: Recurs. Motiv privind încălcarea dreptului la apărare prin limitarea probelor în apel doar la înscrisuri. Soluţie

Prin cererea adresată Judecătoriei Suceava la data de 13.02.2012 şi înregistrată  sub nr. 1248/314/2012, reclamantul B I, în contradictoriu cu pârâţii P E şi P L, a solicitat instanţei să dispună partajarea în cote de 1/2 a bunurilor comune dobândite împreună cu prim-pârâta în timpul căsătoriei.

În motivare, reclamantul a arătat că s-a căsătorit cu pârâta P E la data de 26 iulie 2009, căsătoria fiind declarată desfăcută prin sentinţa civilă nr. 828 din 18 februarie 2011 a Judecătoriei Suceava.

Cu ocazia petrecerii organizate au primit ca dar de nuntă sumele de 43.040 lei, 13.500 euro şi 350 lire, sume de bani care au fost lăsate de comun acord în posesia tatălui reclamantului, întrucât părțile au plecat în străinătate imediat după căsătorie. Din sumele menţionate, în cursul lunii decembrie 2009 a împrumutat fratelui său, B V, suma de 14.800 lei, sumă care a fost predată împrumutatului prin intermediul tatălui prim-pârâtei (în a cărui posesie se afla) şi care i-a fost restituită după data despărţirii în fapt.

Deosebit de aceasta, reclamantul a arătat că în timpul căsătoriei a mai economisit împreună cu prim-pârâta o sumă de 5000 euro, sumă care a fost împrumutată prin virament bancar secund-pârâtului P L (care este fratele prim pârâtei) la data de 14 iunie 2010, aşa cum rezultă din foaia de virament. Dat fiind faptul că împrumutul astfel acordat nu a fost restituit, din patrimoniul comun face parte un drept de creanţă împotriva secund-pârâtului, corespunzător valorii în lei a sumei de 5000 euro ce a format obiectul convenţiei de împrumut din 14 iunie 2010.

Reclamantul a solicitat să se constatate că masa bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei se compune din: suma de 43.040 lei, din care 14.800 lei se află în posesia sa, iar diferenţa de 28240 lei se află în posesia prim pârâtei; suma de 58.050 lei reprezentând echivalentul a 13.500 euro, aflată în posesia pârâtei; suma de 1837, 50 lei reprezentând echivalentul a 350 lire, aflată în posesia pârâtei; un drept de creanţă împotriva secund pârâtului în sumă de 21.500 lei (echivalentul a 5000 euro).

A  precizat că la dobândirea bunurilor comune menţionate el şi prim-pârâta au avut cote de contribuţie egale, de câte ½  fiecare, solicitând efectuarea partajului judiciar conform acestora şi a se include în lotul său suma de bani aflată în posesia sa, iar în lotul pârâtei suma de bani aflată în posesia ei, precum şi dreptul de creanţă împotriva secund-pârâtului, cu compensarea inegalităţilor dintre loturi prin sultă.

În drept, a invocat disp. art.355,357 din noul cod civil, art. 673 ind. 1 şi urm. cod procedură civilă.

Legal citată, pârâta P Elena s-a prezentat în instanţă şi a depus la dosar întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Pârâta a arătat că în principiu este de acord cu admiterea în parte a acţiunii, care este întemeiată în ceea ce priveşte partajarea sumei de 14800 lei şi a contribuţiei părţilor în cote de ½, restul pretenţiilor fiind neîntemeiate.

A arătat că este real că în urma petrecerii de nuntă, care a avut loc la 26 şi 27 iulie 2009 şi care a fost organizată la Căminul Cultural din com.Bosanci, au primit în dar sumele indicate de reclamant în acţiune, dar majoritatea banilor au fost folosiţi pentru plata cheltuielilor ocazionate de organizarea acestei petreceri şi cu excursiile pe care le-au organizat după nuntă în Egipt, la Paris şi la Veneţia.

Astfel, în vederea acestui eveniment ei au împrumutat de la pârâtul P L, care este fratele său, suma de 5.000 EURO din care au cumpărat: verighete, rochia de mireasă, costumul de mire al reclamantului, precum şi parte din produsele alimentare necesare petrecerii de nuntă.

De asemenea, în vederea organizării petrecerii de nuntă au cumpărat toate produsele alimentare necesare meniului, băutură şi apă minerală, meniul fiind pregătit de patru bucătărese pe care le-au angajat şi le-au plătit în acest scop. Deoarece imediat după petrecerea de nuntă pârâtul P Lazăr a plecat în străinătate, suma de 5.000 EURO pe care i-o datora i-a restituit-o la data de 14.06.2010, la cererea sa, întrucât avea nevoie pentru organizarea petrecerii sale de nuntă, din august 2010. Această sumă i-a restituit-o într-o singură tranşă de 5.000 EURO la data de 14.06.2010.

Singura sumă de bani care le-a rămas de la nuntă a fost de 14.800 lei. care se afla în posesia reclamantului şi care, după nuntă, a fost dată fratelui în vederea procurării de materiale de construcţii pentru soți, în vederea construirii unei case.

Restul sumelor de bani din darul de nuntă au fost cheltuiţi de ei, după cum urmează: 1.500 lei pentru formaţia de muzică care 1-a însoţit pe reclamant, în calitate de mire de la domiciliul său, la naşi, la mireasă, la biserică şi la sala Căminului Cultural; 8.000 lei formaţia de muzică care a cântat la petrecerea de nuntă organizată la Căminul Cultural din Bosanci în zilele de 26 şi 27 iulie 2009 (de duminică până marţi dimineaţa); 2.500 lei ornatul sălii în care a fost organizată nunta la Căminul Cultural; 1.500 lei chiria sălii de nuntă şi a grupului sanitar; 1.000 lei chirie veselă; 2.500 lei plata bucătăreselor; 450 lei plata stolnicului; 1.420 lei plată produse cumpărate pe credit de la magazinul surorii reclamantului şi de la magazinul „La Răscruce”;500 lei tortul miresei; 1.500 lei plata fotografului; contravaloare apă minerală, sucuri şi bere procurate pentru petrecerea de nuntă; 700 EURO plată cameraman. Cu excursia din Egipt pe timp de 10 zile organizată în luna de miere, am cheltuit 4.500 EURO.

În decembrie 2009 au mers o săptămână în Belgia şi o zi la Paris, prilej cu care au cheltuit 2.200 - 2.300 EURO.

De Paşti, în 2010, au mers în excursie din Austria la Veneţia şi au cheltuit 700 EURO.

Din darul de nuntă, au deschis o societate comercială, pentru care au achitat peste 5.000 lei pentru întocmirea formalităţilor necesare deschiderii societăţii şi alte peste 5.000 lei au cheltuit pe durata activităţii societăţii, fără ca din activitatea societăţii să fi obţinut vreun profit.

Deosebit de darul de nuntă, în timpul căsătoriei au economisit suma de 20.000 lei, în perioada în care amândoi au lucrat în Austria, bani pe care prin intermediul părinţilor săi i-au trimis fratelui reclamantului, B V, şi din care acesta a cumpărat de la depozitul de materiale de construcţii a surorii reclamantului - B V, din Bosanci, 50 mc BCA şi 5 tone de fier beton pentru casă, materiale care sunt în posesia reclamantului.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se partajeze o serie de materiale de construcţii: 50 mc BCA şi 5 tone de fier beton, ambele în valoare de 20.000 lei, bunuri aflate în posesia reclamantului-pârât, contribuţia la dobândirea acestor bunuri fiind în cote egale, de 1/2 pentru fiecare. A solicitat ca partea sa din comunitatea de bunuri să-i fie achitată sub formă de sultă.

În drept, a invocat art.115, 119 şi urm. Cod proc.civilă.

La termenul din data de 9.11.2012 pârâta-reclamantă P E și-a precizat cererea reconvențională, iar la termenul din data de 7.12.2012 reclamantul-pârât B I a depus precizări la acțiune.

Prin sentinţa civilă nr.4190 din 12 iulie 2013 a Judecătoriei Suceava s-au admis în parte cererea principală şi cererea reconvenţională, s-a  constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei un drept de creanţă în cuantum de 93.282 lei, reprezentând dar de nuntă şi un drept de creanţă în cuantum de 20.000 lei, reprezentând împrumut acordat numitului B V; s-a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului B I de includere în masa de partajat a unui drept de creanţă în cuantum de 21.500 lei, reprezentând împrumut acordat numitului P L; s-a constatat că părţile au o contribuţie egală la dobândirea bunurilor (în cuantum total de 113.282  lei), cuvenindu-se fiecăreia o valoare de 56.641 lei; s-a constatat că reclamantul B I deţine suma de 14.800 lei, sens în care a fost obligată pârâta P E să-i plătească reclamantului suma de 41.841 lei; s-au compensat, parţial, în limita sumei de 2600 lei, cheltuielile de judecată (din totalul de 7336 lei) şi a fost obligată pârâta P E să-i achite reclamantului suma de  2368 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Reclamantul-pârât B I şi pârâta-reclamantă P E s-au căsătorit la data de 26 iulie 2009, căsătoria lor fiind desfăcută prin sentinţa civilă nr. 828/18.02.2011 a Judecătoriei Suceava, pronunţată în dosarul nr. 8034/314/2010, rămasă definitivă şi irevocabilă (f.5).

Cu ocazia celebrării căsătoriei, părţile au dobândit, cu titlu de dar de nuntă, suma de 1.500.000 lei, aspect ce rezultă din coroborarea declarațiilor martorilor audiați în cauză -C V, F G, G A, B D f.110, 119, 156, 176 - cu susținerile concordante ale părților (f. 15,19,25, 31-32,114,125,186-194).

Din această sumă, părțile au achitat cheltuielile ocazionate de organizarea petrecerii de nuntă. Pornind de la recunoașterile efectuate de părți în cadrul precizărilor, întâmpinărilor și concluziilor depuse la dosar (care au din punct de vedere probatoriu valoarea unei mărturisiri judiciare), instanța a constatat că acestea s-au ridicat la suma de 21.150 lei, fiind alcătuite din: -1200 lei pentru formaţia de muzică ce a însoţit mirele; 8000 lei pentru formaţia care a cântat la petrecerea de nuntă; 2500 lei pentru ornarea sălii de petrecere; 1000 lei pentru închirierea sălii; 450 lei pentru stolnic; 500 lei pentru tortul miresei; 1500 lei pentru fotograf; 700 euro (respectiv 3000 lei pentru fotograf), 3000 lei pentru plata bucătăreselor. (f. 15,19,25, 31-32,114,125,186-194).

Cu privire la numărul și sumele plătite bucătăreselor la nuntă, s-a reţinut că au fost trei, fiecare primind câte 1000 lei, semnificative, din acest punct de vedere, fiind declaraţiile martorilor G A, CV şi CS propuși de ambele părți (f. 156, 110 şi 111 dosar).

În schimb, nici unul din martorii audiaţi nu a făcut referire la sumele despre care pârâta-reclamantă P E a pretins că ar fi fost achitate pentru închirierea veselei (1000 lei), pentru plata unor produse cumpărate de la magazinul surorii mirelui (1420 lei) sau pentru apă minerală, sucuri şi bere, astfel că instanța nu le va avea în vedere.

În ceea ce priveşte excursiile efectuate de părți, instanța a dat eficiență afirmațiilor părților, necontestate, cu privire la sumele cheltuite cu acestea, după cum urmează: 700 euro (3000 lei) pentru excursia în Egipt, 600 euro pentru cea din Belgia, 200 euro (860 lei) pentru cea de la Veneția.

Referitor la excursia din Egipt, din coroborarea înscrisurilor de la dosar (f.127-131) cu interogatoriul părților (f. 114,125) și cu declarația martorei G A (f. 129), instanța a constatat că a fost achitată de patronul firmei la care lucra, la acel moment, reclamantul-pârât B I, cu titlu de dar de nuntă. Instanța nu a reţinut apărarea pârâtei potrivit căreia patronul austriac ar fi achitat călătoria cu banii soților pe considerentul că plata nu putea fi efectuată decât cu cardul – pe care aceștia nu îl dețineau -, apărare care nu a fost în nici un mod dovedită.

De asemenea, instanţa a constatat că pârâta-reclamantă nu s-a achitat de sarcina probei ce îi revenea, cu privire la cuantumul cheltuielilor efectuate cu excursiile la Paris, Veneţia şi în Belgia, neprezentând nici un înscris din care să rezulte sumele respective. Nici martorii audiaţi în cauză nu au combătut susținerile reclamantului-pârât B I potrivit cărora sumele invocate de pârâta-reclamantă P E sunt exagerate în contextul în care excursiile la Paris şi Veneţia au fost efectuate pe durata unei singure zile fiecare, iar cu ocazia excursiei în Belgia au locuit la fratele pârâtei, nesuportând alte cheltuieli decât cele ocazionate de transport.

Cu toate acestea, instanța a reținut depoziția martorului CS (f. 164) care a confirmat, parțial, alegaţiile pârâtei-reclamante P E și anume referitor la cheltuielile ocazionate de drumul până în Belgia și care s-au ridicat la suma de 460 euro (dus-întors), în total în această excursie cheltuindu-se suma de 4558 lei.

Cât despre celelalte sume invocate de pârâta-reclamantă P E a fi plătite în timpul căsătoriei, respectiv cele cu şcolarizarea celor doi foști soți, cât și cu înființarea și funcționarea unei societăţi comerciale, din înscrisurile de la dosar (f. 139-152, 172-175) și din susținerile reclamantului-pârât (f. 125), instanța a constatat că ele sunt în cuantum de 3950 lei și respectiv de 1700  lei.

Aşadar, din darul de nuntă a mai fost plătită, pentru excursiile efectuate și pentru celelalte cheltuieli obișnuite ale căsătoriei suma de 14.068 lei.

În ceea ce privește cererea reconvențională a pârâtei-reclamante P E, prima instanță a reținut că din masa de partajat face parte și un drept de creanţă în cuantum de 20.000 lei reprezentând împrumut acordat numitului B Vasile și restituit fratelui său, reclamantul-pârât B I, aspect  recunoascut de acesta din urmă.

Cu toate acestea, reclamantul-pârât a susținut că suma de 20.000 lei  a fost achitată patronului firmei la care lucra, drept preţ al unei maşini împrumutate de la acesta pentru a se deplasa în România şi pe care  pârâta-reclamantă a sustras-o.

Alegațiile reclamantului-pârât sunt confirmate de înscrisurile de la dosar (f. 132) și de martorii CV (f. l 10), F G (f. l 19) şi G A (f. 156) care au declarat că banii restituiţi reclamantului de fratele său în cursul anului 2010 au fost folosiţi pentru plata maşinii împrumutate din Austria și care fusese luată de pârâta-reclamantă după despărțirea celor doi. În depozițiile lor,  martorii au evidențiat că cei doi soți au venit în România în luna iunie 2010, cu o mașină împrumutată din Austria, de la firma la care lucra reclamantul-pârât. Mai mult, martorul F G a relatat că autovehicul marca Ford  a rămas, după ce părțile au rupt relația, la sfârșitul aceleiași luni, în posesia pârâtei-reclamante, el observând mașina la poarta casei părinților acesteia, cu care se învecinează. La întoarcerea în Austria, reclamantul-pârât B I a fost nevoit să achite contravaloarea mașinii, fiind și concediat de la respectivul loc de muncă, așa cum atestă martora G A (f. 129)

Împrejurarea că în declaraţia dată de reclamantul-pârât în faţa poliţiei din Austria (f. 132 - 136 dosar) a afirmat că mașina a fost luată  de la şeful său, la data de 28.07.2010, iar nu în iunie 2010 nu este de natură a forma convingerea instanței în sensul că susținerile acestuia sunt nereale. De altfel, în cadrul acestei declarații reclamantul-pârât arată că pârâta-reclamantă împrumutase mașina pentru a se întoarce în România deoarece avea de susținut examene la universitate. Or, aceste examene au fost susținute de aceasta în luna iunie 2010, fapt atestat chiar de pârâta-reclamantă P E și dovedit cu înscrisurile aflate la dosar (f.172-175)

Prin urmare, instanţa a constatat că părţile au dobândit, în timpul căsătoriei, următoarele: un drept de creanţă în cuantum de 93.282 lei reprezentând dar de nuntă și un drept de creanţă în cuantum de 20.000 lei reprezentând împrumut acordat numitului B V.

Existenţa în masa de împărţit a drepturilor de creanţă menţionate reiese cu certitudine din probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, interogatoriile părților (f.110, 119, 156, f. 111,164, 176, f.114,125).

Nu a fost inclus în masa de partajat un drept de creanţă în cuantum de 21.500 lei, reprezentând împrumut acordat numitului P L.

Deşi a susţinut că după încheierea căsătoriei a remis fratelui pârâtei, P L, suma de 5000 euro cu titlul de împrumut, în temeiul art. 1169 C.civ., reclamantul-pârât a eşuat în a-şi dovedi pretenţiile.

Părțile au recunoscut, față de  extrasul de cont bancar din data de 14 iunie 2010, faptul predării sumei de 5000 euro către numitul P L. (f. 8-9)

Pârâta-reclamantă P Elena a pretins că, în acest mod, soții ar fi restituit un împrumut acordat de numitul P L anterior căsătoriei, susţinere care a fost confirmată de probele administrate în cauză.

Astfel, din declaraţia martorului CS rezultă că în luna aprilie 2009 a fost rugat de numitul P Lazăr să îi dea surorii sale suma de 5000 euro în vedere pregătirii nunții ce urma să se desfășoare. De asemenea, martora B D. Martorii a relatat că au fost realizate pregătiri pentru nuntă, desfășurate atât la casa mirelui, cât și la casa miresei, aflând, cu această ocazie, de la tatăl pârâtei și despre împrumutul făcut de soți în vederea organizării evenimentului. (f. 164, 176).

Instanța a subliniat, referitor la credibilitatea acestor martori, că toți cei audiați în cauză (atât martorii propuși de pârâta-reclamantă cât și cei propuși de reclamantul-pârât) au relatat, în general, aspecte cunoscute fie de la părți, fie de la rude ale acestora, astfel încât nu a procedat la înlăturarea susținerilor acestora pe motiv că nu au perceput, în mod direct, aspectele declarate.

Totodată, instanța nu a reținut apărarea reclamantului-pârât în sensul că înainte de nuntă a lucrat în străinătate timp de mai mulţi ani, așa că a dispus de veniturile necesare pentru pregătirea nunţii, context în care nu s-ar fi justificat contractarea unui împrumut în sumă de 5000 euro de la fratele pârâtei. Din acest punct de vedere, se poate argumenta că împrejurarea că ambele părți au lucrat în străinătate și au fost ajutate de părinți în vederea organizării nunții nu face neverosimilă solicitarea unui împrumut.

În plus, reclamantul-pârât B I nu a prezentat dovezi din care să reiesă deținerea unor economii considerabile care să presupună posibilitatea de a suporta, de unul singur, costurile unei nunți, cu atât mai mult cu cât pârâta-reclamantă P E a afirmat (aspect netăgăduit de reclamant f.125) că au achiziționat, înainte de nuntă, verighetele, rochia de mireasă, costumul mirelui, au plătit avansurile pentru formație, sală, ș.a.m.d., și au cumpărat băutura și alimentele.

Instanța a considerat  credibilă susținerile pârâtei în sensul că au restituit împrumutul contractat numitul P L după aproape un an de la căsătorie, în condiţiile în care acesta avea nevoie de suma respectivă pentru a-și organiza propria nuntă, desfășurată în luna august 2010, așa cum reiese din certificatul de cununie eliberat de Parohia „Sf. M. Mc. Gheorghe” din Bosanci (f. 170-171). Mai mult, restituirea împrumutului la acel moment este cu atât mai plauzibilă cu cât în luna aprilie 2010 numitul P L a achiziţionat în Belgia un autoturism înmatriculat sub numărul 024 BTS cu suma de 33.999,79 EURO, aşa cum s-a dovedit cu factura  proformă depusă la dosar (f. 167-168).

Faţă de cele expuse, instanţa a apreciat ca cei doi soţi justifică o contribuţie egală la dobândirea bunurilor (în cuantum total de 113.282  lei), cuvenindu-se fiecărei părţi o valoare de 56.641 lei.

Din probele adminsitrate în cauză și din susținerile părților rezultă că reclamantul-pârât B I deține suma de 14.800 lei ce i-a fost restituită ca urmare a unui împrumut acordat fratelui său, B Vasile. De asemenea, din suma de 20.000 lei ce i-a fost remisă reclamantului-pârât tot de fratele său, B Vasile, - și din care i se cuvenea 10.000 lei - acesta a achitat, așa cum s-a evidențiat  mai sus, contravaloarea mașinii împrumutate și nerestituită patronului din Austria.

Prin urmare, reținând cota de ½ ce revine fiecarei părți din masa de partajat, precum și sumele deținute de fiecare dintre ele, instanța a obligat pârâta- reclamantă P E să plătească reclamantului- pârât B I suma de 41.841 lei.

Întrucât în acţiunile civile având ca obiect partaj judiciar ambele părţi sunt considerate deopotrivă reclamant şi pârât, fiecare obţinând ceva pentru sine, ceea ce echivalează cu o condamnare a celuilalt, instanţa a dispus compensarea parţială a cheltuielilor de judecată în limita sumei de 2600 lei (din totalul de 7336 lei).

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantul B I şi pârâta P E, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

În motivarea apelului său, reclamantul B I a arătat că instanţa de fond a apreciat greşit probatoriul administrat în cauză, stabilind eronat valoarea şi componenţa masei partajabile, valoarea cotelor de contribuţie cuvenite fiecăreia din părţi, precum şi valoarea sultei datorate de prim-pârâta P E.

Astfel, în ceea ce priveşte dreptul de creanţă împotriva pârâtului P L, în cuantum de 5000 euro, în mod netemeinic a reţinut instanţa de fond că acest drept de creanţă nu face parte din masa partajabilă pe considerentul că plata sumei respective, efectuată de ei, părţile în luna iunie 2010 ar avea semnificaţia restituirii unui împrumut anterior acordat lor de secund-pârât.

În realitate, probatoriul administrat în cauză nu confirmă existenţa unui împrumut anterior acordat de pârâtul P L în vederea organizării petrecerii de nuntă, aşa cum a susţinut prim pârâta.

În acest sens, din declaraţia martorului CS, la care instanţa de fond a făcut referire, rezultă că în luna aprilie 2009, cu trei luni înainte de căsătoria lor, acesta ar fi remis pârâtei suma de 5000 euro din partea fratelui său, P L, însă martorul a precizat că secund pârâtul, aflat în Belgia, obişnuia în mod frecvent să trimită rudelor din România diferite sume de bani. De asemenea, din declaraţia martorului sus-menţionat nu rezultă că pretinsul împrumut ar fi fost acordat ambelor părţi, nici că el ar fi avut cunoştinţă de remiterea sumei de 5000 euro şi nici că şi-ar fi asumat alături de fosta soţie obligaţia de restituire a sumei respective, aşa încât nu se poate reţine ca fiind dovedită existenţa unui împrumut contractat în comun şi restituit ulterior, în timpul căsătoriei.

Pe de altă parte, nici susţinerea martorei B D referitoare la suma de 5000 euro împrumutată nu se justifică a fi reţinută în contextul în care afirmaţiile martorei sunt generice şi indirecte, aceasta neluând cunoştinţă în mod direct despre condiţiile în care pretinsul împrumut ar fi fost acordat, ci relatând doar simple afirmaţii ale tatălui pârâtei. De altfel, martora B D a relatat mai multe aspecte care sunt infirmate de celelalte probe administrate în cauză şi pe care chiar instanţa de fond le-a calificat ca fiind nereale (cum ar fi faptul că părţile ar fi achitat costul excursiei în Egipt din banii de nuntă sau faptul că ar fi dobândit în comun un autoturism, fapt care nu a fost afirmat nici măcar de pârâtă), aşa încât lipsa de credibilitate a afirmaţiilor sale este evidentă.

La fel de puţin credibilă este şi afirmaţia pârâtei în sensul că ar fi restituit pretinsul împrumut după aproape un an de la căsătorie, prin transfer bancar, în condiţiile în care după nuntă le-a rămas suma de 130.000 lei, care ar fi fost suficientă pentru onorarea obligaţiei de restituire, în măsura în care aceasta ar fi fost reală.

Aprecierea instanţei de fond în sensul că este plauzibilă restituirea pretinsului împrumut acordat de secund pârât abia în luna iunie 2010 pe considerentul că în august 2010 acest pârât şi-a organizat petrecerea de nuntă este consecinţa lipsei de consecvenţă a instanţei în aprecierea şi interpretarea probelor. Astfel, dacă secund pârâtul şi-a achiziţionat un autoturism înaintea propriei sale căsătorii, era logic ca suma remisă de ei să fie folosită pentru plata acelui autoturism, plată care nu a avut loc în luna aprilie 2010 ( dată la care a fost emisă doar factura proformă, iar nu chitanţa sau factura care atestă vânzarea), ci în iunie 2010, când prim-pârâta a expediat fratelui său suma de 5000 euro. De altfel, împrumutul de 5000 euro a fost acordat de ei, părţile, tocmai în scopul achitării integrale a autoturismului cumpărat de secund pârât, susţinerile sale în acest sens din cererea introductivă nefiind contestate de pârâtul P L şi nefiind infirmate de probele administrate în cauză.

Nu în ultimul rând, certificatul privind data cununiei religioase a pârâtului P L nu este de natură să genereze nici o prezumţie referitoare la efectuarea unor cheltuieli care ar fi impus restituirea unui pretins împrumut acordat lor, părţilor, anterior. Certificatul sus menţionat nu dovedeşte decât faptul că secund pârâtul s-a cununat religios în luna august 2010, însă nu atestă şi faptul că în vederea acestui eveniment ar fi fost efectuate cheltuieli care să fi fost acoperite din suma de 5000 euro remisă de ei, foştii soţi, în luna iunie 2010.

În fine, din declaraţiile martorilor G A, F G rezultă că înainte de nuntă el a lucrat în străinătate timp de mai mulţi ani, că a dispus de veniturile necesare pentru pregătirea nunţii, fiind ajutat în acest sens şi de părinţii lui, context în care nu s-ar fi justificat contractarea unui împrumut în sumă de 5000 euro de la fratele pârâtei. Deşi prima instanţă a înlăturat susţinerile sale în acest sens, învederează faptul că există înscrisuri (unele întocmite chiar de prim-pârâtă) care atestă cuantumul însemnat al veniturilor obţinute de el înaintea căsătoriei şi faptul necontestat al prestării unei munci în străinătate timp de mai mulţi ani generează prezumţia obţinerii unor venituri îndestulătoare, care au permis suplinirea cheltuielilor efectuate în vederea petrecerii de nuntă, cheltuieli la care, aşa cum a reţinut prima instanţă, au contribuit şi părinţii lor.

În raport de aspectele sus-menţionate este lipsită de suport probator aprecierea instanţei de fond în sensul că plata sumei de 5000 euro efectuată de ei, părţile, către secund-pârât nu ar avea semnificaţia acordării unui împrumut, ci aceea a restituirii unui împrumut acordat anterior lor de acest pârât, cererea lui privind includerea în masa partajabilă a creanţei de 5000 euro justificându-se a fi admisă.

În altă ordine de idei, în mod nelegal a dispus prima instanţă, prin Încheierea de şedinţă din 28 iunie 2013, rectificarea citativului în sensul înlăturării numelui pârâtului P L de pe acest citativ. Măsura sus-menţionată nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, aşa cum impuneau disp. art. 129 alin. 4 Cod procedură civilă anterior, iar în contextul în care el nu a înţeles să renunţe la judecată faţă de secund-pârât (pe care l¬-a chemat în judecată pentru stabilirea dreptului de creanţă împotriva sa în condiţii de opozabilitate), această măsură putea fi dispusă numai în ipoteza în care instanţa ar fi pus în discuţie din oficiu şi ar fi reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului P L.

Faţă de cele arătate, a solicitat admiterea apelului şi schimbarea parţială a sentinţei, în sensul includerii în masa partajabilă a dreptului de creanţă în sumă de 22.255 lei (echivalentul a 5000 euro) împotriva pârâtului P Lazăr, atribuirii acestei creanţe în lotul prim pârâtei şi obligării acesteia la plata sumei de 52.968,5 lei cu titlul de sultă (în loc de 41.841 lei).

În motivarea apelului său, pârâta P E a arătat că sentinţă este nelegală şi netemeinică sub aspectul sumelor reţinute de prima instanţă care ar fi fost cheltuite cu excursiile din Egipt, Belgia, Paris şi Veneţia, precum şi a sumei de 20.000 lei, exclusă de la partaj cu motivarea că a fost achitată de reclamantul B I drept preţ al unei maşini împrumutate patronului firmei la care lucra, împrumut efectuat de ea în scopul deplasării în România şi pe care ea ar fi sustras-o.

În mod vădit nelegal a reţinut prima instanţă că nu s-a achitat de sarcina probei ce i-a revenit cu privire la cuantumul cheltuielilor efectuate cu excursiile la Paris, Veneţia şi în Belgia, iar excursia în Egipt a fost achitată de patronul firmei austriece la care lucra reclamantul.

Referitor la cheltuielile efectuate cu excursiile la Paris, Veneţia, în Belgia şi în Egipt, prin întâmpinare s-a apărat că acestea au fost în sumă de 8.100 - ¬82.00 EURO, din care: 4.500 EURO excursia din Egipt, organizată imediat după nuntă; 2.200 - 2.300 EURO excursia din luna decembrie 2009 în Belgia şi o zi la Paris; 700 EURO excursia din anul 2010 la Paşti din Austria în Veneţia (f.16 dosar fond).

Prima instanţă a reţinut, pe baza recunoaşterilor reclamantului-pârât din răspunsul la întâmpinare, că aceste cheltuieli au fost doar de 700 EURO pentru excursia din Egipt, 600 EURO pentru cea din Belgia, 200 EURO pentru cea din Veneţia, cu motivarea că excursia din Egipt, din coroborarea înscrisurilor de la dosar (f.127 - 131) cu interogatoriul părţilor (f. 114, 125) şi cu declaraţia martorei G A (f. 129) rezultă că a fost achitată de patronul firmei la care lucra rec1amantul-pârât B I cu titlu de dar de nuntă, necombătând susţinerile acestuia nici în ceea ce priveşte costul celorlalte excursii.

În mod nelegal i-a înlăturat prima instanţă apărarea sa că excursia din Egipt a fost achitată de ei, părţile, la patronul firmei la care lucra reclamantul, plata făcându-se prin intermediul patronului intimatului, ei neputând achita în mod direct această excursie întrucât nu deţineau card Visa în Austria, iar plata on line nu se putea face decât cu cardul Visa, situaţie de fapt pe care a dovedit-o cu înscrisul depus la dosar.

Aşa cum va dovedi în apel, patronul firmei la care a lucrat intimatul, numitul R W, a recunoscut în faţa a două persoane, cetăţeni români care lucrează la aceeaşi firmă, că ei au achitat preţul excursiei din Egipt, dar cum instanţa le-a limitat numărul martorilor, prevalându-se de art.187 Cod proc.civilă nu a putut să dovedească aceste susţineri, după cum din acelaşi motiv nu a putut dovedi nici costul real al celorlalte excursii.

De asemenea, faptul că nu a depus înscrisuri pentru a dovedi aceste cheltuieli nu-i este imputabil, deoarece la data efectuării lor nu ştia că va ajunge la divorţ şi implicit la partaj bunuri comune, dar era admisibilă proba cu martori. Ori, în acest mod prima instanţă i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art.6 din CEDO, limitându-i drepturile sale privind partajul bunurilor comune.

În mod greşit prima instanţă a reţinut că intimatul ar fi achitat suma de 20.000 lei patronului firmei din Austria la care lucra, reprezentând contravaloarea maşinii împrumutate şi nerestituite, cu motivarea că această maşină a fost sustrasă de ea.

Este real că martorii audiaţi la cererea intimatului, respectiv CV, F G şi G A (f.ll0, 119 şi 156), au declarat că o parte din banii restituiţi reclamantului de fratele său au fost folosiţi pentru plata maşinii împrumutate de reclamantul-intimat de la patronul său din Austria, pe care ea, pârâta, ar fi sustras-o, dar prima instanţă nu a observat că aspectele declarate de aceşti martori nu au fost cunoscute nemijlocit, ci toţi au declarat că aspectele relatate le cunosc din spusele intimatului sau de la intimat, toţi aceşti martori fiind cununaţi de sora acestuia şi având obligaţii faţă de intimat şi sora sa, deci sunt interesaţi în cauză.

Mai mult, nu a observat instanţa de fond că aceste declaraţii sunt  contrazise de declaraţia dată de reclamantul-pârât în faţa organelor de poliţie din Austria la data de 06.09.2011 (f.132 - 136 dosar), în care a relatat că ea ar fi împrumutat de la şeful său din Austria la 28.07.2010 o maşină pentru a face o călătorie în România, unde s-au certat şi el s-a întors singur în Austria.

Ori, împotriva unui înscris nu se poate admite proba cu martori, încât în mod nelegal prima instanţă a înlăturat declaraţia intimatului dată în faţa organelor de poliţie din Austria (f.132 - 136 dosar fond) în favoarea declaraţiilor martorilor CV, F G şi G A, care nu au cunoştinţe directe în cauză, ci au relatat cele spuse de sora intimatului şi de către intimat.

În realitate intimatul s-a întors cu maşina în Austria în luna iunie 2010, a împrumutat ulterior maşina pentru a reveni în România la nunta fratelui ei, care a dovedit că a avut loc pe data de 22.08.2010, dar întrucât a avut un accident cu maşina, aspect recunoscut de intimat într-o convorbire telefonică la data producerii accidentului, dar pe care ulterior l-a negat.

Ea nu avea cum să împrumute această maşină de la patronul intimatului, ci intimatul a împrumutat maşina pe 28.07.2010, după despărţirea lor în fapt, pe care nu a mai restituit-o patronului său, încât greşit s-a reţinut că datorează această sumă intimatului-reclamant.

În drept, a invocat dispoziţiile art.284 şi urm. Cod proc.civilă, art.6 din CEDO, şi art.274 Cod proc.civilă.

Prin decizia civilă nr. 43 din 27 ianuarie 2014 Tribunalul Suceava a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Referitor la primul motiv de apel invocat de reclamant, potrivit căruia instanţa de fond a apreciat greşit probatoriul administrat în cauză, stabilind eronat valoarea şi componenţa masei partajabile, valoarea cotelor de contribuţie cuvenite fiecăreia dintre părţi precum şi valoarea sultei datorată de prim-pârâta apelantă P E, acesta vizează dreptul de creanţă împotriva pârâtului intimat P L, în cuantum de 5000 Euro, pentru care în mod justificat a reţinut prima instanţă că reclamantul apelant nu a făcut dovada că a împrumutat acestuia suma de 5000 Euro.

Martorul CS  a declarat că, având o firmă de transport, în luna aprilie 2009, numitul P L l-a rugat să-i de-a surorii sale, P E, suma de 5000 Euro în vederea organizării nunţii ce urma să se desfăşoare şi că, la circa o săptămână, a predat suma respectivă pârâtei, instanţa reţinând ca pertinentă şi concludentă soluţionării cauzei declaraţia acestui martor.

În cauză nu poate fi reţinută critica apelantului că nu s-a dovedit că acest împrumut a fost acordat ambelor părţi, deoarece acestea au convieţuit în concubinaj timp de un an înainte de căsătorie, fapt recunoscut indirect de apelant prin răspunsul la întâmpinare de la fila 25 fond, în care a afirmat că anterior căsătoriei a lucrat în Austria, iar veniturile realizate au fost contabilizate chiar de fosta sa soţie, respectiv pârâta-apelantă. Declaraţia martorului CS se coroborează cu declaraţia martorei BD, care este martor direct în cauză şi care a afirmat că, cu ocazia pregătirilor pentru nuntă a aflat de la tatăl pârâtei despre împrumutul făcut de cei doi soţi, aşa încât în mod justificat a reţinut prima instanţă această declaraţie, având în vedere că toţi martorii audiaţi la cererea reclamantului apelant nu au avut cunoştinţe directe în cauză, cele relatate fiind cunoscute de la apelant sau de la rudele acestuia.

Pe de altă parte, în mod justificat a apreciat prima instanţă ca fiind dovedită restituirea împrumutului acordat de numitul P L în luna iunie 2010, având în vedere că acesta a avut nunta la data de 22 august 2010, conform certificatului de cununie nr.11/22.08.2010 eliberat de biserica cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Bosanci, jud.Suceava.

Este adevărat că reclamantul apelant a lucrat în străinătate, acest aspect fiind confirmat cu declaraţiile martorilor G A şi F G, însă acest fapt nu dovedeşte că a avut suma necesară organizării petrecerii de nuntă, aşa cum de altfel în mod temeinic şi legal a reţinut şi instanţa de fond, în condiţiile în care apelantul nu a făcut dovada existenţei unor economii „considerabile” realizate anterior căsătoriei, iar din probele administrate rezultă că parte din cheltuielile de nuntă au fost suportate de părinţii ambilor soţi. Apelantul nu a contestat că au fost achiziţionate înainte de nuntă verighete, rochia de mireasă, costumul mirelui, plată avans muzică, sală.

Neîntemeiat este şi motivul de apel referitor la rectificarea citativului, prin încheierea de şedinţă din 28 iunie 2013, în sensul înlăturării de pe concept a numitului P L, în calitate de pârât.

Examinând lucrările dosarului se constată că prin acţiunea formulată reclamantul apelant a chemat în judecată în calitate de pârât şi pe P L, invocând un drept de creanţă împotriva acestuia. Instanţa de fond prin încheierea de şedinţă din 9.11.2012 (fil.33 dosar fond) a pus în vedere reclamantului apelant să formuleze precizări în scris cu privire la dreptul de creanţă solicitat de la numitul P L, respectiv dacă se solicită daune de la acesta sau dacă dreptul de creanţă este cuprins în masa de partajat.

Prezent în instanţă la termenul din 7 decembrie 2012, reclamantul apelant a precizat acţiunea în sensul că înţelege să solicite includerea dreptului de creanţă în valoare de 5000 Euro în masa de împărţit şi atribuirea acestuia în lotul său şi nu obligarea secund-pârâtului P L la restituirea acestui împrumut (fil. 95 dosar fond).

În consecinţă, faţă de această precizare, cererea reclamantului apelant de includere în masa partajabilă a dreptului de creanţă în sumă de 22.255 lei – echivalentul a 5000 Euro împotriva pârâtului P Lazăr este neîntemeiată.

Cu privire la apelul declarat de pârâta P E, tribunalul a reţinut că, în ceea ce priveşte excursia în Egipt, care a fost efectuată imediat după nuntă, din examinarea înscrisurilor depuse la dosar rezultă că în speţă a fost dovedit faptul că patronul la care lucra reclamantul apelant din Austria a suportat costul acestei excursii, înţelegând să gratifice părţile ca dar de nuntă, neputând fi reţinută apărarea pârâtei apelante potrivit căreia patronul ar fi achitat costul călătoriei cu banii părţilor din litigiu pe considerentul că plata nu putea fi efectuată decât cu card şi că aceştia nu deţineau un asemenea card, apărare care a fost contestată de reclamant şi nu a fost în nici un mod dovedită.

Referitor la călătoriile efectuate la Paris, Veneţia şi în Belgia, din examinarea probelor administrate rezultă că pârâta-apelantă nu a dovedit cuantumul cheltuielilor invocate care, de altfel, au fost contestate de reclamant şi care s-a dovedit a fi exagerat în contextul în care din probe şi susţinerile părţilor rezultă că excursiile la Paris şi Veneţia au fost efectuate pe durata unei singure zile, fiecare, iar cu ocazia excursiei în Belgia, unde s-au deplasat cu autoturismul din Austria, şi nu din România cu avionul, cum a susţinut pârâta apelantă, au locuit la fratele pârâtei apelante, nefiind suportate alte cheltuieli decât cele necesare pentru transport. Declaraţiile testimoniale administrate la propunerea pârâtei, care au făcut referire la excursiile sus-menţionate, nu prezintă valoare juridică în cauză, dat fiind faptul că aceşti martori nu au luat cunoştinţă în mod nemijlocit de costurile suportate de părţi, ei aflând despre excursiile respective în mod indirect de la mama pârâtei apelante şi cu mult timp după data la care au avut loc aceste evenimente.

A mai susţinut pârâta-apelantă că în mod greşit prima instanţă a reţinut că intimatul ar fi achitat suma de 20.000 lei patronului firmei din Austria la care lucra, reprezentând contravaloarea maşinii împrumutate şi nerestituită, cu motivarea că această maşină a fost sustrasă de ea.

Din verificarea probelor administrate rezultă că martorii CV (fila 110), F G (fil.119) şi G A (fil.156) au declarat că o parte din banii restituiţi reclamantului de fratele său au fost folosiţi pentru plata maşinii împrumutate de către acesta de la patronul său din Austria.

Faţă de valoarea juridică a acestor probe, instanţa în mod corect nu a luat în considerare înscrisul invocat de pârâta-apelantă, care face referiri la declaraţia dată de reclamant la organele de poliţie din Austria la data de 6.09.2011.

Drept urmare, tribunalul a constatat că în raport de întregul probatoriu administrat în cauză, ca şi de dispoziţiile legale aplicabile sau reproşurile aduse instanţei de fond, soluţia atacată îşi găseşte suport juridic în situaţia de fapt reţinută, care a condus la pronunţarea unei hotărâri temeinice, care îşi găseşte fundament juridic în dispoziţiile legale invocate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta P Elena.

În motivare, pârâta a arătat că în mod vădit nelegal i-a respins instanţa de apel probele solicitate prin cererea de apel, constând în proba cu comisia rogatorie la o instanţă de acelaşi grad din Austria pentru audierea numitului R W, fostul patron al intimatului-reclamant şi proba cu martorii P M, B E şi BC.

Atât în faţa instanţei de fond cât şi în apel s-a apărat că excursia din Egipt, organizată imediat după nunta cu intimatul-reclamant, a fost achitată de ei, părţile, şi doar formalităţile pentru cumpărarea biletelor au fost întocmite pe numele patronului firmei din Austria la care lucra intimatul-reclamant, numitul RW. Cum apelul are caracter devolutiv, a propus ca prin comisie rogatorie să fie audiat numitul RW, de o instanţă de acelaşi grad din Austria, singurul martor care ştie că ei au plătit această excursie, el fiind doar un intermediar în această tranzacţie.

Acelaşi martor l-a propus şi pentru a dovedi că ea nu a împrumutat nici o maşină de la acesta, ci maşina a fost împrumutată de intimatul-reclamant, care a accidentat-o după despărţirea lor în fapt, încât greşit s-a exclus de la masa de împărţit suma de 20.000 lei pe motiv că a fost achitată de reclamantul-intimat patronului său cu titlu de preţ pentru maşina pe care ea ar fi sustras-o, soluţie menţinută în apel pe motiv că nu a dovedit această apărare.

Audierea acestui martor era esenţială pentru aflarea adevărului, iar prin respingerea acesteia instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din CEDO.

Limitarea probelor  din apel doar la înscrisuri constituie o încălcare a dreptului la apărare şi la un proces echitabil, deoarece i-a fost imposibil să-şi procure înscrisuri prin care să facă dovada apărărilor sale. Atunci când a efectuat aceste cheltuieli relaţiile dintre ei  erau foarte bune şi nu s-a gândit că tot ce plăteşte în timpul căsătoriei trebuie să arhiveze, iar ei, locuind în străinătate, nu au avut cum proba aceste aspecte cu martori care să le cunoască nemijlocit, nici un martor, în afara domnului RW, neavând cunoştinţe directe în cauză.

Aceste probe le-a solicitat prin cererea de apel, conform art. 287 alin. 1 pct. 4 şi  cum ele erau absolut necesare pentru soluţionarea cauzei, prin respingerea lor a fost grav prejudiciată.

Ca urmare a respingerii, fără temei, a probelor solicitate prin cererea de apel, instanţa de apel a soluţionat greşit ambele motive invocate, cu privire la cuantumul cheltuielilor efectuate cu excursiile în Egipt, la Paris, Veneţia şi Belgia, precum şi a sumei de 20.000 lei, exclusă de la partaj cu motivarea că a fost achitată de intimatul reclamant drept preţ al unei maşini împrumutate patronului firmei la care lucra acesta şi pe care nu i-a mai restituit-o.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 43/27.01.2014 a Tribunalului  Suceava, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 312 alin. 5 Cod procedură civilă.

Legal citat, reclamantul intimat nu a formulat întâmpinare, însă, prin apărător ales prezent la termenul de judecată a solicitat respingerea recursului, deoarece se critică neadministrarea de către instanţa de apel a tuturor probelor solicitate de pârâtă, critică ce nu poate fi apreciată ca fiind de nelegalitate. Nu se poate aprecia că s-ar fi încălcat dreptul la apărare al pârâtei, deoarece la instanţa de fond au fost administrate  toate probele solicitate şi nu a existat o cerere de suplimentare a probatoriului care să fi fost respinsă, iar aprecierea instanţei de apel că probele indicate prin memoriul de apel nu erau concludente şi utile cauzei este pe deplin justificată.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de pârâtă, în raport de lucrările dosarului şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, invocate de parte, Curtea reţine următoarele:

Pârâta critică decizia pronunţată de instanţa de apel pentru limitarea probelor  încuviinţate doar la înscrisuri (pe care nu a fost în măsură să le prezinte la termenul acordat din motive obiective), arătând că în acest mod i s-a încălcat dreptul la apărare, respectiv dreptul la un proces  echitabil consacrat de dispoziţiile art. 6 din CEDO.

Contrar apărării reclamantului-intimat această critică poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea având a examina legalitatea măsurii dispuse de instanţa de apel prin prisma dispoziţiilor procedurale incidente, iar nu chestiuni de fapt, lăsate la libera apreciere, care constituie, într-adevăr, motive de netemeinicie a hotărârii şi nu pot forma obiect de control judiciar în calea extraordinară de atac a recursului.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) Cod procedură civilă, judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să  pună în discuţia părţilor  necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea  instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii (art. 129 alin. 51 Cod procedură civilă).

Potrivit  dispoziţiilor  art. 129 alin. (2) Cod procedură civilă, judecătorul va pune în vedere părţilor drepturile  şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor din proces şi va stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a cauzei.

Conform acestor dispoziţii legale judecătorul are îndatorirea să facă respectate şi să respecte el însuşi principiul dreptului la apărare, consacrat cu valoare constituţională şi parte integrantă a noţiunii de proces  echitabil, precum şi celelalte principii ce guvernează procesul civil.

Părţile au, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, îndatorirea să-şi probeze pretenţiile şi apărările, cu respectarea dispoziţiilor art. 112 alin. 5, 115 pct. 3, 119 alin. (2), 138, 287 alin. 1 pct. 4 şi 292 Cod procedură civilă.

În speţă, prima instanţă a reţinut că pârâta nu şi-a dovedit susţinerile privind cuantumul cheltuielilor efectuate cu excursiile la Paris, Veneţia şi în Belgia şi nici că excursia din Egipt a fost achitată de fostul patron al reclamantului cu banii celor doi foşti  soţi, deşi sarcina probei îi revenea.

În raport de soluţia primei instanţe, pârâta a solicitat suplimentarea probatoriului în apel, în condiţiile şi cu respectarea dispoziţiilor art. 287 alin (1) pct. 4 Cod procedură civilă, motivat şi de imposibilitatea prezentării de înscrisuri pentru a dovedi respectivele cheltuieli şi de faptul că prima instanţă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 187 Cod procedură civilă, i-a limitat numărul martorilor, încălcându-i, astfel dreptul la un proces echitabil.

De asemenea, cu referire la suma de 20.000 lei reprezentând contravaloarea maşinii, pe care reclamantul intimat ar fi achitat-o patronului firmei din Austria, pârâta a arătat că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile legale potrivit cărora împotriva  unui înscris nu se poate admite proba cu martori, dând eficienţă dispoziţiilor unor martori din România, care nu au cunoscut direct, nemijlocit aspectele relatate şi sunt  interesaţi în cauză, în pofida înscrisului reprezentat de declaraţia dată de reclamant în faţa organelor de poliţie din Austria la data de 6 septembrie 2011 cu referire la autoturismul în cauză.

Drept urmare, a solicitat încuviinţarea probelor cu audierea martorului RW, fostul patron al reclamantului intimat, audierea altor trei martori, precum şi  proba cu înscrisuri.

Cererea a fost reiterată la termenul de judecată din data de 12 noiembrie 2013 (fila 18 dosar), iar instanţa, prin încheierea de şedinţă de la acea dată, a încuviinţat proba cu înscrisuri şi a respins  proba cu martori, inclusiv cea de audiere a fostului patron al reclamantului prin comisie rogatorie, ca nefiind utile şi concludente soluţionării cauzei.

Ulterior, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut, la rândul său, că apărările pârâtei privind costul excursiilor, respectiv remiterea către fostul patron al reclamantului din Austria a contravalorii excursiei în Egipt din banii comuni nu au fost în nici un mod  dovedite.

A apreciat Tribunalul că declaraţiile martorilor  audiaţi la prima instanţă la propunerea pârâtei cu referire la excursiile menţionate „nu prezintă valoare juridică în cauză”, deoarece nu au luat cunoştinţă în mod nemijlocit de costurile suportate de părţi, ci au relatat aspecte aflate de la mama pârâtei  cu mult timp după  data la care acestea au avut loc.

În ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, privind plata contravalorii maşinii patronului firmei din Austria, Tribunalul a reţinut că aceasta a fost dovedită de reclamant cu martorii propuşi şi audiaţi (filele 110, 119 şi 156 fond), iar „faţă de valoarea juridică a acestor probe” în mod corect prima instanţă nu a luat în considerare înscrisul de care se prevalează pârâta, reprezentat de declaraţia dată de reclamant la 6.09.2011 la organele de poliţie din Austria.

Potrivit dispoziţiilor art. 287 alin. (1) pct. 4 Cod procedură civilă, cererea de apel va cuprinde şi dovezile invocate în susţinerea apelului, iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că dacă dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 112 pct. 5 Cod procedură civilă.

De asemenea, art. 292 Cod procedură civilă prevede că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în cererea de apel şi întâmpinare, afară de cazurile prevăzute de art. 138 Cod procedură civilă.

Art. 295 Cod procedură civilă permite instanţei de apel să încuviinţeze refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi să administreze alte probe, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că pot fi administrate probe noi de către instanţa  de apel.

Soluţia este logică şi decurge din caracterul devolutiv al apelului, care repune pricina în stare ei iniţială, în sensul că are loc a nouă judecată a fondului litigiului, în limitele motivelor invocate.

Modul concret în care procedează instanţa de apel sub acest aspect constituie o  problemă  de fapt, lăsată de legiuitor la libera apreciere.

În condiţiile în care, însă, pretenţiile părţii  au fost înlăturate ca nedovedite la prima instanţă, iar instanţa de apel respinge cererea de probe ca neutilă şi concludentă soluţionării cauzei pentru ca în final să  reţină, la rândul său, că partea nu s-a achitat de sarcina probei are loc, în mod evident, o încălcare a dreptului la apărare, aspect ce intră în sfera nelegalităţii.

Domenii speta

Spete similare