Convenţie cu privire la modalitatea de plată a obligaţiei de întreţinere. Condiţii pentru validare de către instanţă. Posibilitate compensare cu o altă creanţă, de natură diferită

Convenţie cu privire la modalitatea de plată a obligaţiei de întreţinere. Condiţii pentru validare de către instanţă. Posibilitate compensare cu o altă creanţă, de natură diferită

-Codul civil: 402, art. 530, art. 532 – art. 533, art. 515

Luarea în considerare a pensiei de întreţinere pe care pârâtul o datorează fiicei sale minore, rămasă în grija reclamantei, pentru compensarea datoriei pe care aceasta din urmă o are faţă de el, este o înţelegere ce contravine dispoziţiilor legale menite a proteja copilul minor şi interesele sale, motiv pentru care, chiar dacă părinţii lui şi-au asumat-o cu bună-credinţă, nu poate produce efectele juridice pe care ei le-au dorit.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă

– complet specializat de familie şi minori,

Decizia civilă nr. 1368 din 22 octombrie 2013, C.R.

Prin decizia civilă nr. 188/A/16.05.2013, Tribunalul Arad – Secţia Civilă a respins apelul declarat de B. (fostă G.) R.D. împotriva sentinţei civile nr. 1351/19.12.2012 pronunţată de Judecătoria Arad şi a obligat-o pe aceasta să-i plătească intimatului G.F. suma de 500 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că la aceeaşi dată cu înregistrarea acţiunii de divorţ (7 ianuarie 2013), părţile au încheiat 3 convenţii sub semnătură privată prin care, în esenţă, au reglementat stingerea obligaţiilor reciproce decurgând din starea de coproprietate pe cote-părţi asupra unui imobil dobândit înainte de încheierea căsătoriei şi din existenţa în acel imobil a unor bunuri proprii ale fiecărei părţi.

În cele trei convenţii se prevede achitarea în avans de către pârât, pentru perioada 1 ianuarie 2013 – 31 decembrie 2014, a sumei lunare de întreţinere stabilite de părţi la 1000 lei pentru această perioadă şi la 25% din veniturile nete ale pârâtului pentru perioada următoare, pe seama fetiţei părţilor.

Ca motivaţie a acestei înţelegeri a părţilor cu privire la pensia de întreţinere datorată de pârât minorei, în convenţia nr.7/7.01.2013 (ultima în ordine cronologică dintre cele 3 convenţii) se arată că în acest fel se stinge datoria pe care o are reclamanta faţă de pârât, iar reclamanta a precizat în apel că este vorba de contravaloarea investiţiilor la imobil pe care exclusiv pârâtul le-a realizat înainte de încheierea căsătoriei părţilor (în perioada 01.03 – 15.05.2007).

Prima instanţă a reţinut în mod corect că respectivele convenţii nu au fost atacate în instanţă şi, ca atare, produc efecte juridice, eronată fiind, însă, potrivit celor desluşite în apel, menţiunea că reclamanta a încasat pensia convenită pentru perioada 1 ianuarie 2013 – 31 decembrie 2014 în avans.

Potrivit art. 1270 din Codul civil, contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante; instanţa nu a fost sesizată cu constatarea nulităţii convenţiilor, iar, în raport cu interesul particular ocrotit de art. 515 Cod civil – cel al creditorului întreţinerii în general, fie acesta major ori minor – nu este incidentă sancţiunea nulităţii absolute.

Pe de altă parte, în speţă nu este vorba despre o renunţare a minorului la întreţinere, ci despre o înţelegere privind suportarea acesteia, temporar, doar de către unul dintre debitorii solidari, înţelegere ce trebuie analizată prin prisma dispoziţiilor Noului Cod civil, iar nu în considerarea unei practici şi doctrine judiciare generate de vechea legislaţie.

S-a avut în vedere, în primul rând, că părţile au exercitat şi exercită în comun autoritatea părintească, ceea ce implică, printre altele, îndatoriri privind ocrotirea persoanei şi bunurile copilului şi, în general, a drepturilor acestuia.

Cu toate acestea, noua reglementare precizează clar la art. 530 Cod civil că obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională, aşadar nu este privită de legiuitor ca un instrument de economisire în favoarea creditorului.

Pe de altă parte, conform art. 499 din Codul civil, obligaţia de întreţinere revine tatălui şi mamei în solidar, iar, în caz de neînţelegere, întinderea, felul şi modalităţile de executare a obligaţiei de întreţinere se stabilesc de instanţă, cu alte cuvinte ab initio părinţii au obligaţia de a hotărî împreună asupra acestor aspecte, fără a se considera că prin aceasta s-ar leza în vreun fel interesele copilului.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 533 din Codul civil ce prevăd posibilitatea plăţii pensiei de întreţinere la termenele convenite de părţi, ori plata anticipată a unei sume globale chiar pe întreaga perioadă în care se datorează întreţinerea.

Este important de semnalat că în ipoteza divorţului art. 402 din Codul civil prevede obligaţia instanţei de a stabili contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, ceea ce raportat la speţa pendinte ar pune în discuţie caracterul necesar al alocării unei sume lunare de aproximativ 1700 lei unui copil de 3 ani, dat fiind că potrivit art. 529 alin. (1) din Codul civil, întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti, prin prisma celui de-al doilea criteriu reclamantei revenindu-i proporţional cu veniturile sale, o obligaţie de plată de aproximativ 700 lei lunar.

Prin luarea în considerare a dispoziţiilor legale sus-menţionate, dar şi a dispoziţiilor de drept comun prevăzute la art. 1599 şi art. 1605 din Codul civil privind preluarea datoriei, tribunalul a concluzionat că înţelegerea părţilor privind cuantumul şi perioada plăţii întreţinerii în favoarea copilului minor corespunde intereselor acestuia şi a fost în mod corect valorificată de prima instanţă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta G.R.D., solicitând modificarea ei şi a sentinţei în parte, respectiv obligarea pârâtului G.F. la plata pensiei de întreţinere pentru minora E.-I., începând cu data de 1.01.2013.

Prin decizia civilă nr. 1368 din 22 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 134/55/2013, se constată că recursul declarat în cauză este fondat.

Criticile reclamantei vizează în mod exclusiv momentul de la care pârâtul trebuia obligat la întreţinere pentru fiica minoră a părţilor, E.-I., în opinia sa acest moment trebuind să fie 1.01.2013, iar nu data de 1.01.2015, astfel cum instanţele au statuat.

Luarea în considerare a acestui moment de stabilire, pe cale judiciară, a obligaţiei de întreţinere impuse pârâtului a plecat de la interpretarea în context a celor trei convenţii încheiate între părţi la data de 7.01.2013 (deci în chiar ziua înregistrării acţiunii la Judecătoria Arad) pe care instanţele le-au analizat, în mod corect, nu ca obiect al acţiunii, ci în virtutea valorii lor de mijloace legale de probă.

Din acest punct de vedere nu se poate confirma nelegalitatea hotărârilor despre care vorbeşte reclamanta în recursul său, neputându-se vorbi astfel despre o depăşire a cadrului procesual în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. pr. civ., invocat ca unul din temeiurile juridice ale acestui recurs.

Curtea constată că nelegalitatea hotărârilor anterioare se confirmă însă prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ. referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a legii.

În acest sens urmează a se reţine că, în scopul de a-şi acorda reciproc şansa rezolvării civilizate şi amiabile a tuturor consecinţelor de ordin personal şi patrimonial ale divorţului lor, părţile au încheiat la data de 7.01.2013 un număr de trei acte sub semnătură privată, primul din ele (înregistrat sub. nr.5/7.01.2013) având menirea de a stabili pronunţarea divorţului pe baza acordului soţilor, determinarea bunurilor personale şi a celor comune, cota de contribuţie la dobândirea acestora din urmă, modalitatea de partaj a bunurilor şi de asumare a creditului bancar, precum şi stabilirea cuantumului şi a modalităţii de plată a pensiei de întreţinere pe care pârâtul o datorează fiicei sale minore, faptul ca ea să aibă domiciliul la mama sa şi ca părinţii să exercite în comun atribuţiile autorităţii pe care legea le-o recunoaşte.

În privinţa pensiei, părţile au stabilit ca, pentru perioada 1.01.2013 – 31.12.2014, pârâtul să plătească o pensie de întreţinere de 1.000 lunar (ce reprezintă 25% din salariul său net actualizat) respectiv suma globală de 24.000 lei despre care s-a afirmat că a fost predată reclamantei G.R.D. o dată cu încheierea convenţiei.

Pentru perioada ce va debuta cu 1.01.2015, s-a stabilit că pensia se va achita în procent de 25% din veniturile nete, conform hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa.

Aceeaşi înţelegere cu privire la modalitatea de plată a pensiei de întreţinere de către pârât a fost consemnată şi separat, printr-o altă convenţie (înregistrată sub nr. 6/7.01.2013), în care reclamanta G.R.D. a declarat, la fel ca şi în precedenta, că ar fi primit, cu acest titlu de la pârât suma de 24.000 lei.

Aceste convenţii privitoare la reglementarea obligaţiei pârâtului de întreţinere a minorei puteau fi, într-adevăr, expresia corectei interpretări a dispoziţiilor art. 533 alin. (3) C. civ., care permite ca întreţinerea să poată fi executată prin plata anticipată a unei sume globale pentru un anume interval de timp sau pentru întreaga perioadă pentru care se datorează întreţinerea.

Acceptarea de către instanţă, ca probă pentru statuarea asupra problemei pensiei de întreţinere, a unei asemenea înţelegeri permise de lege nu se poate însă face întrucât unele condiţii ale sale au fost schimbate printr-o altă convenţie (cea cu nr. 7/7.01.2013), prin care s-a stabilit că, în schimbul stingerii datoriei pe care reclamanta G.R.D. o are faţă de pârâtul G.F., ea să accepte neplata de către el a pensiei de întreţinere pe seama minorei G.E.-I. pentru intervalul 1.01.2013 – 31.12.2014, împrejurare care confirmă ceea ce reclamanta a susţinut constant şi anume faptul că ea nu a primit în realitate suma de 24.000 lei cu titlu de plată anticipată şi globală a pensiei de întreţinere cuvenită fiicei lor minore, aşa cum nereal se consemnase în primele două acte menţionate.

De altfel, acest aspect a fost recunoscut de însuşi pârâtul G.F. la interogatoriul ce i-a fost luat de către instanţa de apel.

Desigur că, în spiritul respectului pe care fiecare din soţi şi-l datorează chiar şi după încetarea căsătoriei şi al încrederii pe care trebuie să o aibă în buna-credinţă cu care şi-au asumat obligaţii reciproce prin liberul lor acord de voinţă, aceste obligaţii consemnate în cele trei convenţii ar fi putut fi îndeplinite ca atare de către fiecare din părţi, ştiut fiind că rezolvarea pe cale amiabilă a conflictelor este cea pe care o recomandă şi legea.

Refuzul însă al reclamantei de a da curs acestor înţelegeri complementare prin aducerea în discuţia instanţei a problemei imputării pensiei de întreţinere cuvenită minorei, reprezintă o dezicere a sa de termenii şi condiţiile obligaţiilor pe care şi le-a asumat în acest fel, dar impune Curţii a constata că interpretarea în context a dispoziţiilor legale în materie a fost în mod greşit făcută de instanţele anterioare.

Această concluzie este îndreptăţită de aceea că instituţia compensării convenţionale a obligaţiilor nu putea opera, în primul rând, pentru faptul că cele două creanţe nu aveau caracter de reciprocitate, respectiv pentru că părţile nu aveau fiecare în mod personal şi în acelaşi timp atât calitatea de debitor, cât şi calitatea de creditor (în această din urmă privinţă una din obligaţii îl avea creditor pe pârât, iar cealaltă pe fiica minoră a părţilor).

În al doilea rând, compensaţia nu putea opera nici măcar parţial prin imputarea plăţii pensiei de întreţinere (datorată de pârât fiicei sale minore) asupra datoriei pe care reclamanta o are faţă de el, ca urmare a partajului bunurilor comune, întrucât creanţa privind întreţinerea are caracter insesizabil [art. 514 alin. (3) Cod civil şi art. 406 lit. d) din Codul de procedură civilă din 1865 sub imperiul căruia a debutat acţiunea, regăsit în acelaşi conţinut şi în art. 726 lit. f) din actualul Cod de procedură civilă], fiind un drept care aparţine în mod exclusiv copilului minor şi la care, niciunul din părinţi, în numele acestuia nu pot renunţa (art. 515 Cod civil) fie şi temporar.

Concluzionând, rezultă că luarea în considerare a pensiei de întreţinere pe care pârâtul o datorează fiicei sale minore rămasă în grija reclamantei pentru compensarea datoriei pe care aceasta din urmă o are faţă de el, este o înţelegere ce contravine dispoziţiilor legale menite a proteja copilul minor şi interesele sale, motiv pentru care, chiar dacă părinţii lui şi-au asumat-o cu bună-credinţă, nu poate produce efectele juridice pe care ei le-au dorit.

În atare condiţii, întrucât părţile au decis amiabil după investirea instanţei stabilirea locuinţei minorei la mama sa, pârâtul va fi obligat să plătească pentru aceasta o pensie de întreţinere în cuantumul pe care şi l-a asumat, însă începând cu data de 7.01.2013 [care este data introducerii acţiunii şi data de referinţă în materie prevăzută de art. 532 alin. (2) Cod civil], iar nu cu data de 1.01.2013 (cum a solicitat recurenta) sau cu data de 1.01.2015 (cum se stipula în înţelegerea părţilor), sens în care se impune admiterea recursului reclamantei şi schimbarea, pe cale de consecinţă, a celor două hotărâri anterioare, urmând a fi menţinute ca legale şi temeinice celelalte dispoziţii.

Domenii speta

Spete similare