Recurs litigii cu profesionişti. Procedura insolvenţei. Indicarea sau calificarea greşită în dispozitiv a căii de atac sau a termenului în care aceasta se exercită, nu poate deschide părţii un alt drept decât cel pe care legea îl prevede.

SECŢIA A II – A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL.

Recurs litigii cu profesionişti. Procedura insolvenţei. Indicarea sau calificarea greşită în dispozitiv a căii de atac sau a termenului în care aceasta se exercită, nu poate deschide părţii un alt drept decât cel pe care legea îl prevede.

- art. 8 din Legea nr. 85/ 2006

- art. 7, 59 şi 82 din Legea nr. 76/ 2012

Decizia nr. 279/ C/ 25. 09. 2014 a Secţiei a II –a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Oradea.

Dosar 11005/ 111/ 2010/ a3

Prin Sentinţa nr. 1214/F  din 04.02.2014 Tribunalul  B. a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtul Cabinetul Individual de Insolvenţă A. F..

A admis în parte cererea formulată de reclamantul C. F-L., cu domiciliul ales în O., în calitate de administrator special al debitorului SC F. SRL, cu sediul în localitatea D., în contradictoriu cu pârâţii fostul lichidator judiciar al debitoarei Cabinetul Individual de Insolvenţă A. F., cu sediul în O.. şi asiguratorul  SC O. SA, cu sediul în O.

A obligat pârâtul Cabinetul Individual de Insolvenţă A. F., cu sediul în O.. să restituie debitoarei SC F. SRL suma de 110.000 lei  ridicaţi din contul de lichidare al debitoarei.

A respins cererea reclamantului formulată împotriva pârâtei SC O. SA, cu sediul în O.

A admis în parte cererea pârâtei SC O. SA, şi în consecinţă a obligat debitoarea să plătească pârâtei suma de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins celelalte pretenţii ale pârâtei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin încheierea de şedinţă nr. 3015/F/24.11.2010, s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitoarei SC F. SRL, cu sediul în  localitatea D. la cererea acesteia, fiind numit administrator judiciar Cabinetul  Individual de Insolvenţă A. F., cu sediul în Oradea, căruia i s-au stabilit atribuţiile prevăzute de art. 20 din L.85/2006.

Prin cererea formulată debitoarea şi-a manifestat intenţia de reorganizare pe baza unui plan de reorganizare ce urma să îl depună în termenul prevăzut de lege.

Ulterior, la data de 15.02.2011, întrucât nu a fost depus planul de reorganizare, judecătorul-sindic, prin sentinţa nr. 387/F/2011, a dispus intrarea în faliment a societăţii debitoare şi numirea ca lichidator judiciar a aceluiaşi cabinet de insolvenţă. Hotărârea menţionată a devenit irevocabilă prin nerecurare.

Prin încheierea de şedinţă din data de 13.11.2012, judecătorul sindic a dispus înlocuirea lichidatorului judiciar Cabinetul  Individual de Insolvenţă A. F., cu sediul în Oradea, cu lichidatorul judiciar  R. O. I. S. S.P.P.I., cu sediul în O., cod de identificare fiscală xxxxxxxx, număr de înregistrare în registrul societăţilor profesionale RSP xxxx, număr de ordine în tabloul lichidatorilor judiciari xxxx.

Administratorul special al debitoarei, reclamant în cauză, a făcut demersurile necesare în vederea acoperirii pasivului societăţii, respectiv a reuşit să recupereze o creanţă în sumă de 110.000 lei şi să o depună în contul de lichidare – fila 40 dosar.

Pe parcursul procedurii fostul lichidator judiciar – pârât în cauză - a întocmit şi depus la dosar un plan de distribuire parţială a sumei de 110.000 lei din care rezultă că au fost propuse pentru distribuire următoarele sume: 2.200 lei către UNPIR; 13.400 lei către pârâtul CII A. F.; 29.951 lei către creditorul D.G.F.P. şi suma de 64.449 lei către creditoarea R. B. SA – fila 42 dosar.

Deşi judecătorul-sindic a pus în vedere pârâtului CII A. F. să depună la dosar dovezile de plată a sumei menţionate conform planului de distribuire, la dosar pârâtul nu a depus aceste dovezi.

Din adresa nr. 23095/17.04.2012 a D.G.F.P. B. rezultă că totalitatea plaţilor efectuate de către S.C. F. S.R.L. începând cu anul 2010 se situează la suma de 2.410 lei infirmând astfel susţinerile fostului lichidator judiciar care arată că, creditorul D.G.F.P. B. a încasat suma de 29.925 lei – fila 39 dosar.

Din extrasul de cont al contului de lichidare, rezultă că din suma de 110.000 lei s-a încasat: la data de 25.03.2011 suma de 7.000 lei, la data de 30.03.2011 suma de 6.000 lei în total suma de 13.000 lei onorariu lichidator;suma de 26.000 lei au fost viraţi la data de 03.2011 întru-un cont al societăţii M. SRL, societate care nu are calitatea de creditor în cauză; suma de 56.000 lei către un alt cont al debitoarei nepus la dispoziţia lichidatorului judiciar numit în cauză în locul pârâtului. De asemenea, tot cu titlu de onorariu pârâtul a încasat suma 10.000 lei la data de 02.04.2011 iar la data de 26.05.2011 a mai încasat suma de 4.800 lei tot cu titlu de onorariu lichidator si în final, la data de 22.12.2012 a încasat suma de 9.700 lei din care suma de 2.200 lei a fost virată către UNPIR- filele 41-45 dosar.

După cum se poate observa lichidatorul judiciar a încasat cu titlu de onorari lichidator suma de 27.800 lei, în lipsa unui decont justificativ şi respectiv a unei aprobări a adunării creditorilor, onorariu care în aprecierea judecătorului-sindic este nejustificat, întrucât suma de 110.000 lei nu a fost recuperată ca urmare a demersurilor lichidatorului judiciar ci a reclamantului.

De asemenea, aşa cum s-a arătat mai sus, cu excepţia sumei de 2.200 lei virată în contul UNPIR, întreaga sumă de bani a fost luată de lichidatorul judiciar din contul de lichidare fără nicio justificare cauzând creditorilor societăţii un prejudiciu în suma de 110.000 lei.

Faţă de cele reţinute, judecătorul sindic în temeiul art. 22 alin 3 şi 4 din Legea nr. 85/2006, a admis cererea reclamantului în calitate de administrator special al debitorului SC F. SRL şi în consecinţă a obligat pârâtul Cabinetul Individual de Insolvenţă A. F., cu sediul în O. să restituie debitoarei SC F. SRL suma de 110.000 lei ridicaţi din contul de lichidare al debitoarei.

În ce priveşte suma de 2200 lei achitată în contul de lichidare judecătorul sindic a reţinut că această sumă nu poate fi scăzută din prejudiciul cauzat debitoarei, întrucât diferenţa de sumă ce ar fi trebuit distribuită nu s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile art. 121 din L.85/2006 .

În ce priveşte cererea reclamantului de obligare a asiguratorului O. la plata sumei de 110.000 lei, judecătorul sindic a reţinut următoarele:

La data de 01.02.2011 între A. F., si societatea pârâtă s-a încheiat poliţa de asigurare de răspundere civila profesionala seria G nr. xxxxxx, cu valabilitate 02.02.2011 - 01.02.2012. Potrivit contractului de asigurare, limita de răspundere pentru fiecare eveniment este de 80.000 lei.

Judecătorul-sindic a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 3.1 din condiţiile generale: "Obiectul asigurării îl constituie acoperirea daunelor cauzate în timpul perioadei de asigurare sau în timpul perioadei de răspundere anterioară, beneficiarilor serviciilor profesionale, de fapta comisă din culpa de către Asigurat în cadrul exercitării profesiunii sale, pentru care acesta răspunde civil, conform legii, daune in legătură cu care Asiguratul a primit o plângere/ cerere scrisa de despăgubire pentru prima oara, in timpul perioadei de asigurare si pe care o aduce la cunoştinţa O. în timpul aceleiaşi perioade".

Potrivit dispoziţiilor art. 4.1 din condiţiile generale ,,O. nu acordă despăgubiri pentru:(ii)pretenţii de despăgubire formulate pentru daune produse cu intenţie de către  Asigurat ori pentru daune provenind din operaţiuni/acţiuni/omisiuni efectuate de către Asiguratul care are un interes actual sau de perspectiva in producerea acestora, pentru daune provenind din indiferenta deliberata, conştienta sau intenţionată a conducerii administrative sau tehnice a Asiguratului de a lua toate masurile rezonabile pentru a le preveni;(iii)pretenţii de despăgubire formulate pentru daune produse ca urmare a  comiterii unei infracţiuni”.

Judecătorul-sindic a reţinut că fapta invocată de reclamant nu constituie eveniment asigurat in temeiul contractului de asigurare încheiat cu pârâtul întrucât prin contractul de asigurare sunt acoperite doar acele daune cauzate de fapta comisa din culpa de către asigurat, nicidecum daunele produse cu intenţie de asigurat sau cele provenind din indiferenta deliberata, conştienta sau intenţionata aşa cum corect a susţinut şi pârâta în prezenta cauză.

Faţă de cele reţinute, judecătorul sindic a admis în parte cererea formulată de reclamantul C. F-L. în calitate de administrator special al debitorului SC F. SRL, cu sediul în localitatea D. şi a obligat pârâtul Cabinetul Individual de Insolvenţă A. F., cu sediul în Oradea, să restituie debitoarei SC F. SRL suma de 110.000 lei ridicaţi din contul de lichidare al debitoarei, şi a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului formulată împotriva pârâtei SC O. SA.

Împotriva aceste sentinţe, legal timbrat, a formulat recurs C. F-L., în calitate de administrator special al SC F. SRL societate în faliment, solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate iar în urma reanalizării probelor aflate la dosarul cauzei obligarea intimatei SC O. SA la plata sumei de 110.000 lei în contul SC F. SRL, societate în insolvenţă în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 85/2006.

În motivare, apreciază ca nefondată parţial sentinţa atacată, sub aspectul exonerării de la răspundere alături de asiguratul ei, a societăţii SC O. SA, în condiţiile în care nu a fost dovedit faptul că îndeplinirea atribuţiilor fostului lichidator judiciar nu intră sub incidenţa evenimentelor asigurate prin poliţa de asigurare seria G nr. xxxxxx/01.02.2011.

Arată că fostul lichidator judiciar Cabinet de Insolvenţă A. F., prin activitatea lui defectuoasă, din culpă gravă, a cauzat debitoarei SC F. SRL societate în lichidare şi implicit creditorilor săi un prejudiciu în cuantum de 110.000 lei.

La data de 25.03.2011 a fost virat în contul de lichidare al SC F. SRL suma de 110.000 lei prin OP de către SC L. F. SRL, în cauză acest aspect fiind probat cu extrasul de cont şi cu copia ordinului de plată.

Cea mai evidentă faptă culpabilă o constituie plata la data de 28.03.2011 a sumei de 26.000 lei către o societate – SC M. SRL – cu titlu de distribuire parţială sume – societate care nu era creditor al SC F. SRL. De asemenea, ridicări de bani, aşa cum rezultă din extrasul de cont de lichidare, s-au realizat şi la datele de: 25.03.2011 – 7000 lei, 30.03.2011 – 6000 lei, 02.04.2011 – 10.000 lei, 26.05.2011 – 4800 lei şi în final 22.12.2012 – 9.700 lei, faţă de aceste împrejurări fiind evidentă încălcarea atribuţiilor sale din culpă gravă, astfel încât în cauză, dispoziţiile art. 22 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 85/2006 sunt aplicabile.

Mai arată că judecătorul sindic, în mod întemeiat a constatat prin hotărârea recurată că activitatea fostului lichidator judiciar se circumscrie prevederilor art. 22 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 85/2006, însă a respins cererea formulată împotriva asigurătorului de răspundere civilă, constatând în mod neîntemeiat că în speţă, faptele invocate de recurent nu constituie eveniment asigurat, fără însă să indice din ce motiv nu s-ar încadra în această noţiune.

Recurentul apreciază că în cauză este evidentă culpa gravă a fostului lichidator, asigurat al SC O. Sa, astfel încât apărările acesteia privitor la o exonerare a răspunderii ei ca urmare a săvârşirii faptelor reclamante cu intenţie este una nefondată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, scutit de plata taxelor judiciare de timbru, a formulat recurs şi Cabinet de Insolvenţă A. F., solicitând casarea sentinţei atacate şi ca urmare a rejudecării cauzei, respingerea cererii de despăgubire.

Prin recursul formulat, invocă excepţia de necompetenţă generală a instanţei, conform art. 94 lit. j din Cod procedură civilă, care atribuie în competenţa judecătoriilor cererile evaluabile în bani până la suma de 200.000 lei, inclusiv. Cererea formulată în cauză nu este o cerere împotriva actelor întocmite de lichidatorului judiciar ci o cerere de despăgubire, formulată pe dreptul comun şi de competenţa instanţei arătate.

De asemenea, invocă lipsa calităţii procesuale active şi lipsa interesului legitim al reclamantului pentru următoarele considerente: nici interesele fostului administrator statutar şi nici interesele personale ale numitului C. F-L. nu coincid procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, acestea tinzând spre evitarea sau micşorarea debitelor pe care falita le are de achitat şi eventual amânarea valorificării bunurilor acesteia.

Lipsa calităţii procesuale active a reclamantului se află în strânsă corelaţie cu lipsa interesului legitim în această cauză, ori de a formula o astfel de cerere. Astfel, reclamantul nu este creditor sau persoana îndreptăţiră la plata vreunei sume conform planului de distribuire încuviinţat în dosarul de fond, nu a fost în nici un fel prejudiciat în cursul procedurii şi nu i-a fost încălcat niciun drept prin derularea procedurii sau modul de distribuire a sumelor obţinute.

Pe fondul cauzei solicită casarea hotărârii arătate ca neîntemeiată, pentru greşita aplicare a stării de fapt şi de drept.

În acest sens susţine că judecătorul sindic a reţinut în mod eronat că nu s-au efectuat plăţi către R., deşi a admis ca plată către contul debitoarei deschis la acea bacă. Din consultarea contului de lichidare se poate constata efectuarea plăţilor conform planului de distribuţie, astfel: la 30.03.2011, respectiv la 27.01.2012 către R., către DGFP la 28.03.2011, respectiv 27.01.2012 şi către UNPIR la 27.01.2012.

Ultimele plăţi au fost efectuate ulterior tocmai din cauza contestaţiilor formulate de reclamant la planul de distribuire. Mai arată că a fost virat şi onorariul încuviinţat şi au fost achitate comisioanele de administrare cont.

Susţine că obligarea sa la returnarea întregii sume, după ce s-a încuviinţat un plan de distribuţie care nu a fost contestat la vremea respectivă, este nejustificată şi nelegală. Judecătorul sindic a apreciat în mod greşit şi în contradicţie cu extrasul de cont că nu au fost virate către creditori, respectiv către UNPIR sumele indicate.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 pct. 3 şi 6, art. 130 Cod procedură civilă.

În şedinţa publică din data de 25.09.2014, instanţa de recurs a invocat excepţia tardivităţii declarării recursurilor, recurenta SC O. V. I. G. SA solicitând repunerea în termenul de recurs pe considerentul că în cuprinsul sentinţei atacate se prevede calea de atac ca fiind apelul în 30 zile de la comunicare.

Tot împotriva aceleiaşi sentinţe, scutit de plata taxelor judiciare de timbru, a formulat recurs şi SC O. V. I. G. SA, solicitând admiterea recursului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării reclamantului C. F-L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4960 lei reprezentând onorariu avocaţial.

În motivare critică hotărârea primei instanţe ca fiind nelegală şi netemeinică atât în ceea ce priveşte reducerea onorariului de avocat de la suma de 4960 lei la suma de 3000 lei, cât şi în ce priveşte obligarea debitoarei SC F. SRL la plata cheltuielilor de judecată în loc de reclamantul C. F-L.

Raportat la activitatea avocatului, arată că acestea au constat în apărările formulate, studierea dosarului de fond, consultaţii acordate pârâtei, formularea întâmpinării, răspunsul la interogator, prezentarea la termenele de judecată şi altele. Mai mult, faţă de obiectul cauzei, onorariul avocatului nu apare ca fiind nepotrivit de mare şi este în conformitate, ba chiar sub uzanţele în materie, menţionând de asemenea că onorariul de avocat efectiv este în suma de 4000 lei, diferenţa de 960 lei reprezentând TVA.

Referitor la partea care a căzut în pretenţii, arată că cererea de chemare în judecată a fost formulată de persoana fizică C. F-L., în calitate de administrator special al debitoarei SC F. SRL şi nu de către persoana juridică SC F. SRL prin administrator special C. F-L., respingerea cererii de chemare în judecată având ca efect obligarea celui care a pierdut procesul să achite părţii care a câştigat procesul cheltuieli de judecată.

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a reclamantului C. F-L. astfel că, acesta este cel care trebuie să plătească aceste cheltuieli.

În drept au fost invocate prevederile art. 466 – 482 Cod procedură civilă.

Asupra cererii recurentei O. V. I. G. SA de repunere în termenul de recurs, instanţa  a reţinut următoarele:

Conform prevederilor art. 103 Cod procedură civilă, neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării.

Împrejurarea mai presus de voinţa părţii, vizată de legiuitor în textul de lege mai sus citat, trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forţei majore, care nu putea fi prevăzută şi nici depăşită de parte. Unei asemenea situaţii nu-i poate fi asociată menţionarea în cuprinsul sentinţei atacate a unei căi de atac şi a unui termen de exercitare eronat deoarece calea de atac şi termenul în care se exercită acesta  este stabilită de legiuitor şi nu de instanţa de judecată.

Potrivit principiului nemo legem ignorare censetur, nimeni nu poate fi considerat ca nu cunoaşte legea, adagiu latin potrivit căruia se prezumă ca toata lumea cunoaşte legea si nimeni nu poate fi apărat de răspundere invocând necunoaşterea prevederilor ei. Ori, în condiţiile în care recurenta,  atât în faţa primei instanţe, cât şi in calea de atac a beneficiat de serviciile unui apărător ales nu poate invoca cu drept temei necunoaşterea prevederilor legale care deschideau  dreptul de a exercita calea de  atac împotriva hotărârii pronunţare de prima instanţă şi termenul în care trebuie exercitată.

În consecinţă, instanţa de recurs a dispus în temeiul prevederilor art. 103 Cod procedură civilă respingerea ca nefondată  a cererii de repunere în termenul de recurs formulată de recurenta O. V. I. G. SA.

Analizând recursurile declarate prin prisma excepţiei tardivităţii invocate, instanţa a reţinut că potrivit prevederilor art.8 alin.2 din Legea 85/2006, în varianta textului de lege în vigoare la data sesizării primei instanţe cu cererea de insolvenţă, termenul de recurs este de 7 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu prevede altfel.

În speţă, hotărârea pronunţată de prima instanţă a fost comunicată recurenţilor O. V. I. G. SA şi Cabinetului de Insolvenţă A. F. la data de 13.06.2014, iar recurentului  C. F-L. la data de 16.06.2014, astfel cum rezultă din dovezile de comunicare aflate la filele 68-70 în dosarul de fond. De la data comunicării hotărârii a început să curgă termenul de recurs de 7 zile prevăzut de lege, termen care s-a împlinit la data de 23.06.2014 pentru primii doi recurenţi şi la data de 24.06.2014 pentru recurentul C. F-L..

Recurenţii  au declarat calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe la data de 14.07.2014 - recurenta O. V. I. G. SA, la  data de 24.06.2014 (data poştei) – recurentul Cabinet de Insolvenţă A. F. şi la data de 01.07.2014 (data poştei) - recurentul C. F-L., toate recursurile fiind declarate după împlinirea termenului de recurs prevăzut de lege ce a curs separat pentru fiecare recurent.

Dosarul de insolvenţă în care s-a pronunţat această hotărâre s-a înregistrat pe rolul instanţei de judecată în anul 2010. Faţă de această situaţie, raportat la prevederile art.8 alin. 1 şi 2 din Legea 85/2006, art. 7 alin. 1 şi 2 şi art. 82 din Legea 76/2012, toate hotărârile judecătoreşti pronunţate în acest dosar vor fi susceptibile de recurs, iar modificările aduse prevederilor art. 8 alin. 1 şi 2 din Legea 85/2006, prin art. 59 pct. 2 din Legea 76/2012 (prin care s-a prevăzut calea de atac a apelului împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul-sindic) se vor aplica doar dosarelor în care cererea de deschidere a procedurii insolvenţei a fost formulată ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Într-adevăr, în cuprinsul dispozitivul sentinţei atacate se prevede  un termen de apel de 30 zile de la comunicare în loc de recurs în 7 zile de la comunicare, cum este prevăzut expres de lege, însă acest aspect nu face ca declararea peste termenul prevăzut de lege a căii de atac să fie considerată ca fiind  făcută cu respectarea prevederilor legale.

Exercitarea căilor de atac este guvernată de principiul legalităţii, potrivit căruia căile de atac sunt instituite de lege, fapt ce înseamnă că o hotărâre judecătorească să nu poată fi atacată pe alte căi decât cele prevăzute de lege.

Deoarece calea de atac şi termenul în care aceasta se declară sunt date de lege şi nu de către instanţa de judecată, indicarea sau calificarea greşită în dispozitiv a căii de atac ori a termenului în care aceasta se exercită nu poate deschide părţii un alt drept decât cel pe care legea îl prevede.

Drept urmare, deoarece declararea recursurilor a avut loc după împlinirea termenului de recurs, în temeiul prevederilor art.8 alin.2 din Legea 85/2006, art.312 Cod procedură civilă, instanţa a dispus respingerea ca tardiv formulate a recursurilor declarate în cauză.

Domenii speta

Spete similare