Cerere de valoare redusă

Prin cererea înregistrată la data de 03.06.2014,  pe rolul acestei  instanţe sub nr........./259/2014, repartizată în mod aleatoriu, reclamanta S.C. Vodafone România S.A., a chemat în judecată pe pârâtul N. M.A., pentru ca în temeiul art. 1025 N. C. pr. civ. acesta să fie obligat la plata sumei totale de 1943,25 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de telefonie mobilă, din care suma de 788,23 lei reprezintă debit principal în valoare de 1038,65 lei şi suma de 215,55 lei reprezentând penalităţi calculate conform contractului de 0,5%/zi de întârziere. S-a mai arătat că penalităţile de întârziere au fost calculate pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei sume ce compune debitul principal şi data facturării, urmând ca acestea să curgă până la data plăţii efective a întregului debit. S-a mai solicitat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 50 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru.

În fapt a învederat că, în urma raporturilor juridice stabilite între S.C. Vodafone România S.A. şi N.M.A., pe marginea contractului POS ....../17.11.2007, UFE .......-......../08.08.2012, semnate, deci acceptat de debitor, conform art.1270 Cod civil (art.969 vechiul Cod civil) şi a facturilor restante, necontestată, s-au prestat servicii de telefonie mobilă în valoare totală de 1943,25 lei, sumă ce este compusă din debitul principal în valoare de 1038,65 lei, la care se adaugă penalităţi calculate conform contractului (de 0,5%/zi de întârziere) în valoare de 215,55 lei . Se mai arată că penalităţile au fost calculate pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei sume ce compune debitul principal şi data facturării, urmând ca acestea să curgă până la data plăţii efective a întregului debit. Se menţionează că, prin semnarea contractului, debitorul a acceptat şi termenii şi condiţiile generale pentru persoane fizice-consumatori (TCG), precum şi clauzele contractuale principale (CCP), conform art.9 din contract. S-a arătat că suma respectivă nu a fost plătită cu toate încercările reclamantei de a rezolva litigiul pe cale amiabilă, sens în care a contactat telefonic debitorul, facilitând acestuia posibilitatea achitării sumei eşalonat. A considerat că, potrivit art.379 Cod pr. Civilă, suma restantă are un caracter cert, lichid şi exigibil şi a fost acceptată de debitor prin plăţile parţiale efectuate. Este o creanţă certă deoarece rezultă din înţelegerea părţilor, pe marginea derulării relaţiilor contractuale, raportate la facturile emise şi anexate, prin care o parte a prestat servicii de telefonie mobilă, iar cealaltă, prin semnarea contractului, s-a obligat să o plătească. Conform art.379 alin.3 C.pr.civilă, ,,creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul”. În cauză creanţa rezultă din contractul asumat de debitor prin semnare şi facturile emise în baza acestuia, care constituie anexe la cererea de chemare în judecată.

S-a arătat că este o creanţă lichidă rezultând din situaţia că reclamanta a prestat serviciile la care s-a obligat prin contract, pe bază de factură, acceptată la plată de debitor, conform art.46 C.com. S-a menţionat că, potrivit art.379 alin.4 Cod pr. Civilă ,,creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată sau determinabilă prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă şi al altor acte...”, iar debitorul nu a contestat facturile, ceea ce înseamnă că a fost de acord cu acestea. Este o creanţă exigibilă, adică ajunsă la termen, deoarece facturile urmau a fi achitate în termenle prevăzute în acestea. Debitul astfel calculat rezultă din contractul semnat de debitor, iar penalităţile de 0,5%/zi de întârziere la fel sunt acceptate de către debitor, iar stabilirea pnalităţilor este o uzanţă între părţi care pot astfel stabilită, în scopul asigurării executării obligaţiilor asumate în contract, părţile pot conveni ca partea care nu îşi respectă obligaţia să plătească celeilalte părţi o sumă de bani denumită penalitate. O astfel de înţelegere prin care părţile stabilesc anticipat întinderea obligaţiei de dezdăunare în cazul neîndeplinirii obligaţiilor derivând din contract a fost înscrisă şi în convenţia înscrisă între debitor şi creditoare la art.4 din contract care se completează cu art.6.1 din Termenii şi Condiţiile generale pentru persoane fizice-consumatori.

În drept, au fost invocate disp. art.1270 Cod civil; art.379 şi 453 Cod pr.civilă.

În baza disp. art. 1028 alin. 3 N. C. pr. civ. reclamanta a ataşat cererii înscrisuri aflate la filele 5-28 dosar.

Acţiunea este legal  timbrată, conform art.6 alin.1 din O.U.G. nr. 80/2013, cu taxa judiciară de timbru în valoare de 50 lei, potrivit chitanţei nr. nr........../28.05.2014.

Prin rezoluţia din 04.06.2014 în baza disp. art. 1.029 alin. 3 N. C. pr. civ. instanţa a dispus comunicarea formularului de cerere de chemare în judecată, a înscrisurilor ataşate acestuia, şi a formularului de răspuns către pârât, cu menţiunea că poate răspunde pretenţiilor reclamantei, prin restituirea formularului completat sau prin orice alt mijloc adecvat, în termen de 30 zile de la comunicare.

Deşi pârâtului i-au fost comunicate aceste acte procedurale şi înscrisurile ataşate de reclamantă, la data de 10.06.2014, potrivit dovezii de înmânare (fila 31), aceasta nu a formulat răspuns în termenul anterior menţionat, astfel că, prin rezoluţia din 01.08.2014, s-a fixat termen de judecată la 11.08.2014, fără citarea părţilor, conform art. 1029 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

În cauză s-a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa a constatat în fapt următoarele:

Conform art. 1.025 alin. 1 şi art. 1026 alin. 1 ambele C.pr.civ. când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei, reclamantul are alegerea între procedura specială cu privire la cererile cu valoare redusă şi procedura de drept comun.

 Reclamanta prin prezenta cerere a ales procedura specială cu privire la cererile cu valoare redusă, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1038,65 lei reprezentând serviciile de telefonie mobilă, sumei de 215,55 lei penalităţi de întârziere cât şi penalităţi contractuale până la data plăţii efective a întregului debit, dar şi a sumei de 689,95 lei reprezentând taxă de reziliere.

Potrivit contractului POS ........../17.11.2007, între reclamanta S.C. VODAFONE ROMÂNIA S.A., în calitate de agent şi pârâtul  N.M.A., în calitate de client, s-a încheiat o convenţie având ca obiect furnizarea serviciului de comunicaţii electronice, a cărei contravaloare a fost facturată de către reclamantă potrivit facturilor:...........din 23.10.2013,........... din 23.09.2013, ............... din 23.08.2013,............. din 23.07.2013, ataşate la dosar (filele 7-11), iar clientul, potrivit art.5 din contract (condiţiile generale), şi-a asumat obligaţia de a achita plata contravalorii facturii reprezentând serviciul pentru furnizarea serviciului de comunicaţii electronice în termen de 14 zile de la expirarea perioadei lunare de facturare în situaţia în care factura nu ajunge la acesta.

Având în vedere faptul că pârâtul nu a comunicat instanţei niciun răspuns în termenul stabilit de art.1029 alin.4 C.pr.civ., în conformitate cu prevederile art.1030 alin.2 C.pr.civ., instanţa s-a  pronunţat cu privire la cererea principală în raport cu actele aflate la dosar.

Astfel, după cum atestă facturile fiscale aflate la filele 7-11 din dosarul cauzei, reclamanta a furnizat pârâtului servicii de comunicaţii electronice, iar contravaloarea serviciilor furnizate a fost facturată cu facturile fiscale respective, care nu au fost achitate de către pârât, deşi potrivit art.5 din contract (condiţiile generale) acesta era obligat să achite contravaloarea serviciului de care a beneficiat în termenul de scadenţă de 14 zile de la expirarea perioadei lunare de facturare în situaţia în care factura nu ajunge la acesta.

Creanţa reclamantei este, conform art.662 C.pr.civ., certă, lichidă şi exigibilă. În acest sens, instanţa  a reţinut că pretenţiile certe şi lichide ale reclamantei reprezentate de debitul în cuantum de 1038,65 lei se întemeiază pe contractul de prestări servicii nr. POS .........../17.11.2007, înscris semnat şi asumat de către pârât şi pe facturile fiscale emise de către reclamantă .

De asemenea, creanţa este exigibilă, faţă de prevederile art.4 si 5 din contract (partea a II a) şi de lipsa oricăror menţiuni suplimentare pe facturile fiscale.

Mai mult, instanta a  reţinut faptul că potrivit art.8 (condiţiile generale) din contractul incheiat de părti privind procedura de solutionare a reclamantilor utilizatorilor finali, pârâtul avea posibilitatea de a contesta factura fiscala emisa in termen de 30 zile de la data emiterii însă, în speţă, paratul nu a facut dovada refuzului si nici nu a probat faptul ca serviciile nu au fost prestate.

Avînd în vedere argumentele expuse anterior, coroborat cu atitudinea de pasivitatea a paratului în sensul ca acesta nu a contestat debitul si nu a probat faptul neexecutarii obligatiilor contractuale de catre reclamanta, instanta a admis acţiunea formulată de S.C. VODAFONE ROMÂNIA S.A. şi va obliga pârâtul Niţu Marian Adrian la plata sumei de 1038,65 lei  reprezentând contravaloarea serviciilor de comunicatii electronice neachitate, conform contractului nr. POS .........../17.11.2007 şi facturilor fiscale emise de catre reclamanta.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea debitorului la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, instanţa a constatat că stipularea unei penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 182,5% pe an, contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Potrivit art. 4 alin. 1 din actul normativ anterior invocat, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în vreme ce alin. 2 al aceluiaşi text normativ prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv

Totodată, conform literei i) din anexa Legii nr. 193/2000, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanţa o apreciază îndeplinită în cauză.

Observând cuantumul penalităţilor de întârziere stabilit prin caluzele contractului încheiat de părţi în caz de neplată a facturilor scadente, se poate constata că penalitatea impusă se află într-o disproporţie vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanţei, generând astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.

Cu toate că în condiţiile art. 56 C.com. (aplicabil în cauză faţă de data încheierii contractului) contractul din care izvorăsc pretenţiile creditoarei este un act de comerţ unilateral, fiind supus în principiu legii comerciale, specificul raporturilor juridice dintre comercianţi sau liber profesionişti, pe de-o parte, şi consumatori, pe de altă parte, a determinat adoptarea unei legislaţii speciale, cu caracter imperativ, menită să protejeze interesele consumatorilor.

Nerespectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută parţială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat. Sancţiunea nulităţii are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziţia legală, ca şi din raţiunea şi scopul acesteia.

 Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.

În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).

Curtea a statuat că „în ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora.

Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocaţiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abţină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecţie eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 şi 26).

În ceea ce priveşte condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în niciun fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de servicii de telefonie pe o piaţă dominată de câţiva operatori ce practică în esenţă condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză. 

Ceea ce sancţionează legea este că în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în bloc condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opţiune nu poate fi considerată mulţumitoare, întrucât legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

De aceea, declaraţia debitorului, în sensul că a luat la cunoştinţă de condiţiile generale ale prestatorului, nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.

Instanţa a apreciat că penalităţile de întârziere limitate la valoarea debitului principal de 1038,65 lei apare ca suficientă şi rezonabilă în raport cu prejudiciul produs, dar şi cu ideea de sancţiune implicată în orice clauză penală, pentru descurajarea neexecutării obligaţiilor contractuale, având în vedere că şi în acest cuantum, penalitatea depăşeşte în mod apreciabil dobânda legală. În această măsură clauza penală urmează aşadar a fi considerată licită şi poate produce efecte (art. 978 C.civ. din anul 1864).

În ceea ce priveşte cererea creditoarei privind obligarea debitorului la plata sumei de  reprezentând contravaloare taxă de reziliere, instanţa  a reţinut că obligativitatea achitării acestei taxe a fost prevăzută de părţi pentru situaţia în care debitorul solicită încetarea contractului înainte de perioada minimă (pct. 10.3 şi următoarele din contract). Or, în cazul de faţă, contractul nu a încetat la cererea debitorului, ci rezilierea a avut loc, astfel cum susţine şi creditoarea, de plin drept, ca urmare a nerespectării obligaţiei de plată a sumelor datorate de client. Astfel, clauza stipulată la pct. 10.3 şi următoarele din contract devine aplicabilă doar în situaţia denunţării unilaterale a contractului înainte de termen de către debitor, situaţie prevăzută la art. 9.1. din contract şi nu în cauza de faţă.

În situaţia de faţă, când contractul a încetat la iniţiativa creditoarei ca urmare a nerespectării obligaţiei de plată a sumelor datorate de client, ar fi devenit aplicabile prevederile art. 6 din contract care stipulează penalităţile de întârziere. Având în vedere însă că aceste penalităţi  în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere contravin dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în acest caz debitorul poate fi obligat doar pe calea dreptului comun la plata unor daune interese, prin angajarea răspunderii contractuale ca urmare constatării încălcării obligaţiilor contractuale.

În consecinţă, în ceea ce priveşte suma reprezentând taxa de reziliere, instanţa  a reţinut că nu a fost dovedită existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile a creditoarei împotriva debitorului.

Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, în temeiul art. 1030 Cod proc civ , instanţa a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1038,65 lei, reprezentând debit principal-contravaloare servicii de telefonie mobilă, la care se adaugă penalităţi de întârziere în cuantum de 215,55 lei precum si penalitatile ce vor curge pana la plata efectiva a debitului fara ca valoarea acestora sa depaseasca cuantumul debitului principal de 1038,65 lei.

Având în vedere soluţia de admitere în parte a pretenţiilor reclamantei coroborata cu culpa procesuală a pârâtului, în baza art.1031 alin.1 C.pr.civ., acesta  a obligat şi la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă cu prilejul soluţionării cererii de chemare în judecată, în cuantum de 50 lei reprezentând taxa de timbru judiciar.

Domenii speta

Spete similare