Drepturi băneşti

Drepturi băneşti

( Tribunalul Mehedinţi – s.c. 2634/28.03.2013)

Constată că la data de 17.02.2012 reclamantul B.P. a chemat în judecată pârâta S.C. BTS TRANS S.R.L. pentru a fi obligată la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea concediilor de odihnă aferente anilor 2010 şi 2011, sporul de vechime pe care trebuia să-l primească pe perioada 22.02.2010 – 16.11.2010 conform dispoziţiilor art. 41, alin.3, lit d din CCMUNN pe anii 2007-2010, diurna în echivalentul sumei de 60 euro/zi aferentă acestei perioade, contravaloarea orelor suplimentare  şi timpului de lucru desfăşurat în zilele libere şi sărbători legale pe perioada 22.02.2010 -16.11.2011 şi a sporului de 100 % din salariul de bază conform art. 41, alin.3, litc din CCMUNN valabil pe anii 2007 -2010, drepturi care urmează  fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

A motivat că a fost angajatul pârâtei începând cu data de 22.02.2010, îndeplinind funcţia de şofer pe un autotractor cu numărul de înregistrare MH 03 TZB iar la data de 16.11.2011 au încetat raporturile de muncă conform deciziei nr. 35/16.11.2011.

Deşi şi-a îndeplinit activitatea corespunzător angajatorul nu i-a plătit salariul integral, ci doar suma de 773 lei şi nici nu i-a acordat concediul de odihnă. Regimul de lucru a fost numai de internaţional lucrând în general 12ore/zi şi chiar şi în zilele de repaus săptămânal sau sărbători legale.

De asemenea la salariul de bază angajatorul nu i-a calculat şi nici plătit sporul de vechime în muncă care este de peste 10 ani.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.155, 156, 269, 281- 291 Codul Muncii şi prevederile CCMUNN pe anii 2007- 2010.

A depus la dosarul cauzei copia contractului individual de muncă, copia carnetului de muncă, decizia nr. 35/16.11.2011, copii de pe diagramele tahograf.

Pârâta S.C. BTS TRANS S.R.L a formulat întâmpinare prin care a susţinut că pretenţiile reclamantului sunt netemeinice şi nefondate.

Referitor la diurna solicitată de reclamant au fost invocate dispoziţiile HG 1860/2006 şi art 47 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramură Transporturi, dispoziţii pe care le-a respectat depunând în acest sens la dosarul cauzei extrase de cont în RON aferente perioadei 01.01.2010 -31.12.2010 cât şi extrasele de cont în euro.

De asemenea au fost plătite şi drepturile salariale cuvenite reclamantului conform statelor de plată pe perioada din litigiu.

A arătat şi faptul că la încetarea raporturilor de muncă reclamantul a formulat cererea înregistrată sub nr. 118/16.11.2011 prin care a solicitat drepturile salariale restante în sumă de 700 euro.

Prin notele de şedinţă depuse pentru termenul din 10 mai 2012 a susţinut că nu trebuie să achite reclamantului contravaloarea concediului de odihnă, sporul de vechime sau contravaloarea orelor suplimentare.

În cauză au fost audiaţi martorii propuşi de pârâtă.

A fost luat şi interogatoriul reclamantului, s-a procedat şi la verificarea de scripte conform art. 177 Cod procedură civilă şi de asemenea s-a efectuat şi o expertiză tehnico - contabilă de către expertul D.N.

Examinând actele dosarului se constată următoarele:

Reclamantul B.P. a fost angajat al societăţii pârâte în perioadele februarie 2010- aprilie 2011 conform contractului individual de muncă nr. 141036 din 19.02.2010, august – noiembrie 2011 conform contractului individual de muncă nr. 41 din 28.07.2011, raporturile de muncă încetând la data de 16.11.2011 conform deciziei nr. 35/16.11.2011 emisă de angajator. Reclamantul şi-a desfăşurat activitatea ca şofer în regim internaţional.

Conform contractului individual de muncă salariul de încadrare a fost de 1.000 lei lunar, fără a cuprinde alte sporuri sau adaosuri.

Prin prezenta acţiune reclamantul a solicitat plata sporului de vechime în temeiul art. 41, alin.3, lit d Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional, valabil pe perioada 2007 -2010.

Dreptul la sporul de vechime în muncă este recunoscut în mod neechivoc de Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional şi Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramură Transporturi care prevede la art. 42 sporurile minime ce se acordă la salariul de bază minim salariaţilor, lit d a articolului prevăzând pentru vechime de 1 -5 ani - 5 %, 5 -10 ani vechime 10 %, 10 -15 ani vechime 15%, 15- 20 ani vechime 20 %şi maxim 25 % pentru vechime de peste 20 ani.

La data încheierii contractului individual de muncă cu angajatorul de faţă reclamantul avea potrivit carnetului de muncă o vechime în muncă de 7 ani şi 6 luni şi ca atare se încadra în tranşa de vechime de 10 %.

Chiar dacă în contractul individual de muncă nu este prevăzut sporul de mai sus reclamantul este îndreptăţit la plata acestuia deoarece contractul individual de muncă nu poate cuprinde prevederi sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin contractul colectiv de muncă aplicabil.

Din verificările statelor de plată pe perioada  februarie 2010- aprilie 2011 şi din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat că pârâta nu a plătit reclamantului acest spor care se ridică la suma netă de 984 lei care actualizată cu indicele de inflaţie pe perioada februarie 2010- decembrie 2012 rezultă suma de 1.100 lei.

Pârâta nu a avut o poziţie clară cu privire la plata acestui spor, însă a susţinut că a fost plătit dar susţinerea nu poate fi primită având în vedere statele de plată depuse la dosar şi faptul că în contractul individual de muncă nu este prevăzut acest spor pentru a fi reală susţinerea angajatorului.

Reclamantul a solicitat şi plata indemnizaţiei de concediu de odihnă.

Potrivit art. 144 Codul muncii dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaţilor, durata efectivă a concediului de odihnă anual fiind stabilită prin  contractul individual de muncă, cu respectarea legii şi a contractelor colective aplicabile, şi se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic.

Din verificările statelor de plată rezultă că în anul 2010 reclamantul avea dreptul la un număr de 17 zile de concediu de odihnă pe care le-a efectuat în totalitate (5 zile în august 2010, 2 zile în octombrie 2010 şi 10 zile în decembrie).

De asemenea reclamantul a efectuat şi tot concediul de odihnă cuvenit, deşi a susţinut că mai are de efectuat 1 zi şi cum contractul individual de muncă a încetat este îndreptăţit la plata indemnizaţiei de concediu de odihnă.

Susţinerile reclamantului  nu sunt fondate deoarece din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultă efectuarea în totalitate a concediului de odihnă corespunzător timpului lucrat.

Reclamantul a solicitat şi plata diurnei în echivalentul sumei de 60 euro/zi aferente perioadei 22.02.2010 -16.11.2011.

Atât în Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional cât şi în  Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramură Transporturi este prevăzut dreptul salariaţilor trimişi în deplasare la diurna de deplasare al cărei cuantum se stabileşte prin negociere la nivel de grupuri de unităţi sau unitate, nivelul minim al diurnei fiind stabilit prin acte normative ce se aplică în instituţiile publice.

Cum reclamantul a efectuat activitatea de transport internaţional este îndreptăţit la plata diurnei de deplasare.

Pârâta, referitor la acest drept a invocat prevederile art. 42 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramură Transporturi şi HG 1860/2006 susţinând plata în totalitate a acestui drept, conform extrasului de cont în euro depus la dosarul cauzei.

Din probele administrate în cauză instanţa concluzionează că înţelegerea părţilor referitoare la cuantumul indemnizaţiei respective a fost de 60 euro/zi. 

Din expertiza tehnică efectuată în cauză rezultă că reclamantul este îndreptăţit la suma de 29.280 euro raportat la numărul de zile în care reclamantul a desfăşurat activitate în afara ţării.

Ţinând seama de faptul că angajatorul a plătit sume de 23.245 euro rezultă o diferenţă de 6. 035 euro de achitat.

Referitor la suma calculată de expert în funcţie de perioada cât reclamantul s-a aflat în afara ţării se constată o eroare materială strecurată în anexa la raportul de expertiză în sensul că numărul de zile stabilit după statele de plată sunt identice cu cele ale perioadei în care reclamantul s-a aflat în afara ţării, eroare pe care instanţa a corectat-o ca atare.

În perioada anului 2010 reclamantul s-a aflat în afara ţării un număr de 287 zile iar în anul 2011 – 200 zile.

Reclamantul a solicitat şi plata orelor suplimentare efectuate peste programul normal de lucru de 8 ore precum şi în zilele de repus săptămânal şi sărbători legale.

Potrivit art. 114 Codul Muncii durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, iar durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână (art. 112 Codul Muncii).

Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, este considerată muncă suplimentară (art. 120 Codul Muncii ) care potrivit art. 122 Codul Muncii se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice. În cazul în care compensarea nu este posibilă se va plăti salariatului prin adăugarea unui spor la salariul care nu poate fi mai mic de 75 %.

De asemenea salariatul beneficiază de repaus săptămânal (art. 137 Codul Muncii) şi de zile de sărbători legale în care nu se lucrează.

De asemenea prin Regulamentul nr. 561/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15.03.2003 privind armonizarea anumitor dispoziţii ale legislaţiei sociale în domeniul transporturilor rutiere, de modificare a Regulamentelor (CEE) nr. 3821/85 şi (CE) nr. 2135/98 al Consiliului şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr.3820/85 al Consiliului sunt prevăzute perioade de conducere şi repus zilnic pentru conducătorii auto în transporturile internaţionale de mărfuri şi călători şi care la art. 6 prevede că durata de conducere zilnică nu poate depăşi 9 ore.

Din analiza actelor existente la dosarul cauzei, a diagramelor tahograf şi ţinând seama şi de dispoziţiile legale sus arătate rezultă că în perioada mai 2010- aprilie 2011 şi august – noiembrie 2011 reclamantul a prestat un număr de 210 ore suplimentare drepturile băneşti pentru aceste ore fiind de 2.221 lei sumă netă şi actualizată.

Reclamantul a susţinut că în perioada din litigiu a prestat un număr de 4 ore suplimentare în fiecare zi de lucru totalizând un număr de 577 ore lucrate suplimentar în sumă de 4990 lei.

Nu poate fi primită apărarea reclamantului având în vedere dispoziţiile legale aplicabile în cauză care nu pot fi ignorate şi de asemenea faptul că nu există înscrisuri doveditoare pentru susţinerile reclamantului, diagramele tahograf necuprinzând întreaga perioadă pretinsă.

Pârâta a susţinut că a achitat integral drepturile solicitate de reclamant însă nici aceste susţineri nu sunt fondate.

Drepturile salariale plătite reclamantului sunt aferente unui program de lucru de 8 ore/zi conform statelor de plată existente la dosarul cauzei şi nu unui număr de 9 ore/zi aşa cum susţine că a lucrat.

 Ca atare se impune plata diferenţelor de drepturi salariale pentru un număr de 33 ore suplimentare şi  177 ore prestate în zilele de repus săptămânal, sporul de 100 % fiind prevăzut în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramură Transporturi.

Faţă de aceste considerente se constată neîntemeiate obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de pârâtă cât şi cererea de efectuare a unei contraexpertize având în vedere că s-a răspuns la solicitările instanţei  iar în cuprinsul anexei la raport  s-a strecurat aşa cum s-a arătat o eroare materială.

Aşa fiind acţiunea reclamantului va fi admisă în parte, conform celor expuse mai sus şi în temeiul art. 274 Cod procedură civilă vor fi acordate şi cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare