Cadre didactice. Decontare cheltuieli de transport.

Dreptul ce formează obiectul prezentei acţiuni este prevăzut expres de lege şi este intrinsec legat de executarea contractului de muncă.

Potrivit art. 38 Codul muncii salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege şi orice limitare a exerciţiului acestor drepturi este lovită de nulitate.

Cu alte cuvinte, dreptul la salariu sau dreptul la cheltuieli sociale recunoscut de lege obligă angajatorul, iar în cauza de faţă ordonatorul de credite, la plată. Dat fiind modul de finanţare a unităţilor de învăţământ, angajatorul (unitatea şcolară pârâtă) nu poate onora aceste obligaţii decât în măsura în care ordonatorul secundar de credite (apelantul - primar) îşi îndeplineşte obligaţia legală de a prevedea în buget şi de a vira sumele cu destinaţiile enumerate de legiuitor.

Susţinerile apelanţilor potrivit cărora norma legală ce instituie acest drept este una supletivă nu pot fi primite. Legiuitorul a reglementat dreptul la decontarea cheltuielilor de transport fără a lăsa la latitudinea ordonatorului de credite să dispună în sensul acordării sau nu a acestor drepturi şi de asemenea nu a vizat prin nici o dispoziţie legală posibilitatea efectuării acestor plăţi într-un cuantum plafonat în funcţie de cuantumul  sumelor defalcate din TVA .

Construirea bugetului cu respectarea rigorilor legale include şi obligaţia legală  de a constitui surse de finanţare pentru aceste categorii de cheltuieli în sarcina ordonatorului de credite.

-Codul muncii: art. 38;

-Legea nr. 1/2011: art. 105 al. 2 lit. f;

-Instrucţiunile nr. 2/2011 ale M.E.C.T.S. : art. 1.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita sub nr .3373/96/2013 reclamantul Sindicatul Liber din Învăţământ Zona Odorheiu Secuiesc, în reprezentarea intereselor membrului de sindicat E. E., în contradictoriu cu pârâţii Comuna Şimoneşti – prin primar, Consiliul Local Şimoneşti şi Şcoala Gimnazială „M. G.”, a solicitat obligarea instituţiilor pârâte la decontarea sumei de 1298,51 lei, reprezentând cheltuieli de transport aferente perioadei 1 septembrie 2012 – 30 iunie 2013, sume actualizate cu indicele de inflaţie, calculate până la data plăţii efective.

În susţinerea acţiunii formulate, reclamantul a invocat prevederile art. 105, alin. 2 lit. f şi art. 276 din Legea nr. 1/2011, precum şi dispoziţiile art. 1 din Instrucţiunile nr. 2 din 17 febr. 2011 privind decontarea navetei cadrelor didactice.

Prin sentinţa civilă nr. 366 din 06.02.2014 Tribunalul Harghita a admis acţiunea civilă şi a obligat pârâţii să procedeze la decontarea sumei  reprezentând cheltuieli de transport, precum şi să actualizeze aceste drepturi salariale cu indicele de inflaţie, calculate până la data plăţii efective.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:

Drepturile pretinse de către reclamantă se regăsesc atât la art. 105 alin. 2 lit. f din Legea nr. 1/2011, cât şi în cuprinsul art. 1 din Instrucţiunile nr. 2 din 17 februarie 2011 ale M. E. C. T. S., privind decontarea navetei cadrelor didactice,

În raport de condiţiile impuse de textele legale aplicabile, prin adeverinţele anexate cererii de chemare în judecată, reclamantul a făcut dovada înaintării documentelor justificative privind decontarea cheltuielilor de transport către unitatea de învăţământ la care îşi desfăşoară activitatea membrul de sindicat, arătându-se totodată şi motivele care au făcut practic imposibilă decontarea acestor cheltuieli.

Solicitarea privind  actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflaţie, instanţa a găsit-o admisibilă, ţinând cont de prevederile art. 1350, pct. 1. CCIV.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel Consiliul Local al com. Şimoneşti prin Primar şi Primăria com. Şimoneşti, prin Primar, solicitând anularea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

În subsidiar, apelanţii au solicitat schimbarea în tot a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, rejudecarea cauzei şi respingerea ca nefondată a acţiunii.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al com. Şimoneşti, apelanţii au arătat că potrivit art. 36 alin. 1 din Legea 215/2001, consiliul local are ca atribuţii principale emiterea de hotărâri în privinţa problemelor de interes local şi nicidecum nu are atribuţii de execuţie a hotărârilor adoptate.

Prin hotărârea pronunţată de instanţa de fond, consiliul local, în calitate de organ deliberativ, a fost obligat la plata sumei de 1298,51 lei, deşi acesta nu are patrimoniu sau buget propriu, ca atare nu are surse din care să achite ceastă sumă. Titularul bugetului local este Comuna Şimoneşti, în calitate de unitate administrativ-teritorială.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei com. Şimoneşti, apelanţii au arătat că această entitate nu are personalitate juridică şi nu poate să stea în judecată.

Potrivit art. 77 din Legea 215/2001, primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcţională cu activitate permanentă, denumită primărie, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului.

Instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii, întrucât doar reclamantul este cel care determină obiectul şi părţile din proces. În prezenta cauză, Tribunalul în mod greşit şi nelegal a reţinut calitatea de pârâtă a Comunei Şimoneşti, unitate administrativ-teritorială care niciodată nu a fost parte în proces.

Pe fondul cauzei, apelanţii au arătat că instanţa de fond şi-a întemeiat acţiunea în mod exclusiv pe dispoziţiile art. 105 alin. 2 lit. f din Legea 1/2011 şi pe dispoziţiile art. 1 din Instrucţiunile nr. 2/2011 ale M.E.C.T.S., fără să ţină cont de prevederile altor acte normative.

Chiar şi în aceste condiţii, în opinia apelantei, potrivit art. 103 alin. 2 din Legea 1/2011, unităţile administrativ-teritoriale pot contribui la finanţarea complementară.

Unităţile administrativ-teritoriale suportă din bugetul local cheltuieli complementare numai în funcţie de sumele aprobate prin buget pentru respectiva cheltuială. Defalcarea sumelor rezultate din TVA se realizează în mod exclusiv pe destinaţii specificate, prin deciziile organelor subordonate Ministerului Finanţelor.

În situaţia în care nu au fost defalcate din TVA sume pentru aceste categorii de cheltuieli, Comuna Şimoneşti nu poate fi obligată la plata sumelor ce constituie obiectul prezentei cauze.

În condiţiile în care în bugetele anilor 2013-2014 nu au fost aprobate astfel de cheltuieli nu se poate accepta ideea că instanţa de fond ar putea dispune cu privire la modul de executare a bugetului local.

Reclamanta, prin reprezentant Sindicatul Liber din Învăţământ – Zona Odorheiu Secuiesc a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a apelului formulat.

În esenţă, intimata a arătat că potrivit dispoziţiilor cuprinse în Legea Educaţiei Naţionale şi în Instrucţiunile emise de M.E.C.T.S., decontarea sau plata echivalentă a costurilor de transport se asigură din bugetele locale şi se va efectua de către autorităţile administraţiei publice locale din unitatea administrativ-teritorială pe raza căreia se află unitatea de învăţământ.

Potrivit Legii 215/2001, prin autorităţi ale administraţiei publice locale se înţeleg consiliul local, ca autoritate deliberativă şi primarul, ca autoritate executivă, autorităţi care trebuie să intervină, conform atribuţiilor specifice, pentru a asigura sumele necesare decontării cheltuielilor de transport.

Obligaţia de plată a cheltuielilor de transport este o obligaţie complexă, care cuprinde în conţinutul său obligaţii legale distincte, ce aparţin unor titulari diferiţi.

În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesual pasive a Primăriei com. Şimoneşti, instanţa de fond a  obligat Comuna Şimoneşti prin Primar şi  Consiliul Local Şimoneşti, ţinând seama de intenţia neechivocă a reclamantului de a purta acest proces în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială.

Cu privire la fondul cauzei, intimatul a arătat că dispoziţiile art. 105 din Legea educaţiei naţionale instituie caracterul obligatoriu al acestei categorii de cheltuieli sub aspectul finanţării ei. În măsura în care legiuitorul dorea să lase la aprecierea consiliilor locale acordarea finanţării pentru categoriile de cheltuieli enumerate expres la art. 105, acest fapt trebuia prevăzut expres de lege, prin utilizarea unor sintagme consacrate privind caracterul dispozitiv al normei, în sensul în care în loc de sintagma „asigură” legiuitorul trebuia să folosească sintagma „pot asigura”.

În ceea ce priveşte limitele pentru care pot fi decontate astfel de cheltuieli, intimatul a arătat că argumentele aduse de apelanţi sunt neîntemeiate.

În situaţia în care cheltuielile de navetă ar urma să fie plătite în limita creditelor bugetare aprobate, indiferent dacă aceste credite sunt insuficiente sau inexistente, ar conduce la situaţia în care voinţa legiuitorului s-ar concretiza într-un drept cu un conţinut iluzoriu.

Apelanţii au formulat răspuns la întâmpinare, reiterând argumentele expuse prin memoriul de apel cu privire la excepţii şi fondul cauzei.

Examinând apelul dedus judecăţii Curtea a reţinut următoarele:

Asupra excepţiilor invocate:

Potrivit dispoziţiilor art. 246 coroborat cu art. 247 alin 2 NCPC excepţiile relative  pot fi invocate de partea care justifică un interes, cel mai târziu la primul termen de judecată.

Instanţa de apel a constatat, în acest sens, decăderea pârâţilor din dreptul  de a formula această excepţie.

Calificarea acestei excepţii ca fiind una relativă se impune prin prisma definiţiei dată de legiuitor prin dispoziţiile art. 246 NCPC.

Pe de altă parte, critica adusă de apelanţi privitoare la încălcarea principiului disponibilităţii nu poate fi primită întrucât legea 1/2011 foloseşte noţiunea generică de  „unităţi administrativ teritoriale”  iar Ordinul MECTS foloseşte noţiunea de „autorităţi ale administraţiei publice locale din unitatea administrativ teritorială” .

Unităţile administrativ teritoriale sunt, potrivit art. 1 lit. I din Legea 215/2001 :  “comune, oraşe şi judeţe; “

 Potrivit art. 2 din Legea 215/2001 (1) Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, desconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.

Potrivit art. 3 din aceeaşi lege „(1) Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.

(2) Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.”

Dreptul solicitat de reclamant prin prezenta acţiune este reglementat de dispoziţiile art. 105 din Legea 1/2011 şi art. 1 din Instrucţiunile MECTS nr. 2/2011. Aceste din urmă prevederi legale dispun în mod expres obligaţia „autorităţilor administraţiei publice locale din unitatea administrativ teritorială” de a efectua plata sumelor privind cheltuielile de transport.

Sintetizând cele de mai sus, Curtea a apreciat că, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, instanţa putea şi trebuia să dea eficienţă principiului disponibilităţii în sensul în care  acţiunea reclamantului a vizat atât autorităţile administraţiei publice locale cât şi unitatea administrativ teritorială, aspecte ce rezultă implicit, dar neechivoc din cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Pe fondul cauzei Curtea a apreciat ca fiind nefondate criticile aduse de apelanţi.

Prin dispoziţiile art. 105 lit. f şi art. 1 din Instrucţiunile nr. 2/17.02.2011 s-au stabilit atât dreptul solicitat prin acţiune, cât şi procedurile de urmat în realizarea acestuia.

Dreptul ce formează obiectul prezentei acţiuni este prevăzut expres de lege şi este intrinsec legat de executarea contractului de muncă.

Potrivit art. 38 Codul muncii salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege şi orice limitare a exerciţiului acestor drepturi este lovită de nulitate.

Cu alte cuvinte, dreptul la salariu sau dreptul la cheltuieli sociale recunoscut de lege obligă angajatorul, iar în cauza de faţă ordonatorul de credite, la plată. Dat fiind modul de finanţare a unităţilor de învăţământ, angajatorul (unitatea şcolară pârâtă) nu poate onora aceste obligaţii decât în măsura în care ordonatorul secundar de credite (apelantul - primar) îşi îndeplineşte obligaţia legală de a prevedea în buget şi de a vira sumele cu destinaţiile enumerate de legiuitor.

Susţinerile apelanţilor potrivit cărora norma legală ce instituie acest drept este una supletivă nu pot fi primite. Legiuitorul a reglementat dreptul la decontarea cheltuielilor de transport fără a lăsa la latitudinea ordonatorului de credite să dispună în sensul acordării sau nu a acestor drepturi şi de asemenea nu a vizat prin nici o dispoziţie legală posibilitatea efectuării acestor plăţi într-un cuantum plafonat în funcţie de cuantumul  sumelor defalcate din TVA .

Construirea bugetului cu respectarea rigorilor legale include şi obligaţia legală  de a constitui surse de finanţare pentru aceste categorii de cheltuieli în sarcina ordonatorului de credite.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat.

Domenii speta

Spete similare