de cercetare la faţa locului şi planşa aferentă întocmite de polițiști din cadrul I.P.J. Sibiu). 

L.I.M., reprezentantul părţii vătămate Cabinetul Stomatologic "Dr. L.M." a apreciat valoarea totală a prejudiciului la suma de 2.000 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor sustrase, dar a precizat că nu se constituie parte civilă în procesul penal.

Cu ocazia cercetării locului faptei a fost descoperită, fixată şi ridicată o urmă palmară de pe pervazul exterior al ferestrei, iar în urma examinării dactiloscopice comparative cu impresiunile papilare ale  inculpatului H.C., s-a stabilit că urma papilară palmară în litigiu a fost creată de relieful papilar al palmei de la mâna stânga a inculpatului H.C.

S-a arătat că faţă de poziţia procesuală a inculpatului şi pentru lămurirea modului în care a acţionat inculpatului H.C., atunci când a creat urma palmară ridicată de pe pervazul exterior al ferestrei, s-a constatat că aceasta este orientată spre interior, deci, putea fi creată de o persoană în dinamica procesului de escaladare a ferestrei dinspre exterior spre interior .

Mijloacele de probă administrate la urmărirea penală şi reţinute în rechizitoriul Parchetului de pe lângă Sibiu sunt următoarele: plângerea formulată de L.I.D. reprezentanta Cabinetului Medical Stomatologic "Dr. L.M." împotriva persoanelor necunoscute pentru infracţiunea de furt; procesul verbal de cercetare la faţa locului; planşa fotografică cu aspecte de la cercetarea la faţa locului; declaraţiile de constituire de parte civilă date de reprezentanţii legali ai Cabinetului Medical Stomatologic "Dr. L.M."; raportul de constatare tehnico ştiinţifică dactiloscopică; declaraţiile inculpatului H.C., prin care acesta nu recunoaşte fapta comisă, declaraţii ce se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză; sentinţa penală nr.161 din 21.02.2013 de condamnare a inculpatului H.C. dată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti; prezentarea materialului de urmărire penal, inculpatului H. C.

După sesizarea instanţei, urmare a dispoziţiilor instanţei, la dosarul cauzei s-a ataşat copie de pe cazierul judiciar al inculpatului actualizată.

În cursul cercetării judecătoreşti inculpatul a refuzat să dea vreo declaraţie în faţa instanţei, înţelegând să uzeze de dreptul la tăcere.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut următoarele:

Inculpatul H.C. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, reţinându-se că în perioada 12 - 15 august 2011, prin forţarea unui geam termopan de la parterul blocului nr…  şi apoi prin escaladare a pătruns în interiorul Cabinetului Stomatologic "Dr. L.M." situat pe strada H…, blocul…, ap… din municipiul S., de unde a sustras bunuri în valoare de 2.000 lei: un laptop marca "Toshiba" şi un monitor LCD marca "Samsung".

Din declaraţia reprezentanţilor persoanei vătămate Cabinetului Stomatologic "Dr. L.M.", L.I.M. şi L.I.D., instanţa reţine că aceştia îşi desfăşoară activitatea în calitate de medici stomatologi la acest cabinet medical. În perioada 12.08.2011-15.08.2011 au arătat că o persoană necunoscută a forţat un geam al cabinetului situat la parterul blocului iar din interior au sustras un laptop marca "Toshiba" şi un monitor LCD marca "Samsung", în valoare de 2.000 lei.

Cu ocazia cercetării la faţa locului a fost descoperită o urmă palmară pe pervazul exterior al ferestrei astfel că în cauză s-a dispus efectuarea unui raport de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică nr.38249 C din data de 14.05.2013, în care s-a arătat că examinând dactiloscopic, comparativ, urma papilară palmară în litigiu cu impresiunile palmare prezente pe fişa dactiloscopică pusă la dispoziţie ca model de comparaţie, s-a constatat că acestea prezintă numeroase detalii dactiloscopice caracteristice şi coincide cu impresiunea zonei hipotenare a palmei de la mâna stângă de pe fişa dactiloscopică ce conţine impresiunile digitale şi palmare prelevate de la numitul H.C. Între urma papilară în litigiu şi impresiunea de pe fişa dactiloscopică, model de comparaţie, nefiind constată prezenţa unor elemente dactiloscopice de neasemănare.

În concluzie, în raport de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică  s-a menţionat că urma papilară palmară în litigiu a fost creată de relieful papilar al palmei de la mâna stângă a numitului H.C.

Referitor la urma papilară palmară instanţa reţine că din planşele foto depuse la dosar  reiese aceasta a fost găsită pe pervazul exterior al geamului de la  Cabinetului Stomatologic "Dr. L.M.".

În cursul urmăririi penale dar şi în cursul cercetării judecătoreşti inculpatul a refuzat să dea declaraţii.

Cu privire la aplicarea legii penale în timp, potrivit art. 5 alin. 1 din NCp „în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.

Se poate observa că vechiul Cod penal prevedea pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, art. 208 alin 1, art. 209 alin 1 lit. i din C.p. pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, iar Noul Cod penal prevede pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.

Astfel, analizând comparativ cele două reglementări, prima instanţă a constatat că legea nouă e mai favorabilă, motiv pentru care în baza art.386 C.p.p. cu art.5 NCP a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art.208 alin1 rap la art.209 alin.1 lit.i vechiul CP în infracţiunea prevăzută de art.228 alin.1 rap la art. 229 alin 1 lit.d  NCP.

În Noul Codul de procedură penală, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art.4 statuându-se că orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.

Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

- vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;

- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea faza a procesului;

- la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovata;

- la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte erga omnes ";

- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.

În prezenta cauză singura probă relevantă este raportul de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică nr 38249 C din data de 14.05.2013 , în care s-a menţionat că urma papilară palmară în litigiu a fost creată de relieful papilar al palmei de la mâna stângă a numitului H.C. Însă, pe de o parte, instanţa constată că această urmă a fost găsită pe pervazul exterior al geamului de la  Cabinetului Stomatologic  "Dr. L.M."  şi nu în interiorul cabinetului stomatologic, iar pe de altă parte, această probă nu se coroborează cu nici un mijloc de probă. Totodată, trebuie avut în vedere şi faptul că nu s-a stabilit cu certitudine data la care s-a săvârşit infracţiunea precum şi faptul că inculpatul a fost prezent în acea zi la cabinetul persoanei vătămate, a reţinut prima instanţă.

Astfel, prima instanţă a concluzionat că probele existente la dosar nu duc la concluzia certă că inculpatul a săvârşit infracţiunea de furt calificat pentru care s-a dispus trimiterea în judecată în condiţiile în care raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă administrat în cauză.

Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia orice îndoială este în favoarea inculpatului" (in dubio pro reo), a conchis prima instanţă.

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art.4 Cod procedură penala, se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-1 achite, a mai precizat prima instanţă.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).

Împotriva acestei sentinţe a declarat, în termen, apel PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA S., solicitând desfiinţarea ei şi, în rejudecare, a se pronunţa condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de furt sub aspectul căreia a fost trimis în judecată.

În motivare, parchetul apelant a arătat, în esenţă, că urma palmară găsită la locul faptei şi aparţinând inculpatului, chiar dacă a fost descoperită pe pervazul exterior al geamului, este o urmă dinamică, produsă în procesul de părăsire a locuinţei, chiar în locul efracţionat, înălţimea pervazului necesitând un sprijin din partea celui care părăseşte incinta pe geam. A mai arătat parchetul că data exactă a săvârşirii faptei nu are relevanţă asupra concluziei referitoare la autorul ei şi că prima instanţă nu a oferit o explicaţie pertinentă a înlăturării concluziilor raportului de constatare dactiloscopică, cum, de altfel, nici inculpatul nu a oferit vreo explicaţie a existenţei urmei create de palma sa la locul faptei.

Inculpatul, personal şi prin apărător desemnat din oficiu, şi-a exprimat poziţia procesuală în sensul respingerii apelului, însuşindu-şi motivarea primei instanţe.

Persoana vătămată, legal citată, nu s-a prezentat în faţa instanţei de apel şi nu şi-a făcut cunoscută în vreun alt fel poziţia procesuală.

Având în vedere că prin prezentul apel se solicită condamnarea inculpatului pentru prima dată în apel, după ce a fost achitat în primă instanţă, curtea, pentru a se pune în acord cu practica pertinentă a CEDO, a făcut demersuri pentru ca inculpatul să fie prezent în persoană, spre a-şi formula apărarea şi a discuta în contradictoriu probele administrate în cauză dar şi spre a fi audiat, lucru pe care acesta l-a refuzat. Curtea l-a reaudiat pe singurul martor din cauză.

Prima instanţă a dat o Analizând sentinţa primei instanţe prin prisma motivelor invocate dar şi, potrivit art. 417 alin. 2 din noul Cod de procedură penală, sub toate aspectele de fapt şi de drept, curtea reţine următoarele: apreciere greşită probelor administrate în cauză, preocupându-se, mai ales, să explic însemnătatea şi modul de funcţionare a regulii conform căreia dubiul profită inculpatului, fără a se preocupa îndeajuns a arăta de unde a extras respectivul dubiu.

Este adevărat că probele care creează instanţei cel mai uşor certitudinea săvârşirii faptei de către un anumit făptuitor sunt probele directe, care demonstrează, într-o manieră nemijlocită, chiar acuzaţia ce face obiectul trimiterii în judecată.

Astfel de probe rezultă, mai ales, din declaraţiile făptuitorului însuşi, din declaraţiile martorilor oculari, din înregistrările audio sau video ale evenimentului.

În speţe precum cea de faţă, în care inculpatul nu a dat nici o declaraţie, în care nu există înregistrări sau declaraţii de martori oculari, deci, în care nu există probe directe, probele indirecte pot servi şi ele la formarea convingerii instanţei dacă, pe baza lor şi prin intermediul unor raţionamente logice, se poate trage o prezumţie cu putere de certitudine în sensul că inculpatul a săvârşit fapta de care este acuzat.

În categoria probelor indirecte se înscriu şi urmele create de făptuitor în câmpul infracţional, cunoscute în limbajul criminalistic de specialitate şi sub denumirea de „martori muţi”, pe baza cărora se poate ajunge la identificarea făptuitorului, urmele papilare fiind o specie de urme cu un potenţial deosebit de identificare, dat de unicitatea urmelor papilare ale fiecărui individ.

Realizând, în concordanţă cu dispoziţiile art. 103 alin 1 şi 2 din noul Cod de procedură penală, o proprie analiză a probelor administrate în cauză, curtea ajunge la o altă concluzie decât prima instanţă, explicând mai jos mecanismul care a dus la respectiva concluzie.

Este cert faptul că în cabinetul stomatologic al doctorului L.M., situat la parterul blocului nr. 3 de pe strada H… din S., a avut loc, în perioada 12-15 august 2011 (perioadă de sfârşit de săptămână, urmată de sărbătoarea de Sf. Maria, când, ca regulă, cabinetele medicale stomatologice nu sunt deschise), o spargere, adică un furt prin efracţia unuia dintre geamurile cabinetului. Această certitudine rezultă din plângerea persoanei vătămate şi din aspectele relevate de cercetarea locului faptei de către organele de poliţie.

O altă certitudine în speţă o reprezintă descoperirea, cu ocazia aceleiaşi cercetări la faţa locului, a unei urme palmare, create de mâna stângă a inculpatului, pe pervazul exterior al geamului efracţionat. Această din urmă certitudine rezultă,

- pe de o parte, din procesul verbal de cercetare a locului faptei, care conţine toate elementele prev. de art. 131 cu raportare la art. 91 din Codul de procedură penală din 1968 şi care, împreună cu declaraţia martorului asistent C.L., atestă că cercetarea locului faptei s-a efectuat după toate regulile trasate de art. 129 din acelaşi cod şi,

- pe de altă parte, din concluziile Raportului de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică, întocmit de Serviciul Criminalistic din cadrul IPJ S.; în legătură cu acest raport de constare tehnico-ştiinţifică, curtea ţine să precizeze că, atâta vreme cât el a fost întocmit în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 112, art. 113 şi art. 115 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, de către funcţionari ai statului competenţi să efectueze astfel de constatări, nu există nici un motiv a se îndoi de veridicitatea concluziilor lui.

În prezenţa acestor fapte stabilite cu grad de certitudine, curtea, ca şi procurorul care a dispus trimiterea în judecată, poate trage, pe baza unei prezumţii judiciare, cu acelaşi grad de certitudine, concluzia că inculpatul a săvârşit fapta de furt de care este acuzat.

La baza acestei concluzii, pe lângă cele mai sus arătate, au stat şi împrejurările legate de

- lipsa oricărei legături dintre inculpat şi respectivul cabinet stomatologic, legătură care să poată explica într-un mod plauzibil prezenţa urmei papilare a inculpatului pe pervazul acelui cabinet (cu alte cuvinte, inculpatul nu este nici vecin cu respectivul cabinet, nu a fost nici pacient al acestuia, nu a fost nici angajat spre a face curăţenie, spre exemplu, la acel cabinet, situaţii în care s-ar putea explica prezenţa urmei sale papilare),

- lipsa oricărei explicaţii din partea inculpatului în legătură cu prezenţa urmei sale papilare la locul faptei dar şi

- „specializarea” infracţională a inculpatului, din al căruia cazier rezultă că a mai fost, în trecut, condamnat de patru ori pentru fapte de furt.

La acest punct al considerentelor curtea ţine să explice că situarea urmei papilare în discuţie pe pervazul exterior al geamului nu este în natură să inducă vreun dubiu în legătură cu săvârşirea faptei de către inculpat, mai ales că din studiul planşelor foto de la fila … din dosarul de urmărire penală rezultă faptul că ea a fost creată în momentul în care inculpatul a părăsit incinta cabinetului stomatologic, fiind situată pe marginea exterioară a pervazului şi reprezentând desenul palmei pe care inculpatul s-a sprijinit pentru a putea sări în exterior.

De asemenea, nici localizarea în timp a faptei cu o precizie mai mare de trei zile nu este de natură să inducă vreun dubiu, existând numeroase situaţii în practica judiciară când data exactă a unei fapte nu se poate cunoaşte cu o precizie mai mare decât câteva zile, dat fiind specificul activităţii infracţionale de a se desfăşura, ca regulă, pe ascuns, în mod clandestin. Această clandestinitate, acest ocultism al activităţilor infracţionale, face ca, uneori (mai ales în cazul în care faptele sunt comise în perioade de sfârşit de săptămână sau de sărbătoare legală şi în locuri care nu sunt frecventate în astfel de perioade) aceasta să fie cu greutate fixată în timp cu o precizie mai mare de câteva zile.

Având în vedere cele mai sus reţinute, curtea reţine ca fiind pe deplin dovedită comiterea faptei de sustragere de către inculpat a unui laptop şi a unui monitor LCD, după ce a pătruns, prin forţarea geamului termopan a cabinetului stomatologic al doctorului L.M., situat la parterul blocului nr… de pe strada H… din S., în perioada 12-15 august 2011, faptă care întruneşte toate elementele constitutive ale infracţiunii de furt prev. de art. 228 alin. 1 şi art. 229 alin. 1 lit. d din noul Cod penal, cu aplic. art. 5 alin. 1 din noul Cod penal.

Reţinând încadrarea juridică de mai sus, curtea a fost, implicit, de a cord cu raţionamentul primei instanţe referitor la legea penală mai favorabilă, care, prin limitele de pedeapsă mult reduse, este reprezentată de noul Cod penal.

Pentru toate aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a din noul Cod de procedură penală, curtea va admite apelul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA S.  împotriva sentinţei penale nr. 299/28.05.2014, pronunţată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. 20123/306/2013, pe care o va desfiinţa doar sub aspectul soluţiei de achitare a inculpatului H.C.  şi sub aspectul dispoziţiei referitoare la rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare şi, rejudecând în aceste limite:

Constatând, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, îl va condamna pe inculpatul H.C. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prev. de art. 228 alin. 1 şi art. 229 alin. 1 lit. d din noul Cod penal, cu aplic. art. 5 alin. 1 din noul Cod penal (faptă comisă în perioada 12-15.08.2011). La stabilirea duratei pedepsei curtea a avut în vedere criteriile de individualizare prev. de art. 74 din noul Cod penal, între care, în special, cele referitoare la înrăirea infracţională a inculpatului, care continuă să persevereze în comiterea aceluiaşi gen de infracţiuni şi care a impus orientarea spre o pedeapsă peste minimul special.

Curtea va constata, din analiza cazierului judiciar al inculpatului şi din cea a sentinţei penale nr. 161/21.02.2013 a Judecătoriei Sectorului 6 – Bucureşti (aflată la filele 22-28 din dosarul de apel), că infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat în prezenta cauză este concurentă cu cea pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 161/21.02.2013 a Judecătoriei Sectorului 6 – Bucureşti, definitivă prin nerecurare la data de 12.03.2013.

În baza art. 38 alin. 1, art. 39 alin. 1 lit. b şi art. 40 alin. 1 din noul Cod penal, curtea va contopi pedepsele de 1 an şi 6 luni închisoare şi 2 ani închisoare şi va aplica inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care va adăuga un spor de 6 luni închisoare, inculpatul H.C. urmând să execute, în final, o pedeapsă rezultantă principală de 2 ani şi 6 luni închisoare.

În situaţia în care a aplicat o pedeapsă potrivit noului Cod penal şi a constatat concursul între infracţiunea din cauză şi o altă infracţiune pentru care inculpatul a fost definitiv condamnat potrivit vechiului Cod penal, situaţie neacoperită de decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale a României, curtea a considerat că trebuie să aplice inculpatului acel regim sancţionator al concursului de infracţiuni care este, în concret, mai favorabil acestuia. Curtea a considerat că, dacă ar fi aplicat regimul sancţionator al concursului de infracţiuni din legea veche, care, deşi nu prevedea aplicarea obligatorie a unui spor de contopire, nu limita acest spor la o treime din totalul pedepselor care nu se execută ci doar la totalul acestora, cum inculpatul este o persoană care a dat dovadă de o perseverenţă infracţională deosebită şi în acelaşi gen de infracţiuni, s-ar fi impus aplicare unui spor mai mare decât o treime din pedeapsa care nu se execută, astfel că a ajuns la concluzia că, în concret, în această speţă, regimul sancţionator al concursului de infracţiuni din noul Cod penal este mai favorabil inculpatului.

 În baza art.45 alin. 3 din noul Cod penal, curtea a aplicat, alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 teza a II-a şi lit. b din Codul penal din 1969 (pedeapsă accesorie aplicată prin sentinţa penală nr. 161/21.02.2013 a Judecătoriei Sectorului 6 – Bucureşti). 

În temeiul art. 40 alin. 3 din noul Cod penal, curtea a scăzut din durata pedepsei rezultante principale de 2 ani şi 6 luni închisoare perioada deja executată din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 161/21.02.2013 a Judecătoriei Sectorului 6 – Bucureşti, respectiv perioada 05.11.2012-26.08.2014 (astfel cum aceasta rezultă din nota telefonică efectuată cu Penitenciarul Aiud  şi din fişa de cazier actualizat al inculpatului).

În temeiul art. 274 alin. 1 din noul Cod de procedură penală, inculpatul H.C.  a fost obligat să plătească statului suma de 550 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală şi în faza de judecată în primă instanţă, sumă în care nu sunt incluse onorariile apărătorilor din oficiu din cele două faze procesuale.

Curtea a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, în măsura în care nu contravin prezentei decizii.

Neştiindu-se valoarea exactă a laptopului şi a monitorului sustrase, nefiind de ajuns simpla declaraţie a persoanei vătămate în acest sens, curtea nu a putut proceda la confiscarea de la inculpat a contravalorii acestor bunuri.

În baza art. 275 alin. 3 din noul Cod de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au  rămas  în sarcina acestuia.

În temeiul art. 272 şi art. 273 alin. 1 şi 5 din noul Cod de procedură penală, serviciul Contabilitate din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia a plătit, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat, martorului C.L., suma de 150 lei cu titlu de cheltuieli de transport la instanţă (pe ruta Sibiu – Alba Iulia şi retur, la două termene de judecată, cel din 24.11.2014, când nu a putu fi audiat din cauza lipsei inculpatului arestat în altă cauză şi cel din 16.02.2015, când martorul a fost audiat).

În baza art. 5 lit. a din Protocolul privind onorariile apărătorilor din oficiu, curtea a stabilit pentru doamna avocat B.M., apărător desemnat din oficiu pentru inculpat în apel, onorariul în sumă de 200 lei, care, potrivit art. 272 din noul Cod de procedură penală, s-a avansat din fondul special destinat al Ministerului Justiţiei.

Domenii speta

Spete similare