Contract de asigurare „casco”. Producerea evenimentului asigurat. Regimul juridic al efectelor contractului asupra obligaţiei de despăgubire, întinderii daunei şi exonerării asigurătorului de plata despăgubirii. Lipsa dovezii privind intenţia asiguratu

Contract de asigurare „CASCO”. Producerea evenimentului asigurat. Regimul juridic al efectelor contractului asupra obligaţiei de despăgubire, întinderii daunei şi exonerării asigurătorului de plata despăgubirii. Lipsa dovezii privind intenţia asiguratului în a produce evenimentul asigurat. Principiul forţei obligatorii a contractului

Codul civil din 1864: art. 969, art. 1169

Potrivit clauzelor contractului de asigurare tip „CASCO”, în cazul plăţii indemnizaţiei aferente unei daune totale, contractul încetează de drept, începând cu data producerii evenimentului asigurat. Încetarea contractului nu presupune stingerea obligaţiei de plată a despăgubirii de către asigurător, nici a deducerii din această despăgubire a primelor de asigurare rămase neachitate până la sfârşitul contractului de asigurare, aferente autovehiculului asigurat, deoarece despăgubirea şi deducerea din despăgubire a primelor sunt efecte care se produc în puterea contractului, tocmai datorită ivirii evenimentului asigurat. Aceste efecte sunt protejate de principiul forţei obligatorii a contractului prevăzut de art. 969 C. civ. În ceea ce priveşte invocarea de către asigurător a relei-credinţe a asiguratului, în sensul că a produs accidentul rutier cu intenţie, acelaşi asigurător avea obligaţia de a demonstra prin probe, potrivit art. 1169 C. civ. această susţinere, iar nu să lase în sarcina asiguratului înlăturarea prezumţiei intenţiei. În cazul raportului juridic izvorând din contractul de asigurare, intenţia asiguratului de a produce riscul asigurat nu se prezumă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 232 din 9 aprilie 2014, dr. M.B.

Prin decizia civilă nr. 181/A/25.11.2013 pronunţată în dosarul nr. 9172/325/ 2012, Tribunalul Timiş a respins apelurile formulate de apelantele SC A.R.A. SA prin Sucursala Timişoara şi A.C.-V. împotriva Sentinţei Civile nr. 5114/12.04.2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. 9172/325/2012, având ca obiect pretenţii, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, cu privire la apelul societăţii de asigurări, că indiferent de raportul de expertiză pe care îl validează instanţa de fond, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei apelate, relativ, în ceea ce priveşte dinamica producerii accidentului, concluziile celor două expertize efectuate în cauză sunt aproximativ aceleaşi, în sensul că nu se poate reţine intenţia sub formă de rea-credinţă a reclamantului de a avaria autoturismul.

De asemenea, prima instanţă a constatat că ambele acte procesuale reţin ca şi cauze de producere a evenimentului rutier, condiţii exterioare voinţei conducătorului auto, chiar şi raportul de contraexpertiză arătând ca posibilă cauză de producere a evenimentului rutier, neadaptarea vitezei.

În consecinţă, s-a concluzionat că în lipsa unor concluzii clare prin care să se facă dovada, fără echivoc, a existenţei unor cauze ce exonerează societatea de asigurări de despăgubire, în special în cazul unui contract de asigurare tip CASCO, concluziile instanţei de fond sunt temeinice şi legale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A.C.-V. şi pârâta S.C. A.R.A. S.A. Bucureşti - Sucursala Timişoara.

În susţinerea recursului, reclamantul a susţinut că soluţia instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, în condiţiile în care acesta a subliniat în cadrul întâmpinării formulate atât ipoteza unei greşite compensări a instanţei, cât şi încălcarea dispoziţiilor contractuale, prin neacordarea sumei de 1012.06 euro, reprezentând ratele de primă pe care reclamantul le mai avea de achitat până la sfârşitul contractului de asigurare.

Invocând dispoziţiile art. 14 pct. 8 din Cap IV din Contractul de asigurare privind poliţa EUROCASCO, care prevăd că în cazul plaţii indemnizaţiei aferente unei daune totale, contractul de asigurare încetează de drept începând cu data producerii evenimentului asigurat, reclamantul consideră că, atâta vreme cât în cauza de faţă dauna era totală, acesta nu ar mai datora rate aferente unui contract care încetase de drept şi nu se mai derula, solicitând să se constate că era îndreptățit numai la despăgubiri.

Prin recursul declarat de pârâta S.C. A.R.A. S.A. Bucureşti - Sucursala Timişoara, aceasta a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat şi respingerea acţiunii reclamantului, ca fiind netemeinică şi nelegală, cu obligarea reclamantului-intimat la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului în toate fazele de judecată.

Astfel, pârâta a apreciat că, faţă de concluziile experţilor, este evident că există suspiciuni cu privire la realitatea declaraţiilor asupra modalităţii producerii accidentului, considerând că este indubitabilă intenţia reclamantului de a încasa indemnizaţia de despăgubire prin inducerea în eroare a asigurătorului cu privire la modalitatea de producere a accidentului.

În acest context, apelanta a concluzionat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv dispoziţiile art. 6.5 lit. b) din condiţiile de asigurare, precum şi dispoziţiile art. 2208 alin. (2) din Codul civil, considerând că prin soluţiile pronunţate, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au încălcat şi dispoziţiile art. 1270, potrivit căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

Analizând cele două recursuri declarate în cauză, din perspectiva criticilor formulate de cele două părţi recurente cu interese contrare şi a dispoziţiilor art. 304 C. pr. civ., întrucât prevederile art. 3041 C. pr. civ. nu sunt incidente în litigiul de faţă, Curtea apreciază că hotărârea atacată este legală şi temeinică niciunul din cele două recursuri declarate nefiind fondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant, în esenţă acesta critică hotărârea instanţei de apel, apreciind că în mod greşit s-a dedus din despăgubirea cuvenită valoarea ratelor rămase de plată din contractul de asigurare până la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat, cu motivarea că acesta a încetat de drept şi prin urmare nu mai poate constitui temei pentru plata ratelor rămase de plată după producerea evenimentului asigurat soldat cu dauna totală a autoturismului.

Reclamantul recurent se află însă eroare privind modul de interpretare a contractului deoarece valoarea ratelor rămase de achitat, şi care au fost scăzute de instanţa de fond din despăgubirea cuvenită, nu reprezintă consecinţa acordării eficienţei juridice unui contract care a încetat de drept. Este la adăpost de orice îndoială că în litigiul de faţă au devenit incidente şi pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 14.8 din anexa la contractul de asigurare tip CASCO în temeiul cărora în cazul plăţii indemnizaţiei aferente unei daune totale, contractul de asigurare încetează de drept, începând cu data producerii evenimentului asigurat. Totuşi, în varianta de interpretare a reclamantului recurent, care invocă încetarea de drept contractului, ar însemna ca nici despăgubirea să nu îi fie datorată şi nici plătită, deoarece îşi are sorgintea şi temeiul în conţinutul aceluiaşi contract care a încetat de drept. Aşa cum în mod corect au reţinut însă atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, încetarea de drept a contractului nu presupune stingerea obligaţiei de plată a despăgubirii datorate de către asigurător, ci doar încetarea pentru viitor a obligaţiilor asumate de părţi prin contract, raportul juridic dintre acestea stingându-se odată cu achitarea despăgubirii de către asigurător. Această despăgubire se plăteşte însă cu respectarea condiţiilor contractuale asumate de părţi la art. 14.20 din anexa la contractul de asigurare, respectiv cu scăderea din cuantumul despăgubirii a ratelor de primă rămase neachitate până la sfârşitul contractului de asigurare, aferente autovehiculului asigurat, dacă valoarea daunei asigurate reprezintă mai mult de 20% din suma asigurată, condiţii care sunt îndeplinite în prezentul litigiu.

Prin urmare, contrar susţinerilor reclamantului-recurent, instanţele de fond nu au dat eficienţă vreunei clauze contractuale care ar fi încetat să mai subziste ca efect a încetării contractului, ci au stabilit despăgubirea cuvenită reclamantului în temeiul contractului de asigurare, cu respectarea regulilor de cuantificare a acestei despăgubiri convenite de către părţi prin contract.

Cât priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A.R.A. S.A., motivele de nelegalitate invocate nu sunt fondate.

În realitate, principala nemulţumire a recurentei-pârâte constă în aceea că instanţele de fond nu au reţinut vinovăţia reclamantului sub forma intenţiei, a relei sale credinţe în producerea evenimentului rutier, în sensul că acesta în mod deliberat ar fi provocat accidentul în vederea obţinerii despăgubirii de la pârâtă. Această problematică – forma de vinovăţie a reclamantului – reprezintă o împrejurare de fapt, o chestiune de apreciere a instanţelor de fond, desprinsă din ansamblul probator administrat în cauză şi nu poate face obiect al recursului, în raport de exigenţele art. 304 C. pr. civ. care limitează posibilitatea recurentului de a critica hotărârea exclusiv sub aspectul legalităţii procedurale ori de drept material care a caracterizat raţionamentul instanţei de apel.

Este nefondată critica recurentei privind interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor contractuale cuprinse în art. 6.5 din anexa la contract şi a dispoziţiilor art. 2208 alin. (2) din Codul civil. În privinţa acestor din urmă prevederi legale, Curtea constată că ele oricum nu sunt incidente în litigiul de faţă câtă vreme raportul juridic dintre părţi este supus legii în vigoare la data naşterii lui, atât contractul de asigurare cât şi producerea evenimentului asigurat având loc anterior datei de 1 octombrie 2011 când intrat în vigoare noul Cod civil. Cât priveşte referirile recurentei la prevederile art.6.5 din anexa la contractul de asigurare, Curtea constată că instanţa nu a dat o interpretare greşită a acestor prevederi conform cărora asigurătorul este exonerat de răspundere în caz de intenţie în producerea riscului asigurat. Or, aşa cum se poate constata din lectura deciziei atacate, instanţa de apel a confirmat concluzia instanţei de fond constatând că din ansamblul probator administrat în cauză nu se poate concluziona asupra existenţei vinovăţiei reclamantului sub forma intenţiei. În cadrul acestui raport juridic intenţia nu se prezumă fiind de ordinul rezonabilului în raporturile de asigurare că o persoană nu provoacă riscul asigurat, ci acesta se petrece independent de vreo atitudine volitivă intenţională a persoanei asigurate, cel mult din culpa acestuia. Aşa se explică de ce clauzele contractuale prevăd obligaţia asigurătorului de despăgubi persoana asigurată în caz de producere a evenimentului pentru care s-a încheiat contractul de asigurare, cu titlu de excepţie răspunderea fiind înlăturată în cazul unei atitudini de rea-credinţă a asiguratului în derularea raportului contractual, manifestată în acest caz sub forma intenţiei de a produce evenimentul asigurat. Atâta vreme cât intenţia nu este presupusă nici de lege şi nici de clauzele contractuale, ea trebuie dovedită de partea care o invocă, în speţă de asigurator. Însă nici din primul raport de expertiză întocmit în faţa judecătoriei, nici din cel de-al doilea raport de expertiză, nu rezultă în mod clar existenţa acestei forme de vinovăţie a reclamantului-asigurat, astfel că instanţele de fond au concluzionat în mod valid şi temeinic asupra inexistenţei vreunei probe care să certifice această atitudine subiectivă a reclamantului de natură a înlătura răspunderea contractuală a asiguratorului.

Aceleaşi considerente sunt pe deplin valabile pentru a demonstra caracterul nefondat al susţinerilor pârâtei-recurente privind lipsa de temei legal a deciziei instanţei de apel, ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 969 şi art. 1169 din Codul civil din 1864. Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţele de fond au dat eficienţă principiului forţei obligatorii a contractului, recurenta însăşi obligându-se prin contractul de asigurare să plătească despăgubirea convenită în cazul producerii evenimentului asigurat. Cât priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 1169 Cod civil, referitor la sarcina probei, contrar aprecierilor recurentei, aceasta nu revine în toate cazurile reclamantului, ci, aşa cum se exprimă în mod plastic textul citat, sarcina probei incumbă părţii care face o susţinere în faţa instanţei. Or, atâta vreme cât pârâta-recurentă a fost cea care a susţinut intenţia reclamantului în producerea evenimentului, tot ei îi revenea sarcina dovedirii acestei stări de fapt, iar nu reclamantului ale cărui susţineri au fost probate prin prezentarea contractului de asigurare valid ce conţinea obligaţia de plată a despăgubirilor din partea pârâtei.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ. Curtea a respins ca nefondate recursurile declarate de recurenţii A.C.-V. şi S.C. A.R.A. S.A. Bucureşti – Sucursala Timişoara împotriva deciziei civile nr. 181/A/25.11.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.9172/325/2012, având ca obiect despăgubiri.

Domenii speta

Spete similare