Pretentii

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA CONSTANŢA

SECTIA CIVILĂ

Dosar civil nr 9126/212/2007

SENTINTA CIVILA NR 2907

ŞEDINŢA PUBLICĂ DIN DATA DE 18.02.2009

Pe rol judecarea acţiunii civile formulată de reclamanta MC, în contradictoriu cu  pârâtul RR, , având ca obiect pretentii.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică, se  prezintă pentru reclamanta avocat  EP, lipsă fiind paratul.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:

Apărătorul reclamantei depune la dosar interogatoriul pentru a fi administrat paratului.

Instanta constata ca desi legal citat, paratul nu se prezinta pentru administrarea probei cu interogatoriu..

Nemaifiind alte probe de administrat, instanţa, din oficiu, pune în discuţia părţilor caracterul abuziv al clauzei penale cuprinsă în art. 6.1 din condiţiile generale anexate la contractul de furnizare a serviciilor de telefonie mobilă, în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori şi de disproporţia vădită dintre cuantumul penalităţilor şi prejudiciul efectiv, urmând ca reclamanta să se refere la acest aspect pe fondul cauzei.

Având cuvântul pe fond, reprezentantul reclamantei solicită admiterea acţiunii astfel cum a fost modificata, cu cheltuieli de judecată. În ceea ce priveste dispozitiile Legii nr 193/2000, instanta nu este investita de parte cu o cerere in sensul art 14 din Lege, iar controlul respectării dispoziţiilor acestei legi se realizeaza de organele ablitate.

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 9126/212/ 08.06.2007, creditoarea MC a solicitat, în cadrul procedurii somaţiei de plată, obligarea debitorului RR la plata sumelor de: 99,59 USD, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea serviciilor telefonice neachitate, 1.820,41 lei reprezentând penalităţi convenţionale în cuantum de 0,5%/zi de întârziere aferente debitului principal neachitat calculate de la scadenţa fiecărei facturi anexate şi data de 15.06.2007; contravaloarea penalităţilor convenţionale în cuantum procentual de 0,5%/zi de întârziere aferente debitului restant calculate în continuare respectiv, de la data de 16.06.2007 şi data plăţii efective, dobânda legală aferentă debitului principal, de la scadenţa fiecărei sume care îl compune, până la plata efectivă, precum şi obligarea debitorului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, creditoarea a arătat, în esenţă, că are calitatea de cesionară a creanţelor deţinute de VR asupra debitorului. S-a mai menţionat că debitorul a luat cunoştinţă de cesiune ca urmare a notificării conform art. 1393 Cod civil. Cedenta a prestat debitorului servicii de telefonie mobilă din al căror preţ a rămas neachitată suma de 334,61 lei (99,59 USD), deşi scadenţa a fost depăşită. Cesionara a precizat faptul că a efectuat procedura prealabilă a concilierii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile O.G. nr. 5/2001.

În dovedirea cererii, creditoarea a depus la dosar, în conformitate cu originalul, un set de înscrisuri: contract pentru prestarea serviciilor de către M model condiţii generale; facturile emise în contul debitorului; contract de cesiune de creanţă; notificarea cesiunii; invitaţie la conciliere directă şi confirmarea de primire a acesteia.

Prin precizările depuse prin serviciul registratură în data de 27.11.2008 – comunicate debitorului odată cu citarea pentru termenul din data de 14.01.2009 –, creditoarea a înţeles să solicite obligarea debitorului la plata plata sumelor de: 99,59 USD, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea serviciilor telefonice neachitate, 1.820,41 lei reprezentând penalităţi convenţionale în cuantum de 0,5%/zi de întârziere aferente debitului principal neachitat calculate de la scadenţa fiecărei facturi anexate şi data de 15.06.2007; contravaloarea penalităţilor convenţionale în cuantum procentual de 0,5%/zi de întârziere aferente debitului restant calculate în continuare respectiv, de la data de 16.06.2007 şi data plăţii efective, pe calea dreptului comun.

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 178,36 lei taxă judiciară de timbru şi cu 3 lei timbru judiciar.

Pârâtul, deşi legal citat, nu a depus întâmpinare şi nu s-a prezentat la judecarea cauzei.

În cauză, instanţa a administrat, proba cu înscrisuri. În ceea ce priveşte proba cu interogatoriul pârâtului, instanţa a constatat imposibilitatea administrării acestei probe datorită lipsei nejustificate a părţii în discuţie la termenul din data de 18.02.2009.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

Conform contractului de prestări servicii şi a condiţiilor generale depuse la dosar, la data de 22.12.2003, între pârât şi M s-a încheiat contractul seria POS nr. 01093840, având ca obiect furnizarea de servicii de telefonie mobilă C Prin condiţiile generale anexate contractului şi care fac parte din acesta, M . s-a obligat să presteze servicii de comunicaţii electronice (art. 1), iar pârâtul s-a obligat să plătească tariful pentru aceste servicii, în termen de cel mult 14 zile de la emiterea facturilor de către reclamantă (art. 5).

În temeiul contractului menţionat anterior, M a emis, în contul pârâtului, facturile fiscale ataşate la dosarul cauzei, neachitate de pârât, deşi scadenţa a fost cu mult depăşită.

În cursul anului 2006, M şi-a modificat actul constitutiv al societăţii, prin act adiţional, în sensul schimbării denumirii firmei în V Instanţa reţine că acest fapt este notoriu, astfel încât nu mai este necesară ataşarea la dosarul cauzei a încheierii judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti cu privire la înregistrarea acestor menţiuni.

Din contractul depus la filele 21 – 24 în dosar reiese că M . a cesionat creanţa avută asupra pârâtului din prezenta cauză către reclamantă. Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, cesiunea de creanţă a fost notificată pârâtului, fiind respectate dispoziţiile art. 1393 alin. 1 Cod civil.

De asemenea, din înscrisurile depuse la dosar instanţa reţine că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute la art. 720 ind. 1 şi urm. C.proc.civ., în ceea ce priveşte încercarea concilierii directe, demersurile sale rămânând, însă, fără rezultat.

Examinând obiectul prezentei cereri în contextul arătat, instanţa reţine că reclamanta a făcut dovada existenţei convenţiei încheiate între părţi. Fiind vorba de un contract sinalagmatic şi cu executare succesivă, ca urmare a dovedirii raporturilor iniţiale se naşte prezumţia de neexecutare a obligaţiilor de către pârât, precum şi prezumţia de culpă a acestuia în neexecutarea obligaţiei asumate, fiind în sarcina pârâtului probarea executării obligaţiei. În acest sens, art. 969 C.Civ. prevede obligativitatea respectării convenţiilor legal făcute între părţile contractante. În caz contrar, este antrenata răspunderea contractuală a părţii care şi-a nesocotit obligaţiile.

Având în vedere considerentele expuse, dat fiind că s-a făcut dovada, conform art. 1169 C.civ. şi art. 129 alin. 1 texa finală C.proc.civ., de către reclamantă a existenţei obligaţiei pârâtului de a plăti suma de 99,59 USD, echivalent în lei la data plăţii, iar acesta din urmă nu a făcut dovada plăţii acestei sume, instanţa, urmează să admită primul capăt al cererii referitor la debitul principal.

Referitor, însă, la capătul de cerere privind acordarea penalităţilor de întârziere convenţionale, instanţa reţine că prin clauza nr. 6.1 din contratul încheiat între pârât şi cesionară, pârâtul s-a obligat ca, pentru sumele neplătite la termen, să achite penalităţi convenţionale de 0,5%/zi de întârziere – precizându-se totodată expres că totalul acestor penalităţi poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.

Analizând legalitatea acestei clauze în raport cu disp. art. 4 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 65/2002, instanţa o apreciază ca fiind o clauză abuzivă, întrucât nu a fost negociată direct, ci cuprinsă în condiţiile generale contractuale stabilite unilateral de cedentă – fiind stabilită în detrimentul consumatorului şi creând un dezechilibru evident între drepturile şi obligaţiile părţilor, prin cuantumul exagerat al acestor penalităţi. Astfel, instanţa apreciază că această clauză se circumscrie ipotezei reglementate de lit. i) a Anexei la Legea nr. 193/2000, întrucât obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant. Pentru calificarea ca abuzivă a acestei clauze contractuale, instanţa are în vedere şi amploarea şi continuitatea ce caracterizează activitatea comercială a cedentei, împrejurare ce exclude un prejudiciu de mărimea celui pretins prin prezenta cerere de către reclamantă, mai ales că debitul principal şi implicit penalităţile sunt calculate ca echivalent al unei sume exprimate în valută, reclamanta fiind astfel la adăpost de riscul inflaţional.

În ceea ce priveşte invocarea, din oficiu a caracterului abuziv al clauzei penale cuprinsă în art. 6.1 din condiţiile generale anexate la contractul de furnizare a serviciilor de telefonie mobilă, în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr.193/2000, instanţa constată că trebuie avut în vedere faptul că actul normativ menţionat anterior a fost adoptat pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare. Astfel, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană de Justiţie (C.E.J.), în repetate rânduri, stabilind că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 presupune ca instanţa naţională să poată verifica, din oficiu, dacă o clauză a contractului dedus judecăţi are sau nu caracter abuziv.

În acest sens, în cauza Murciano Quintero (C – 240/98) C.E.J. a stabilit că “Obiectul urmărit prin articolul 6 al Directivei nr. 93/13, care impune statelor membre să prevadă că aceste clauze abuzive nu îi leagă pe consumatori, nu ar putea fi atins dacă aceştia din urmă ar trebui să se găsească în faţa situaţiei de a invoca ei înşişi caracterul abuziv al acestor clauze. În litigiile a căror valoare este deseori limitată, onorariile avocaţilor pot fi superioare sumei în discuţie, ceea ce-l poate descuraja pe consumator de a se apăra împotriva aplicării unei clauze abuzive.[..] În consecinţă, protecţia efectivă a consumatorului nu poate fi asigurată decât în măsura în care judecătorului naţional i se recunoaşte posibilitatea de a aprecia din oficiu o asemenea clauză.”

Faţă de aceste aspecte, instanţa apreciază că nu pot fi primite susţinerile reclamantei potrivit cărora cenzurarea clauzelor contractuale se realizează, în aplicarea legii nr. 193/2000, numai în contextul controlului judecătoresc asupra actelor administrative întocmite pentru sancţionarea contravenţională a comerciantului. O astfel de interpretare ar lipsi, practic, de efecte legea amintită.

Reclamanta invocă, în esenţă, faptul că deşi instanţa de judecată are deplină competenţă în controlarea actelor administrative întocmite de agenţii constatatori pentru sancţionarea contravenienţilor, conform dispoziţiilor cuprinse în O.G. nr. 2/2001, nu se poate reţine că ar putea, din oficiu, să constate ea însăşi săvârşirea unei atare contravenţii.

Deşi instanţa are rezerve faţă de opinia exprimată de reclamantă în această materie, constată că nu este aceasta ipoteza incidentă în cauză. Astfel, analizându-se dispoziţiile legii menţionate, inclusiv cele cuprinse în capitolul III, se poate observa că procesele – verbale încheiate de organele de control nu sunt unele de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii.

Ca atare, organele de control încheie aceste procese – verbale prin care doar se constată anumite împrejurări de fapt. Nu se poate nici măcar reţine că aceste procese – verbale sunt numai de constatare a contravenţiei, sancţiunea urmând a fi aplicată de instanţă, din moment ce, astfel cum reiese din art. 12 din Legea nr. 193/2000, procesul – verbal încheiat se trimite automat instanţei de judecată, care decide dacă respectivele dispoziţii contractuale sunt sau nu abuzive.

În domeniul analizat, astfel cum reiese chiar din dispoziţiile legii, instanţa de judecată este singura îndreptăţită să constate că o anumită clauză este abuzivă sau nu.

În ceea ce priveşte solicitarea reprezentantului reclamantei de a face aplicarea în cauză a art. 225 C.proc.civ. – cu referire la împrejurarea neprezentării nejustificate a pârâtului la administrarea probei cu interogatoriu – instanţa reţine că acest articol reprezintă o prezumţie simplă pe care legea doar o recomandă judecătorului, fără, însă, a o impune.

Instanţa nu va face aplicarea acestei prezumţii în cauza de faţă având în vedere că împrejurarea neprezentării nejustificate a pârâtului la administrarea probei cu interogatoriu nu se coroborează cu niciun al mijloc de probă administrat în cauză. Mai mult, în ceea ce priveşte întrebarea cu nr. 2 din interogatoriul propus de reclamantă, instanţa reţine că nu se poate da vreo relevanţă juridică neprezentării nejustificate a pârâtului la interogatoriu din moment ce este de notorietate – nefiind, deci, necesară vreo dovadă în acest sens – faptul potrivit căruia clauzele cuprinse în condiţiile generale anexate la contractul de furnizare a serviciilor de telefonie mobilă nu se negociază. Acestea fac parte dintr-un contract cadru – de adeziune – cu un conţinut prestabilit, consumatorul neavând posibilitatea expunerii punctului de vedere. Din moment ce contractele în discuţie au un conţinut prestabilit, consumatorul nu are decât posibilitatea semnării acestuia în forma impusă, în măsura în care doreşte să beneficieze de serviciile respective. 

Pe cale de consecinţă, instanţa apreciază ca fiind echitabilă plafonarea acestor daune moratorii la nivelul cuantumului debitului principal – acest criteriu bucurându-se de o consacrare legală în art. 4 al. 3 din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale.

Faţă de aceste considerente, instanţa va admite în parte cererea reclamantei şi va dispune obligarea pârâtului la plata sumelor de 99,59 USD, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea serviciilor telefonice neachitate şi 99,59 USD, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de penalităţi de întârziere.

Având în vedere prevederile art. 274 C.pr.civ., instanţa va admite şi cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată şi va dispune obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 245,01 lei cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Admite în parte cererea modificată, formulată de reclamanta C , în contradictoriu cu  pârâtul RR  Obligă pârâtul la plata sumei de 99,59 USD – echivalent în lei la data plăţii –  lei reprezentând preţ al serviciilor de telefonie mobilă – debit principal.

Obligă pârâtul la plata sumei de 99,59 USD – echivalent în lei la data plăţii –  reprezentând penalităţi de întârziere.

Obligă pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 245,01 lei.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 18.02.2009.

Red / dact jud ATE:  27.03.2009

4 exemplare

Domenii speta

Spete similare