Contestaţie decizie de concediere

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 24.05.2013 sub număr de dosar 5274/118/2013 reclamantul  ... a chemat în judecată pe pârâta ...., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa dispună anularea deciziei nr. 1 din 26.04.2013 emise de către parata prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu, ca netemeinica si nelegala cu obligarea paratei la reintegrare pe postul deţinut anterior sau pe un post similar, obligarea paratei la plata drepturilor salariate indexate, actualizate si majorate incepand cu data de 04.04.2013 si pana la data de 26.04.2013,obligarea paratei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate incepand cu data de 27.04.2013 si pana la reintegrarea efectiva,obligarea paratei la plata unor daune morale in cuantum de 2000 de lei cu cheltuileli de judecata.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost angajat al .... incepand cu data de 02.04.2013 in functia de mecanic utilaj în baza contractului individual de muncă nr. 13, pe o perioada determinata, incepand cu data de 04.04.2013 pana pe

data de 04.07.2013, salariul de baza lunar fiind stabilit la 2100 lei brut, dand dovada de loialitate si profesionalism pe parcursul derulării raporturilor de muncă. Cu toate acestea, parata a dispus in mod nelegal concedierea reclamantului, sens în care a fost emisa Decizia nr. 1 din 26.04.2013 prin care .... a dispus încetarea contractului individual de munca al reclamantului in temeiul art. 55 lit. b din Codul muncii, încetare a relaţiilor de munca prin acordul parilor. Reclamantul a subliniat faptul că nu a formulat nicio cerere prin care sa solicite încetarea contractului de munca incepand cu data de 26.04.2013 motiv pentru care, în această situaţie a apreciat că Decizia nr. 1 din 26.04.2013 este lovita de nulitate absoluta. În fapt, afirmă reclamantul, este vorba de o disimulare a desfacerii contractului de muncă prin acordul părţilor, decizia de a  inceta relaţiile contractuale fiind deja luata inca din data de 24.04.2013, administratorul societăţii ajungând la o serie de concluzii privind lipsa de competenta a reclamantului in mod discreţionar, fara a urma procedurile legale si fara a-i da dreptul la apărare. Totodata, a mai aratat reclamantul ca parata nu i-a achitat nici salariul aferent pe perioada in care am prestat munca, acest fapt fiind dovada relei credinţe cu care a acţionat fostul angajator, ce a dorind practic sa se folosească de serviciile salariatului, dar fara a achita contravaloarea muncii. Conform art. 39 al. 1 lit. a din Codul muncii, angajatul are dreptul la salariu pentru munca depusa. In plus, a mai solicitat reclamantul ca parata să fie obligată de a plati despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate incepand cu data de 27.04.2013 si pana la reintegrarea efectiva, in raport de art. 80 al. 1 din Cdoul muncii.

In ceea ce priveşte daunele morale, reclamantul a solicitat să fie luat în considerare prejudiciul moral pe care l-a suferit constand in suferinţa produsa prin neplata salariului si îndepărtarea sa din firma intr-un mod abuziv. Situaţia acestuia era şi mai grava având in vedere ca are un copil minor şi s-a aflat in situaţia de a nu îi putea asigura un trai decent, motiv pentru care se impune acordarea unei satisfacţii echivalente intr-un cuantum apreciat la suma de 2000 de lei.

În drept, au fost invocate prevederile art. 129 si următoarele, 194 si următoarele din Noul cod de procedura civila, 1349 din Noul Cod civil, precum si toate textele de lege enumerate în cuprinsul acţiunii.În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar înscrisuri: contract individual de muncă nr. 13/02.04.2013 şi Decizia nr. 1/26.04.2013, certificat de nastere al minorului.

Pârâta a formulat întâmpinare (filele 22-26) prin care a solicitat respingerea actiunii ca nefondata întrucat a apreciat aceasta ca deşi reclamantul avea cunoştinţă de regulamentul de ordine interioară, fişa postului şi codul de etică al societăţi  ca urmare a întocmirii la data de 08.04.2013 a fisei de evaluare personala a reclamantului ... s-a stabilit ca acesta nu cunoaşte protocolul de lucru pentru funcţia pe care o ocupa, nu are cunoştinţele profesionale necesare, astfel incat evaluarea performantelor profesionale a fost apreciata ca nesatisfacatoare, in sensul ca acesta nu indeplineste aşteptările si nu mai poate fi menţinut pe postul ocupat.  Cu toate acestea, administratorul societăţii a manifestat in continuare o atitudine toleranta si a recomandat şefului ierarhic superior al reclamantului, sa aiba răbdare cu acesta considerând ca fiind tanar si la inceputul activităţii "încearcă sa se adapteze în colectiv si este uşor tracasat". Cu toată atitudinea binevoitoare a acestuia, reclamantul ... nu şi-a revizuit modul de lucru aducând o serie de prejudicii clienţilor firmei pârâte. A mai arătat pârâta că pentru "a nu-i face rau pe viitor ”administrator societăţii a solicitat incetarea contractului individual de munca al reclamantului in temeiul art.55 lit.b din Codul Muncii, respectiv prin acordul pârtilor, desi in cauza erau indeplinite toate condiţiile pentru inceterea contractului motivata de lipsa de competenta profesionala a acestuia. Astfel că, pentru ca reclamantul ... sa nu mai producă si alte pagube societăţii si clienţilor firmei, la data de 26.04.2013 a fost emisă Decizia nr.1/26.04.2013.Reclamantul a refuzat sa semneze acordul cu privire la incetarea pe cale amiabila a contratului sau individual de munca, desi a fost invitat in acest sens la firma, incercandu-se o soluţionare pe cale amiabila a situaţiei.

Pârâta a subliniat faptul că in contractul individual de munca nr.13/02.04.2013 al reclamantului a fost stabilita de către parti la lit.L alin. a) "perioada de proba de 90 zile calendaristice", astfel incat la data desfacerii contractului sau individual de munca, respectiv la 26.04.2013 reclamantul se afla in perioada de proba. Ulterior, data de 01.07.2013, constatandu-se ca in mod eronat a fost înscris in Decizia de concediere ca temei de drept: art.55 lit.b din Codul muncii, se emite Dispoziţia nr.1/01.07.2013 prin care la art.1 se corectează temeiul de drept inserat in Decizia nr. 1/26.04.2013 de încetare a contractului individual de munca al d-lui ..., in sensul ca: «începând cu data de 26.04.2013, contractul individual de munca al d-lui ... 'încetează in temeiul art.31 alin. (3) din Codul Muncii. » titulatura corecta a Deciziei de concediere devenind:

« Decizia nr.1/26.04.2013 de 'încetare a contractului individual de munca in perioada de proba. Referitor la pretenţiile baneşti ale reclamantului având ca obiect obligarea paratei la plata drepturilor salariale actualizate si majorate in perioada 04.04.2013 - 26.04.2013 aceasta a solicitat respingerea întrucat a aratat ca a achitat toate drepturile salariale ce-i reveneau acestuia pentru întreaga perioada cat a fost angajatul societăţii. În ceea ce priveste cererea privind obligarea societăţii la plata unor despăgubiri morale societatea pârâtă a solicitat de asemenea respingerea ca nefondată intrucat societatea nu a produs niciun prejudiciu moral reclamantului, ci dinpotriva, societatea este cea care a avut de suferit din cauza reclamantului prejudiciu de imagine, cat si prejudiciu material.

Faţă de aceste precizări societatea pârâtă a formulat şi cerere reconventională prin care a solicitat obligarea numitului ... la plata sumei de 63.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material şi de imagine pe care l-a adus societăţii prin activitatea defectuoasă pe care a prestat-o clienţilor în perioada în care a fost angajatul societăţii.

În drept, au fost invocate prevederile art. 254 din Codul Muncii.

Ataşat întâmpinării şi cererii reconvenţionale parata a depus inscrisuri in sustinerea apararilor sale, respectiv  Decizia de încetare a contractului individual de muncă nr. 1/26.04.2013, Dispoziţia nr. 1/01.07.2013, Procesul-verbal de control al ITM, adresa nr.1/07.06.2013 către ITM, acte interne ale .... care atestă modul de desfăşurare al activităţii de către ..., Fişa de evaluare personală a lui ..., ROI –ul societăţii, Codul de etică al societăţii, fişa de post pentru funcţia deţinută de către reclamant- mecanic utilaj, contractul individual de muncă al acestuia, CV-ul şi cererea de angajare a lui ....

Înainte de primul termen de judecată, reclamantul a formulat cerere modificatoare şi precizatoare (filele 93-96) prin care a arătat că solicitările sale actuale adresate instanţei sunt  anularea dispoziţiei nr. 1 din 01.07.2013 emise de către parata prin care a fost modificat temeiul de drept inserat in decizia nr. 1/26.04.2013, anularea deciziei intitulata nr. 1 din 26.04.2013 (dar emisa in data de 01.07.2013) asa cum aceasta a fost modificata. De asemenea a aratat ca înţelege să renunţe la judecarea capătului 3 de cerere privind plata drepturilor salariate, in contextul in care parata i-a achitat aceste drepturi ulterior sesizării instanţei, restul pretenţiilor din acţiunea introductiva rămânând nemodificate.

Prin răspunsul la întâmpinare şi întâmpinarea la cererea reconvenţională (filele 97-102), reclamantul a apreciat că prin actele depuse în apărare de către pârătă aceasta a încercat o noua "tactica", incercand sa disimuleze din nou concedierea sa, de aceasta data printr-o incetare a relaţiilor de munca in perioada de proba  propunându-şi să-l indeparteze din cadrul societăţii, dar fara a parcurge procedurile legale necesare. În opinia reclamantului daca acesta nu ar fi corespuns din punct de vedere profesional, parata ar fi avut posibilitatea sa dispună concedierea acestuia în temeiul art. 61 lit d din Codul muncii. Desigur, în aceasta situaţie, procedura evaluării salariatului era absolut obligatorie, conform dispoziţiilor art. 63 lit. 2 din Codul muncii. In ceea ce priveşte cererea reconvenţională, reclamantul a solicitat instanţei  să o  recalifice  ca o veritabila cerere de chemare in judecata, context in care a solicitat a fi  disjunsă urmând a fi soluţionata pe cale separata. S-a invocat şi excepţia de netimbrare a cererii reconvenţionale.

Pe fondul cererii reconventionale reclamantul a contestat veridicitatea înscrisurilor depuse în susţinerea acesteia de către pârâtă sens în care a apreciat ca pârâta reconvenientă nu a fost in măsura sa probeze existenta vreunui prejudiciu pe care i l-ar fi produs reclamantul ca o condiţie de bază pentru antrenarea  răspunderii delictuale  a reclamantului  devenit pârât.

La termenul de judecată din data de 21.10.2013, instanţa a respins excepţia de netimbrare a cererii reconvenţionale precum şi cererea de disjungere a cererii reconvenţionale pentru motivele arătate în încheiere.

Pentru soluţionarea cauzei, instanţa a încuviinţat şi administrat la solicitarea părţilor proba cu înscrisuri, proba testimonială şi proba cu interogatoriul părţilor.

Analizând cererea de chemare în judecată formulată de reclamant prin prisma materialului probator existent la dosarul cauzei şi a dispoziţiilor normative incidente, instanţa apreciază că aceasta este întemeiată în parte pentru următoarele considerente:

Între părţile litigante din prezenta cauză au intervenit raporturi de muncă, conform contractului individual de muncă nr. 13/2.04.2013 (filele 12-14), în temeiul căruia reclamantul a fost angajat la societatea pârâtă în funcţia de mecanic utilaj, pe o perioadă determinată de 3 luni, respectiv 4.04.2013-4.07.2013.

La data de 26.04.2013, pârâta a emis decizia nr.1 de încetare a contractului individual de muncă urmare a cererii salariatului (fila 10), începând cu data de 26.04.2013, în temeiul art.55 litera b din Codul muncii. Ulterior, temeiul de drept al deciziei a fost corectat prin dispoziţia nr.1/1.07.2013 (fila 30), în sensul că începând cu data de 26.04.2013, contractul individual de muncă al reclamantului încetează în temeiul art.31 alin.3 din Codul muncii. În aceste condiţii, a fost emisă, la aceeaşi dată,  decizia nr.1/26.04.2013 de încetare a contractului individual de muncă în perioada de probă (fila 29), rectificată în sensul celor arătate.

Potrivit disp. art.85 alin.1 din Codul muncii, salariatul încadrat cu contract individual de muncă pe durată determinată poate fi supus unei perioade de probă, care nu va depăşi 15 zile lucrătoare pentru o durată a contractului individual de muncă cuprinsă între 3 şi 6 luni.

În cauză, contractul individual de muncă nr.13/2.04.2013 este un contract de muncă pe durată determinată, fiind încheiat pe o perioadă de 3 luni, respectiv 4.04.2013-4.07.2013, în condiţiile art.83 lit.a din Codul muncii, în cuprinsul acestuia fiind menţionată o perioadă de probă de 90 de zile calendaristice.

Raportat la disp. art.57 alin.4 din Codul muncii, această clauză este afectată de nulitate, întrucât stabileşte pentru salariat obligaţii care contravin unor norme legale imperative, fiind înlocuită de drept cu dispoziţiile legale aplicabile. În acest context, decizia nr.1/26.04.2013 de încetare a contractului individual de muncă în perioada de probă este nelegală, fiind emisă în temeiul disp. art.31 alin.3 Codul muncii, în condiţiile în care perioada de probă de 15 zile lucrătoare, prevăzută de lege, expirase la data de 25.04.2013. Or, sfârşitul perioadei de probă coincide cu ultima zi a acestei perioade, notificarea putând interveni, cel mai târziu, la încheierea programului de lucru din acea zi.

Dincolo de aceste aspecte, notificarea scrisă a angajatorului de încetare a contractului se aseamănă cu o concediere pentru necorespundere profesională a salariatului, cu particularităţi în raport în raport cu regulile concedierii de drept comun, deoarece nu se impune emiterea unei decizii de concediere în sensul art.62 alin.2 Codul muncii. Astfel, dreptul angajatorului de a denunţa contractul individual de muncă în perioada de probă este limitat la constatarea inaptitudinilor profesionale ale salariatului, iar constatarea trebuie să se bazeze pe criterii obiective care, în cazul unui conflict de muncă, să poată fi verificate de judecător, pentru a pentru a înlătura în acest fel eventualele aprecieri abuzive ale angajatorului, fără legătură cu relaţia de muncă. O, în cauză, sub aspectul temeiniciei deciziei contestate, probele administrate infirmă apărările formulate de către pârâtă. În acest sens, instanţa reţine că potrivit declaraţiei martorului ... (fila 160), fost coleg de serviciu al reclamantului, nu au existat reclamaţii cu privire la calitatea reparaţiilor efectuate beneficiarilor de către reclamant iar declaraţia martorului  ... (fila 168), angajat în cadrul beneficiarului ..., susţine acest aspect, întrucât nu au existat probleme la momentul intervenţiilor reclamantului. Fişele de constatare depuse la dosarul cauzei de către pârâtă cu privire la intervenţia acestuia la ..., efectuată în data de 15.04.2014 şi 12.04.2014 nu sunt însuşite de către aceasta societate prin semnătură şi ştampilă şi nici nu au fost recunoscute de către martorul .... Mai mul decât atât, cu privire la intervenţia din data de 15.04.2014, la solicitarea instanţei, societatea în discuţie a comunicat fişa de constatare (fila 176), în care nu se regăsesc obiecţiuni  faţă de activitatea reclamantului. În ceea ce priveşte activitatea prestată de reclamat la ..., în data de 11.04.2013, instanţa exclude înscrisul prezentat de pârâtă din analiza probelor încuviinţate, respectiv fişa de constatare (fila 49), având în vedere că, potrivit disp. art.292 alin.2 NCPC, sancţiunea neprezentării originalului la cerere constă în înlăturarea înscrisului din probaţiune,

În consecinţă, se constată că aspectele învederate de către pârâtă, potrivit cărora reclamantul nu a  corespuns profesional cu activitatea pe care o desfăşura, nu se bazează decât pe declaraţia martorului ... (fila 161), şeful reclamantului, fără însă a fi susţinută de fapte pertinente şi probate.

Astfel, apreciind că angajatorul a comis un abuz de drept, decizia nr. 1/26.04.2013 de încetare a contractului individual de muncă în perioada de probă, astfel cum a fost corectată, fiind netemeinică şi nelegală, în conformitate cu disp. art.80 alin.1 din Codul muncii, instanţa va dispune anularea acesteia şi implicit a deciziei nr.1/26.04.2014 de încetare a contractului individual de muncă urmare a cererii salariatului şi a dispoziţiei nr.1/1.07.2013.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la reintegrare pe postul deţinut anterior sau pe un post similar, instanţa  apreciază că, în cauza pendinte, reintegrarea în muncă este imposibilă din punct de vedere obiectiv întrucât contractul individual de muncă al reclamantului, încheiat pe durată determinată, a expirat la data de 4.07.2013. De vreme ce contractul nu mai există ca, de altfel, nici acel loc de muncă, salariatul nu poate fi reintegrat în muncă, astfel încât cererea reclamantului, sub acest aspect, este neîntemeiată.

Referitor la capătul de cerere privind plata drepturilor salariale, instanţa reţine că, prin cererea adiţională (fila 93), reclamantul a renunţat la judecarea acestuia, anterior primului termen de judecată.

Având în vedere dispoziţiile art. 406 alin.1 NCPC, conform cărora reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţa de judecată, fie prin cerere scrisă, instanţa urmează să ia act de manifestarea de voinţă a reclamantului cu privire la judecata acestui capăt de cerere.

Urmare a anulării concedierii, în conformitate cu disp. art.80 alin.1 din Codul muncii, instanţa va obliga  angajatorul la plata unei despăgubiri, de la data de 27.04.2014, astfel cum a fost solicitat de către reclamant, şi până la data de 4.07.2013, inclusiv, data expirării contractului individual de muncă.

În ceea ce priveşte cererea referitoare la daunele morale, instanţa are în vedere că, în cazul concedierilor nelegale, despăgubirea salariatului pentru prejudiciul cauzat acestuia se realizează în principal prin plata retroactivă a drepturilor salariale neîncasate, acestea reprezentând contravaloarea prejudiciului material cauzat salariatului prin concedierea nelegală.

Prejudiciul este material atunci când poate fi cuantitificat în bani şi prin aceasta se deosebeşte de prejudiciul moral, care nu poate fi cuantificat în bani. Prin urmare, clasificarea prejudiciului în material şi moral nu se suprapune peste clasificarea drepturilor subiective civile în patrimoniale şi nepatrimoniale. Aşa fiind, ca urmare a încălcării unui drept subiectiv patrimonial poate rezulta fie un prejudiciu material, fie un prejudiciu moral, fie ambele categorii de prejudicii.

În cazul concedierii nelegale şi/sau netemeinice, drepturile încălcate de angajator au caracter patrimonial şi îşi au izvorul în contractul individual de muncă. Prejudiciul material cauzat salariatului este dat de contravaloarea drepturilor salariale neîncasate, iar prejudiciul moral poate exista în măsura în care, prin încălcarea aceloraşi drepturi patrimoniale ale salariatului, i-au fost aduse acestuia pagube suplimentare, necuantificabile în bani.

Ca şi în dreptul comun, existenţa prejudiciului moral, dincolo că nu poate fi cuantificat în bani, trebuie dovedită. Faptul că în cazul conflictelor de muncă sarcina probei aparţine angajatorului, potrivit art. 272 din Codul muncii, nu înseamnă că prejudiciul moral este prezumat şi nici că orice afirmaţie a salariatului cu privire la existenţa acestui prejudiciu este invariabil considerată dovedită, angajatorul fiind de facto pus în situaţia de face o probaţiune imposibilă privind fapte negative contrare celor afirmate de salariat. Dimpotrivă, faptele negative se probează, ca şi în dreptul comun, prin dovedirea faptelor pozitive contrare, chiar dacă aceasta presupune inversarea sarcinii probei: faptul pozitiv va fi dovedit de cel care îl afirmă. Astfel, dacă de exemplu salariatul afirmă că i-au fost cauzate probleme în domeniul vieţii private ori al demnităţii, acesta trebuie să dovedească faptul respectiv, neputând fi pus angajatorul în situaţia să probeze că viaţa privată a salariatului a decurs fără nici o problemă şi că demnitatea acestuia nu a suferit atingeri, probaţiune care pentru angajator ar fi imposibilă şi ar presupune încălcarea dreptului său la un proces echitabil.

În concluzie, din probele administrate poate în principiu rezulta existenţa unui prejudiciu moral adus salariatului, dacă circumstanţele în care a avut concedierea, atât obiective, cât şi personale ale salariatului, conduc la această concluzie. Dovedirea prejudiciului moral nu necesită existenţa unor probe diferite sau specifice, instanţa urmând să analizeze întregul material probator administrat şi utilizând în acest sens inclusiv prezumţiile simple.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a motivat cererea privitoare la daunele morale prin neplata drepturilor salariale, capăt de cerere la judecarea căruia a renunţat ulterior. Mai mult decât atât, lipsirea salariatului concediat de primirea drepturilor salariale este acoperită prin admiterea capătului de cerere referitor la plata unei despăgubiri, conform art.80 alin.1 din Codul muncii. De altfel, din probele administrate nu a rezultat că reclamantului i-a fost produsă o suferinţă suplimentară în raport cu inconvenientele inerente neprimirii salariului ulterior concedierii. În aceste condiţii, nu se poate considera că prin decizia de concediere anulată prin prezenta hotărâre ar fi fost adus reclamantului şi un prejudiciu moral, motiv pentru care cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor morale va fi respinsă ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, potrivit art. 254 alin. 1 din Codul muncii, salariatii raspund patrimonial, în temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina si în legatura cu munca lor.

Angajarea răspunderii patrimoniale presupune doveditea săvârşirii de către salariat a unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu cu vinovăţie, precum şi existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită.

În speţă, fapta ilicită reclamată constă în neîndeplinirea în mod corespunzător a atribuţiilor de serviciu, însă, aşa cum s-a rătat anterior, faptele imputate reclamantului nu sunt probate. În acest context, nu se mai impune analizarea celoralte condiţii de fond ale răspunderii patrimoniale a salariatului, cererea reconvenţională urmând să fie respinsă ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 NCPC, cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată este întemeiată, având în vedere faptul că aceasta din urmă se află în ipoteza prevăzută de textul de lege, aceea de a fi pierdut procesul.

Drept urmare, pârâta urmează să fie obligată la plata către reclamant a sumei de 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu avocat (chitanţa şi factura nr.8075726/21.05.2013 filele 16,17).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite în parte cererea de chemare în judecată modificată formulată de reclamantul ..., domiciliat în ...,  în contradictoriu cu pârâta ..., cu sediul procesual ales în ....

Respinge cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

Anulează decizia nr.1/26.04.2013 de încetare a contractului individul de muncă urmare a cererii salariatului, decizia nr.1/26.04.2013 de încetare a contractului individual de muncă în perioada de probă şi dispoziţia nr.1/1.07.2013 emise de către pârâtă.

Respinge cererea reclamantului privind reintegrarea în postul deţinut anterior sau pe un post similar.

Ia act de renunţarea reclamantului la judecata cererii privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale indexate, actualizate şi majorate începând cu data de 4.04.2013 şi până la data de 26.04.2013.

Obligă pârâta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost concediat, de la data de 27.04.2013 şi  până la data de 4.07.2013, inclusiv.

Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 1500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Executorie.

Cu drept de apel în termen de 10 de zile de la comunicare.

Cererea de apel se depune la Tribunalul Constanţa.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2014.

Preşedinte, Asistenţi judiciari,

Red.Jud.FMI/2ex/13.05.2014

Domenii speta

Spete similare