Drepturi băneşti ale funcţionarilor publici. Prescripţia acţiunii în despăgubiri

•Legea nr. 188/1999 rep.  – art. 117

•Codul muncii – art. 283 alin. 1 lit. c) şi e)

•Codul fiscal – art. 55 alin. 1

Faţă de norma de trimitere din art. 117 din Legea 188/1999 rep. și inexistența unor norme speciale pentru funcționarii publici în ceea ce privește prescripția acțiunii în despăgubiri, legea aplicabilă trebuie determinată prin completarea cu dispozițiile legislației muncii şi anume art. 283 alin. 1 lit. c).

Deliberând asupra recursului de faţă, constată că prin Sentinţa nr. 2879 din 29.6.2012 pronunţată de Tribunalul Mureș-Secția  Contencios Administrativ și Fiscal s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Consiliul Judeţean Mureș; s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de Consiliul Judeţean Mureş; s-a respins ca formulată faţă de o persoană fără calitate procesuală, cererea de chemare în judecată introdusă de reclamantul Sindicatul A., în numele şi pentru membrii de sindicat - funcţionari publici: T. M., P. T., Ş. V. C., R. P., S. A. M., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean Mureş; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Direcţia Generală de Asistenţa Socială şi Protecţia Copilului Mureş, ca prescrisă în ceea ce privește petitul având ca obiect plata despăgubirilor echivalente drepturilor recunoscute de Contractul Colectiv de Muncă nr. 591/2007 și ca neîntemeiată, cererea privind plata sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru activităţi ce solicită încordare psihică. Prin aceeași sentință a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Direcţia Generală de Asistenţa Socială şi Protecţia Copilului Mureş în contradictoriu cu terţul chemat în garanţie, Consiliul Judeţean Mureş.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul fondului a reținut, mai întâi, cu privire la lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului Consiliul Judeţean Mureş, că reclamanții au calitatea de funcţionari publici în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţa Socială şi Protecţia Copilului Mureş, instituţie care, potrivit precizărilor reprezentantului reclamantului la ultimul termen de judecată, are calitatea de angajator şi de ordonator secundar de credite. Având în vedere obiectul litigiului - pretenţii vizând drepturi ce decurg din derularea raporturilor de serviciu şi având în vedere persoanele între care s-au stabilit aceste raporturi în planul dreptului substanţial, instanţa a constatat că, în mod corespunzător, în plan procesual, calitatea de pârât revine strict angajatorului, respectiv Direcţiei Generale de Asistenţa Socială şi Protecţia Copilului Mureş. S-a apreciat că Consiliul Judeţean Mureş nu are calitatea de angajator, între reclamanţi şi acesta nu există raporturi juridice de muncă astfel încât reclamanţii nu îşi pot valorifica drepturile în raport de această din urmă instituţie. Tribunalul a observat că reclamanţii au invocat calitatea Consiliului Judeţean de ordonator principal de credite, aspect irelevant sub aspectul laturii pasive a cadrului procesual, întrucât raporturile dintre Consiliul Judeţean şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Mureş nu fac obiectul cererii de chemare în judecată şi au a fi analizate strict cu prilejul soluţionării cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta Direcţia Generală de Asistenţa Socială şi Protecţia Copilului Mureş.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de Consiliul Judeţean Mureş, s-a reținut că aceasta are a fi soluţionată chiar dacă a fost invocată de o persoană cu privire la care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că Consiliul Judeţean Mureş are şi calitatea de terţ chemat în garanţie de pârâtă, sens în care poate formula apărări şi excepţii atât cu privire la cererea principală cât şi cu privire la chemarea în garanţie. În soluţionarea acestei excepţii, instanța a apreciat că este necesar a se stabili cu prioritate temeiul de fapt şi juridic al pretenţiilor vizând despăgubirile băneşti echivalente neacordării dreptului special în cuantum de 74 lei, prevăzut de art. 84 alin. 2 din Contractul Colectiv de Muncă nr. 591/2007 respectiv despăgubirile băneşti echivalente neacordării dreptului special în cuantum de 7 lei/zi prevăzut de art. 84 alin.5 din CCMRAS nr. 591/2007. S-a reținut că potrivit  dispoziţiilor cuprinse în contractul colectiv de muncă la care face referire reclamantul  - art. 2 din Contractul Colectiv de Muncă nr. 591/2007 – prevederile acestuia se aplică şi produc efecte în toate unităţile de asistenţă socială, indiferent de forma de organizare, de provenienţa capitalului, de modul de finanţare şi de caracterul activităţii, iar dispoziţiile art. 11 din legea 130/1996 – în vigoare la data încheierii CCM 591/2007 prevăd că clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, pentru toţi salariaţii din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel respectiv pentru toţi salariaţii încadraţi în unităţile care fac parte din grupul de unităţi pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

S-a stabilit că în acest sens reclamantul a şi formulat cererea de chemare în judecată, invocând aplicabilitatea directă a acestor clauze contractuale şi solicitând despăgubiri pentru neacordarea unor drepturi deja recunoscute, iar precizările ulteriore referitoare la faptul că nu se solicită recunoaşterea contractului, ci acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin neîncheierea contractului la nivel de unitate, nu sunt de natură să modifice cauza acţiunii care rămâne neexecutarea prevederilor contractului colectiv.

Pentru a concluziona în acest sens, instanţa a avut în vedere faptul că, contractul invocat de reclamanţi este aplicabil de drept la nivel de unitate astfel încât nu s-a pus în discuţie nici un moment necesitatea unei acţiuni pentru recunoaşterea acestuia contract. S-a reținut că ceea ce se invocă este în fapt existenţa unui prejudiciu creat prin nerespectarea obligaţiei de a încheia un nou acord la nivel de unitate, dispoziţie inserată în clauzele CCM 591/2007, aşadar se discută pe neexecutarea unei dispoziţii a CCM 591/2007, sens în care acţiunea nu poate fi calificată altfel decât o acţiune în răspundere pentru neexecutarea contractului colectiv de muncă, fiind, prin urmare, aplicabile dispoziţiile art. 268 alin. 1 litera e din Codul muncii care prevede că cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

Prima instanță a înlăturat susţinerile reclamantului privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 268 alin. 1 litera c din Codul muncii, pe  considerentu că această dispoziţie legală vizează situaţia conflictelor individuale de muncă şi nu aspecte legate de neaplicarea la nivel de unitate a unor prevederi din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional, legiuitorul înţelegând să facă o distincţie netă între cele două situaţii, inclusiv sub aspectul termenului în interiorul căruia se poate formula o acţiune în justiţie. Raportat la data încheierii contractului 591 şi la data formulării acţiunii în instanţă, s-a reținut că  că cererea a fost formulată cu depăşirea termenului prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte cererea având ca obiect plata sporului de confidenţialitate, prima instanță a observat că funcționarii reprezentați de reclamant nu fac parte din structurile menționate în dispozițiile art. 15 din OG nr. 2/2006 și totodată, că actul normativ menționat are ca obiect reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, în timp ce în cazul dedus judecăţii se solicită acordarea sporului prevăzut de acest act normativ  începând cu data de 3.08.2008, ceea ce ar echivala cu ultraactivitatea textului de lege. Instanța a stabilit că aceleaşi consideraţii sunt valabile şi în ceea ce priveşte  dispoziţiile OG nr. 6/2007, respectiv OG nr. 10/2008 care preiau prevederile OG nr. 2/2006 în ceea ce priveşte persoanele cărora li se poate acorda acest spor. Prima instanță a mai stabilit că, deşi prevederile legale care recunoşteau dreptul anumitor categorii de funcţionari la plata acestui spor au fost abrogate prin Legea 330/2009, reclamanţii solicită recunoaşterea acestui spor şi ulterior datei de 1 ianuarie 2010.

În ceea ce priveşte sporul pentru activităţi ce solicită o încordare psihică foarte ridicată, s-a constatat că reclamanţii s-au prevalat de dispoziţiile HGR 281/1993 – art. 8 litera b, care, anterior abrogării prin Legea 330/2009, prevedea că  pentru activităţi ce solicită o încordare psihică foarte ridicată sau se desfăşoară în condiţii de muncă deosebite, se poate acorda un spor de până la 15% din salariul de bază, text care menţiona totodată care sunt categoriile de personal care pot beneficia de acest spor, incluzând şi  personalul sanitar care lucrează în compartimentele de pediatrie, obstetrică-ginecologie şi în unităţi de asistenţă socială şi de ocrotire. Judecătorul fondului a reținut că, deşi este de necontestat faptul că reclamanţii lucrează în  unităţi de asistenţă socială şi de ocrotire funcţiile ocupate de aceştia – conform tabelului de la fila 26 dosar, în mod evident nu se încadrează în noţiunea de personal sanitar, expres indicată de textul de lege. Prima instanță a concluzionat că, dincolo de faptul că se solicită acordarea acestui spor şi pe o perioadă ulterioară datei de 1 ianuarie 2010 – când sporul a fost abrogat ca urmare a intrării în vigoare a Legii 330/2009 –, funcționarii reprezentați de sindicatul reclamant nu au calitatea de beneficiari ai acestor drepturi, fiind întemeiate susţinerile pârâtei pe acest aspect astfel încât şi acest capăt de cerere va fi respins ca neîntemeiat.

Față de soluția pronunțată cu privire la cererea principală, pârâtul nefiind căzut în pretenții, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Direcţia Generală de Asistenţa Socială şi Protecţia Copilului Mureş în contradictoriu cu terţul chemat în garanţie, Consiliul Judeţean Mureş, a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Împotriva sus-menționatei sentințe a declarat recurs reclamantul Sindicatul A. Târgu Mureș, solicitând casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mureș, iar în situația în care se apreciază că nu se impune casarea, s-a solicitat modificarea în tot a sentinței și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În susținerea recursului, legat de modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, s-a arătat că judecătorul fondului a recalificat cererea de chemare în judecată, însă în speță nu este vorba de o acțiune având ca obiect obligație de a face, respectiv obligarea DGASPC Mureș la executarea acordului colectiv privind funcționarii publici la nivel de unitate, pentru că esențial pentru promovarea unei asemenea acțiuni ar fi fost ca acordul colectiv să fi fost semnat de angajator, lucru care nu s-a întâmplat. S-a opinat că acțiunea în despăgubiri formulată izvorăște din prejudiciul produs din culpa angajatorului care a refuzat semnarea unui acord colectiv la nivel de unitate și a acorda funcționarilor publici drepturi la nivelul celor prevăzute pentru personalul contractual prin CMRAS nr. 591/2007.

S-a mai argumentat că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul mucii și ale art. 73 din Legea nr. 168/1999 care consacră un termen special de prescripție de 3 ani, în raport de care excepția trebuia respinsă. În continuare, recurentul a formulat apărări pe fondul petitelor 1-2, pentru a dovedi temeinicia cererii având ca obiect acordarea despăgubirilor băneşti echivalente neacordării dreptului special în cuantum de 74 lei, prevăzut de art. 84 alin. 2 din Contractul Colectiv de Muncă nr. 591/2007, pentru perioada 03.08.2008 – 31.12.2009 și a despăgubirilor bănești echivalente neacordării dreptului special în cuantum de 7 lei/zi prevăzut de art. 84 alin.5 din CCMRAS nr. 591/2007, pentru perioada 03.08.2008 – 31.12.2009.

Prin întâmpinările formulate de intimații Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Mureș  și Consiliul Județean Mureș  s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, fiind reiterate argumentele prezentate prin întâmpinarea depusă de intimați la dosarul primei instanțe.

Examinând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor de recurs formulate şi a dispoziţiilor art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:

În prealabil, Curtea a constatat că recurentul nu a formulat nicio critică față admiterea de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Mureș, astfel că, ținând cont și de limitele caracterului devolutiv al recursului, se impune a se constata că respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu acest pârât se bucură de autoritate de lucru judecat, nemaiputând fi repusă în discuție.

Cu privire la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, Curtea a reținut că nu pot fi primite criticile recurentului legate de modificarea de către prima intanță a temeiului acțiunii deduse judecății. Astfel, Tribunalul a observat, în acord cu susținerile reclamantului, că prin acțiune se solicită despăgubiri pentru neacordarea unor drepturi bănești care au fost recunoscute prin CCM nr. 591/2007, aplicabil la nivelul unităţilor de asistenţă socială. Aspectele pe care le invocă reclamantul în cererea de recurs, și anume că prejudiciul suferit de membrii de sindicat reprezentați izvorăște din neîncheierea acordurilor colective ori că s-ar impune reținerea în cauză a existenței unei discriminări între personalul contractual și funcționarii publici aflați în serviciul pârâtei nu reprezintă cauza juridică a acțiunii, ci premisele de fapt pe care reclamantul își întemeiază cererea de despăgubiri, pentru a demonstra aplicabilitatea, și în privința funcționarilor publici, a dispozițiilor CCM nr. 591/2007.

Cu alte cuvinte, nici judecătorul fondului nu a dat o altă interpretare fundamentului acțiunii reclamantului, a apreciat însă că la determinarea termenului de prescripție aplicabil în speță trebuie ținut cont de izvorul drepturilor bănești neacordate, astfel că ar fi incidente dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. e Codul muncii, care instituie un termen de 6 luni pentru exercitarea dreptului la acțiune vizând repararea prejudiciilor decurgând din nerespectarea clauzelor contractelor colective.

În acord cu prima instanță, Curtea a reţinut  că, față de norma de trimitere din art. 117 din Legea nr. 188/1999 și inexistența unor norme speciale pentru funcționarii publici în ceea ce privește prescripția acțiunii în despăgubiri, legea aplicabilă speței trebuie determinată prin completarea cu dispozițiile legislației muncii. În acest sens, ținând cont de natura drepturilor solicitate, Curtea a apreciat că în cauză își găsesc aplicare prevederile art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, potrivit cărora „cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat (...)”.  Curtea a apreciat că membrii de sindicat reclamanţi solicită, în fapt, despăgubiri pentru neacordarea unor venituri salariale, iar pentru definirea acestei din urmă sintagme trebuie ținut cont și de dispozițiile art. 55 alin. 1 din Codul fiscal, potrivit cărora „Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă”. Este adevărat că drepturile băneşti a căror neacordare se invocă derivă din contractul colectiv de muncă, însă nu poate fi ignorat că ele reprezintă un drept individual al reclamanţilor, asimilate salariilor, astfel încât nu sunt incidente prevederile referitoare la prescripţia dreptului la acţiune cuprinse în art. 268 alin. 1 lit. e, care au ca scop, faţă de durata limitată a contractelor colective de muncă, restabilirea cu celeritate a eventualelor încălcări ale unor clauze ale sale, altele decât cele pentru care există termene speciale de prescripţie.

În consecință, Curtea a apreciat că în mod greșit a fost primită excepția prescripției dreptului material la acțiune, impunându-se examinarea fondului petitelor 1 și 2 din acțiune.

Legat de pretențiile reclamantului având ca obiect sporul de confidenţialitate și sporul pentru activităţi ce solicită o încordare psihică foarte ridicată, Curtea a observat, în primul rând, că s-a solicitat, prin recursul declarat, modificarea hotărârii atacate și în privința soluției primei instanțe cu privire la aceste capete de cerere, fără însă ca recurentul să aducă vreo critică concretă față de raționamentul judecătorului de fond. În al doilea rând, Curtea a constatat că judecata primei instanțe cu privire la cele două sporuri este corectă, reţinându-se în mod judicios că reclamantul nu a făcut dovada îndreptățirii membrilor de sindicat reprezentați la obținerea drepturilor bănești solicitate.

Recurentul nu a combătut în niciun fel constatarea primei instanțe cu privire la inaplicabilitatea normelor invocate în susținerea cererii, categoriei funcționarilor publici reprezentați. Astfel, relativ la sporul pentru pentru activități ce solicită o încordare psihică foarte ridicată, trebuie observat că printre destinatarii dispoziţiilor art. 8 lit. b HG 281/1993, abrogate prin nr. Legea 330/2009, nu se regăsesc și funcționarii aflați în serviciul direcției pârâte și, în speță, nu s-a făcut nici dovada respectării celorlalte condiții stabilite de norma invocată, privind mărimea concretă a sporului şi condiţiile de acordare, care trebuiau stabilite de ministere, celelalte instituţii centrale şi locale ale administraţiei publice, cu consultarea sindicatelor şi avizul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi al Ministerului Finanţelor. În același mod, în cazul sporului de confidențialitate, membrii de sindicat reprezentaţi de reclamant nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 677/2001, OG nr. 2/2006, OG nr. 6/2007 ori OG nr. 10/2008, neaflându-se în serviciul structurilor clar și limitativ enumerate de actele normative menționate.

Față de toate cele de mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1-2 Cod procedură civilă raportat la art. 312 alin. 5 teza întâi din acelaşi Cod, sentinţa atacată a fost casată în parte şi trimisă spre rejudecare primei instanţe, cu privire la petitele 1 şi 2, fiind menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Domenii speta

Spete similare