Contencios administrativ. Taxă de poluare

Obligaţia părţii reclamante de a depune la dosar înscrisurile care să probeze că taxa a fost achitată pentru un autovehicul înmatriculat anterior într-un stat membru al Uniunii Europene.

-Cod pr. civ. : art. 129 alin. 1, art. 60, art. 305;

-O. U. G. nr. 50/2008 rep. ;

-Cod pr. fiscală: art. 124.

Potrivit art. 305 Cod pr. civ. (1865), în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor.

În cazul în speţă, reclamanta recurentă a depus la dosarul cauzei înscrisurile din care rezultă plata taxei de poluare  pentru un autovehicul înmatriculat anterior achiziţionării în Germania.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată că prin Sentinţa nr. 1705 din 22.4.2013 pronunţată de Tribunalul Harghita s-a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de partea reclamantă B. L. în contradictoriu cu pârâta D. G. F. P. Harghita. Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă ca rămasă fără obiect şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în contradictoriu cu Administraţia Fondului pentru Mediu.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că partea reclamantă nu a făcut dovada provenienței autovehiculului dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, deși instanța a dispus administrarea acestei probe. Instanța a arătat că achiziționarea bunului dintr-o țară membră a Uniunii Europene nu face dovada dobândirii unui bun supus liberei circulații, câtă vreme este posibil ca vânzătorul să fie un intermediar sau chiar un proprietar al unui bun înmatriculat într-o țară nemembră al Uniunii. S-a reținut că partea reclamantă a plătit o taxă, care, în lumina celor reținute, nu se poate susținere că nu era datorată.

Faţă de raportul de dependenţă dintre cererea principală şi cererea de chemare în garanţie, cererea incidentală a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC R. SA, solicitând modificarea hotărârii atacate şi admiterea acţiunii promovate, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea recursului s-a arătat că au fost depuse la dosarul cauzei actele a căror lipsă a fost reținută de primă instanță, recurentul subliniind că prima instanță a făcut o greșită apreciere a acestora, mai ales că s-a depus și decizia prin care s-a dispus restituirea sumei de 3764 lei, diferență dintre taxa plătită și valoarea taxei pe poluare.

Intimatele nu au formulat apărări în faza recursului.

Examinând actele şi lucrările dosarului din perspectiva criticilor de recurs formulate şi a dispoziţiilor art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a găsit întemeiat recursul pentru considerentele care urmează.

Curtea a reţinut că prima instanţă a dat o corectă interpretare dispoziţiilor art. 129 alin. 1 Cod procedură civilă, stabilind că partea reclamantă avea obligaţia să depună la dosar înscrisurile care să probeze că taxa a fost achitată pentru un autovehicul înmatriculat anterior într-un stat membru al Uniunii Europene. Curtea a reţinut însă, că la solicitarea instanței, reclamanta-recurentă a depus la dosarul cauzei înscrisurile din care rezultă fără dubiu că taxa pe poluare în sumă de 7435 lei a fost achitată pentru un autovehicul înmatriculat anterior achiziționării în Germania. Factura de achiziționare coroborată cu Decizia de restituire nr. 155/3.11.2008, fac deplina dovadă a achitării de către partea reclamantă a unei taxe percepute pentru înmatricularea pentru prima dată în România a unui autovehicul achiziționat într-un stat membru al Uniunii Europene, astfel că se impune a se analiza în continuare problema caracterului protecţionist al taxei pe poluare în sumă de 7435 lei percepute de organul fiscal.

Curtea a reţinut că nu are relevanţă împrejurarea că taxa are o bază legală în dreptul intern, fiind reglementată printr-o normă în vigoare şi care nu a fost declarată neconstituţională, cât timp judecătorul naţional, în acord şi cu dispoziţiile art. 11, 148 alin. 2 şi 4 din Constituţia României, este chemat să verifice compatibilitatea reglementărilor interne şi să înlăture de la aplicare efectele oricărei norme interne contrare dreptului Uniunii Europene, chiar ulterioară actului Uniunii şi fără a solicita sau aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă (Hotărârea Administrazione delle finanze dello Stato/Simmenthal, C-106/77, punctele 21-24).

Legat de argumentul intimatei privind autonomia fiscală a oricărui stat membru, ca un aspect al suveranităţii sale, Curtea arată că în lumina Curţii de Justiţie a Uniunii (Hotărârea Bergandi, C-252/86, Hotărârea Ayuntamiento de Ceuta, C 45/94, punctul 29, Hotărârea Stadtgemeinde Frohnleiten şi Gemeindebetriebe Frohnleiten, C 221/06, punctul 40, Hotărârea Tatu, C-402/2009, punctul 52) trebuie reţinut că competenţa statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată – bunăoară, interdicţia prevăzută la articolul 110 TFUE („Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare”) trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre, favorizând produsele naţionale.

În acelaşi timp, susţinerile intimatei că taxa pe poluare este în consens cu reglementările Uniunii Europene şi practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, nefiind discriminatorie, ignoră jurisprudenţa, chiar recentă şi incidentă, a Curţii de la Luxemburg în cauzele Tatu şi Nisipeanu, prin care s-a reţinut că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie în statul membru menţionat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională”.

În ambele cauze în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost chemată să se pronunţe cu privire la interpretarea art. 110 TFUE, s-a observat că OUG nr. 50/2008, în versiunea iniţială, dar şi cu toate modificările succesive aduse prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 si OUG nr. 117/2009 (cauza Nisipeanu, punctul 27) – neexistând diferenţă relevantă nici în reglementarea în baza căreia şi partea reclamantă a fost obligată la plata sumelor a căror restituire o solicită în prezentul cadru – menţin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre şi care se caracterizează printr-o uzură şi o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

Cu alte cuvinte, modul de calcul al taxei pe poluare are ca efect favorizarea vânzării autoturismelor de ocazie deja înmatriculate în ţară şi descurajarea, în acest fel, a importului de vehicule de ocazie similare deja înmatriculate într-un stat membru prin influenţarea alegerii consumatorului, menţinând astfel o discriminare incompatibilă cu art. 110 TFUE.

Faţă de incompatibilitatea concretă a reglementării aplicate în cauză pentru calcul taxei pe poluare cu dispoziţiile art. 110 din TFUE, aşa cum a subliniat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu are importanţă că obiectivul urmărit de legislaţia naţională este protecţia mediului şi punerea în practică a principiului poluatorul plăteşte, din moment ce aceste scopuri “ar putea fi realizate mai complet şi mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulaţie în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piaţa naţională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulaţie a vehiculelor de ocazie importate şi ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plăteşte” (Hotărârea Tatu, punctul 60, Hotărârea Nisipeanu, punctul 28).

Curtea a reţinut că prezenta cauză nu diferă de aspectele analizate de Curtea Europeană de Justiţie, în condiţiile în care taxa pe poluare a fost stabilită în noiembrie 2008 potrivit aceleiaşi formule de calcul cu aceea instituită prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 50/2008 în variantele analizate de instanţa europeană.

În consecinţă, faţă de împrejurare că dispoziţiile art. 110 TFUE au caracter necondiţionat şi prin urmare, efect direct, ţinând cont şi de caracterul obligatoriu al hotărârii preliminare şi aplicarea sa retroactivă (în Cauza Nisipeanu solicitarea Guvernului României, de a limita efectele hotărârii în timp a fost respinsă, punctul 48 din hotărâre) şi, deopotrivă, de art. 1 alin. 5 din Constituţie privind obligativitatea respectării Legii fundamentale şi de art. 148 alin. 2 din Constituţie care consacră principiul aplicării prioritare a dreptului european faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, Curtea a constatat că se impune înlăturarea de la aplicare a reglementării naţionale ca reprezentând un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor în cadrul Uniunii Europene, urmând a se dispune restituirea taxei achitate.

Legat de acordarea dobânzilor legale, Curtea a observat că potrivit dispoziţiilor art. 124 Cod procedură fiscală „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor”. Potrivit art. 70 alin. 1 Cod procedură fiscală, incident în speţă (art. 117 alin. 2 vizează situaţia restituirii diferenţelor de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice), „cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare”.

Față de cele constatate mai sus cu privire la aplicabilitatea directă și preeminența dreptului Uniunii Europene, având în vedere hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-565/11, Mariana Irimie, prin care instanța de la Luxembourg a stabilit că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe, se impune înlăturarea de la aplicare a  dispozițiilor art. 70 și art. 124 Cod procedură fiscală, în ceea ce privește termenul de la care se calculează dobânda fiscală. Prin urmare, trebuie reținut că repararea integrală a prejudiciului părții reclamante presupune plata dobânzilor de către pârât din momentul încasării taxei percepute cu încălcarea dreptului Uniunii.

În consecință, câtă vreme petitul principal, care vizează o creanţă deţinută împotriva intimatei, urmează a fi admis, astfel cum a fost formulat de partea reclamantă, sunt datorate, în temeiul art. 124 Cod procedură fiscală şi principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcările dreptului Uniunii, și accesoriile sumei a cărei restituire s-a încuviinţat.

Fiind căzută în pretenţii, pârâta va fi obligată să îi plătească părţii reclamante, în temeiul art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, cheltuielile de judecată suportate.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Administraţiei Fondului pentru Mediu formulată de pârâtă, având în vedere dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 50/2008, deşi taxa a fost calculată şi încasată de pârâtă, beneficiarul este bugetul Fondului pentru Mediu, iar chemata în garanţie este autoritatea care o gestionează, astfel că, în temeiul 60 Cod procedură civilă, chemata în garanţie va fi obligată să vireze pârâtei suma reprezentând taxa pe poluare şi dobânda fiscală.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul dedus judecăţii a fost admis, cu consecința casării în tot a sentinței atacate, iar în urma rejudecării cererii, în temeiul art. 498 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a dispus în sensul celor arătate mai sus, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată suportate de recurentă.

Domenii speta

Spete similare