Privilegiul statului pentru creanţele fiscale înscrise în a.e.g.r.m

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava – Secţia civilă la data de 28 mai 2013, înregistrată sub nr. 6348/86/2013, creditoarea R.I.B. SA, a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea SC E.B.V.  SRL, motivat de faptul că aceasta îi datorează suma de 160.512,78 lei, reprezentând credit neachitat, creanţa  fiind certă, lichidă şi exigibilă.

 Prin  sentinţa civilă nr. 1170 din 13 septembrie 2013, judecătorul sindic a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitoarei SC E.B.V. SRL, fiind desemnat administrator judiciar provizoriu pe C.I.I.P.”.

 Creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Suceava a formulat contestaţie împotriva tabelului preliminar de creanţe publicat în B.P.I.  nr. 19966 din data de 26.11.2013 înregistrată la data de 29.11.2013, motivată la data de 23.01.2013, prin care  a arătat că a formulat  în temeiul  art. 64 alin. 1  din Legea nr. 85/2006, cerere de înscriere a creanţei împotriva debitoarei în sumă totală de 87.039 lei reprezentând obligaţii  fiscale restante înregistrate de societate, creanţa deţinută fiind una garantată, în sensul înscrierii sale în arhiva electronică de garanţii  reale mobiliare, astfel încât  ordinea  de prioritate în achitarea  acesteia fiind  cea pr4evăzută  la art. 121 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 85/2006.

A învederat  că suma de 87.939 lei, reprezintă creanţa statului, este una privilegiată, garantată cu ansamblul bunurilor mobile existente în patrimoniul debitoarei, situaţie în care se impune admiterea contestaţiei şi modificarea tabelului preliminar al creanţelor, în sensul înscrierii AJFP Suceava  cu o creanţă  garantată în sumă de 87.939 lei.

Prin sentinţa nr. 259 din 28 februarie 2014, Tribunalul Suceava – Secţia Civilă a respins, ca nefondată, contestaţia creditoarei, reţinând, faptul că, potrivit art. 2.328 NCC, preferința statului şi a unităților administrativ-teritoriale se supune legislației speciale. 

Textul art. 2.328 NCC nu instituie o cauza de preferinţă, ci doar mentioneaza faptul că în domeniul creanţelor statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, eventualele cauze de preferinţă vor fi stabilite prin legi speciale.

Conform art. 151 alin. 4 C.proc.fiscală, exectuarea silita a bunurilor mobile se face prin sechestrarea si valorificarea acestora, chiar daca acestea se afla la un terţ. Sechestrul se instituie printr-un proces verbal, iar conform art. 151 alin. 8 C.proc.fiscală prin sechestru înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un drept de gaj care conferă acestuia in raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca si dreptul de gaj in sensul prevederilor dreptului comun. Prin urmare, preferinţa acordata statului si unităţilor administrativ-teritoriale pentru creanţele bugetare (aşa cum este ea reglementata de Codul de procedura fiscala) rezultă din instituirea unui gaj legal asupra anumitor bunuri ale debitorului.

Astfel, creditorul fiscal dobândeşte un drept de gaj asupra bunurilor debitorului care au făcut obiectul unui sechestru aplicat de către organele fiscal. Per a contrario, celelalte bunuri ale debitorului (care nu au făcut obiectul sechestrului) nu se cuprind in asieta acestui drept de gaj. Gajul dobândit de către  creditorul fiscal este un drept de gaj in sensul prevederilor dreptului comun.

In acelaşi timp, dispoziţiile art.2.423 NCC rămân pe deplin aplicabile, iar preferinţa fiscului (asupra bunurilor mobile ale debitorului) va dobândi rang de la data la care ea este făcuta publica fata de terţi prin înregistrarea sa la Arhiva Electronica de Garanţii Reale Mobiliare.

Judecătorul sindic a reţinut faptul că, Legea insolvenței nr. 85/2006 instituie o preferinţa speciala pentru creanţele bugetare in cadrul procedurii falimentului. Prin creanţe bugetare, art. 3 pct. 11 din Lege desemnează creanţele constând in impozite, taxe, contribuţii, amenzi si alte venituri bugetare, precum si accesoriile acestora. Statutul privilegiat al acestor creanţe in cadrul procedurii insolventei este avut in vedere in mai multe texte ale legii, unde se face distincţie intre creanţe garantate, creanţe bugetare si creanţe chirografare. Prin urmare, pe de o parte, organele fiscale se bucura de un drept de gaj cu privire la bunurile menţionate in procesul-verbal de sechestru iar, pe de alta parte, creditorii bugetari beneficiază de o preferinţa speciala asupra întregii averi a debitorului in cadrul procedurii insolventei .

Prin urmare, simpla înscriere la arhiva a creanţei bugetare are drept efect perfectarea privilegiului general al creditorului bugetar asupra tuturor bunurilor (mobile) ale debitorului. Acest privilegiu nu conferă preferinţa raportat la garanţiile reale (ipoteci mobiliare, gajuri) constituite asupra anumitor bunuri ale debitorului in favoarea creditorilor garantaţi, el conferă doar preferinţa de a poziţiona pe creditorul bugetar in categoria menţionata de art.123 pct. 4 LPI.

În anumite circumstanţe, creditorii fiscali pot beneficia de o creanţa garantata. Conform art. 3 pct. 9 din Legea nr.85/2006, pentru a califica creanţa lor fiscala drept garantata este necesara existenta unei garanţii reale.

Așadar, pentru a beneficia de o creanță garantată în cadrul procedurii insolventei, creditorii fiscali trebuie să instituie sechestrul cu privire la anumite bunuri ale debitorului şi să înscrie un aviz de ipoteca în Arhiva Electronica de Garanții Reale Mobiliare în care să identifice (şi) bunurile sechestrate. Mențiunile cu privire la creanța garantată nu sunt obligatorii, dar ele pot fi de asemenea precizate in aviz. In toate celelalte cazuri, creanțele fiscale vor avea doar statutul (cel mult) de creanțe bugetare.

Cum din certificatul eliberat de AEGRM la data de 22.01.2014 depus la dosar rezultă că singurele mențiuni din Arhivă sunt cele privind identificarea creanței, în mod corect a procedat administratorul judiciar la înscrierea creanței în tabelul preliminar ca simplă creanță bugetară, iar nu creanță garantată, nefiind date cerințele legii anterior enunțate.

Împotriva acestei sentinţe a promovat apel creditoarea Direcţia  Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel,  creditoarea a arătat că prima instanţă  a apreciat în mod eronat că instituirea garanţiilor pentru impozite, taxe şi contribuţiile la bugetul consolidat al statului nu ar schimba natura juridică a creanţei din creanţă bugetară în creantă garantată.

A învederat faptul că, AJFP Suceava a procedat la înscrierea  creanţei la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, îndeplinind condiţia de publicitate a privilegiului.

Ca atare, dispoziţiile art. 2423 din Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010),  rămân pe deplin aplicabile, iar preferinţa fiscului – asupra bunurilor mobile ale debitorului – va dobândi rang de la data la care ea este făcută publică faţă de terţi prin înregistrarea sa la Arhiva  Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, fiind incidente în acest caz, dispoziţiile art,. 142 alin. 7Cod procedură fiscală, conform căruia faţă de terţi, inclusiv faţă de stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra bunurilor au un grad de prioritate care se stabileşte de la momentul în care acestea au fost făcute publice prin oricare dintre metodele prevăzute de lege, iar simpla identificare a creanţei în AEGRM conferă o imagine clară asupra sarcinilor ce grevează patrimoniul debitorului.

Examinând apelul, ce se subsumează dispoziţiilor art. 466 şi urm. N.C.P.C., prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a considerentelor sentinţei atacate şi a criticilor formulate, Curtea constată apelul nefondat pentru  următoarele:

În art.3 pct. 9 din Legea nr. 85/2006 se arată:  „ creanţele garantate sunt creanţele persoanelor care beneficiază de o garanţie reală asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, indiferent dacă acesta este debitor principal sau terţ garantat faţă de persoanele beneficiare ale garanţiilor reale”, iar în art. 121 se prevede că, prin creanţe garantate, se înţeleg creanţele asupra cărora este instituită o ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară, ori drepturi de retenţie de orice fel.

De asemenea, în art. 36 alin. 1 din Legea nr. 99/1999 se prevede că „orice creditor care, fără a fi parte într-un contract de garanţie, are un privilegiu prin simplul efect al legii, inclusiv privilegiul statului sau al unităţilor administrativ – teritoriale pentru creanţele provenite din impozite, taxe, amenzi şi din alte sume ce reprezintă venituri publice ce le sunt datorate, are prioritate asupra garanţiei reale a creditorului asupra bunului în cauză numai în momentul în care privilegiul îndeplineşte condiţia de publicitate prin înscrierea acestuia la arhivă sau prin posesia bunului”.

Urmărind aceste texte prin raportare la actele dosarului, se poate observa că recurenta creditoare nu justifică, în sensul prevederilor art. 121 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, existenţa unei ipoteci, gaj sau o altă garanţie reală, ori  un alt drept de retenţie, ceea ce conferă calitatea de creditor garantat. Aici avem în vedere împrejurarea că simpla înscriere în AEGRM a privilegiului derivat din caracterul bugetar al creanţei nu o transformă pe aceasta din urmă într-o creanţă garantată, în condiţiile în care în art. 13 alin. 1 din Legea nr. 99/1999 arată, fără echivoc că, „garanţia reală imobiliară se constituie numai pe baza unui contract de garanţie”.  Or, creditoarea nu a justificat existenţa unui contract de garanţie reală mobiliară.

  Practic,  creditoarea şi-a  înscris, în temeiul art. 36 alin. 1 din Legea ne. 85/2006, în AEGRM privilegiul legal derivat din creanţele provenite din impozite, taxe, amenzi sau alte sune ce reprezintă venituri publice. Din acest moment, la o eventuală distribuire, în cazul bunurilor mobile, acest creditor beneficiază de prioritate, chiar şi faţă de cei ce şi-au înscris ulterior o garanţie reală mobiliară constituită în condiţiile legii.

Faţă de cele ce preced, cum privilegiul creditoarei nu poate fi asimilat unor garanţii în sensul Legii nr. 85/2006, Curtea găseşte drept nefondat apelul formulat, astfel că, în temeiul art. 480 alin. 1 Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010) va respinge apelul.

Domenii speta

Spete similare