1.Funcţionari publici. Acţiune având ca obiect acordarea premiului anual aferent anului 2010. Obligativitatea aplicării Deciziei în interesul legii nr. 21/18.11.2013 a iccj.

Prin sentinţa civilă nr. 5825/CA/21.11.2013 a Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea formulată de reclamanţii D.G., M.E., C.C., T.G., A.D., D.G., M.L., C.E.G., S.P.L., I.L., P.A., B.A., O.S., P.D. în contradictoriu cu pârâţii M.J., C.A.B. şi T.B.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în fapt, reclamanţii au calitatea de funcţionari publici în cadrul T.B., conform adeverinţei emise de T.B. depusă la fila 24 dosar.

În drept, tribunalul a reţinut că prin art. 25 alin. 1 din L. nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pentru activitatea desfăşurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizaţiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea, iar conform art. 25 alin. 4, plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.

Tribunalul a mai reţinut că prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 pentru personalul plătit din fonduri publice s-a prevăzut că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.

Prin Decizia în interesul legii nr. 21/18.11.2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară  a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispoziţiilor art.1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.

Tribunalul a mai reţinut că din adeverinţele depuse de reclamanţi la filele 81-94 dosar, rezultă că aceştia au beneficiat cu începere din luna ianuarie 2011 de majorarea cu 15% a venitului brut lunar în baza prevederilor Legii nr. 285/2010.

Din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor legale evocate, rezultă că legiuitorul a eşalonat plata acestor sume, iar creşterile salariilor din sectorul bugetar au inclus şi suma unică, aferentă premiului anual solicitat prin cererile de chemare în judecată.

Obligarea angajatorilor la plata distinctă a sumelor aferente acestui premiu după abrogarea expresă a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 330/2009 este lipsită de suport legislativ, iar în soluţionarea cererilor de chemare în judecată având acest obiect, instanţele nu pot proceda la un examen de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 în condiţiile în care acesta a fost efectuat de Curtea Constituţională, în cadrul controlului de constituţionalitate constatându-se că aceste prevederi legale nu conţin elemente de retroactivitate şi nici nu încalcă dreptul de proprietate al reclamanţilor. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1655/2010, nr. 784/2010).

Prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că prin această soluţie legislativă, reclamanţii nu au fost lipsiţi de un „bun” într-o modalitate incompatibilă cu exigenţele art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la anumite beneficii băneşti în calitate de salariat nu este un drept de sine stătător, consacrat ca atare de Convenţie, ci a fost asimilat, în jurisprudenţa curţii, în anumite condiţii, unui drept de proprietate.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut o  distincţie esenţială între dreptul de a primi, în viitor, un salariu câştigat pentru o muncă prestată şi dreptul de a primi, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum (Lelas vs. Croaţia, cererea nr.55555/08, hotărâre din 20 mai 2010, §. 58; Vilho Eskelinen ş.a. vs. Finlanda, cererea nr.63235/00, hotărâre din 19 aprilie 2007, §. 94).

Totodată, s-a reţinut că, în materia drepturilor salariale, statele se bucură de o largă marjă de apreciere în a determina oportunitatea şi intensitatea măsurilor adoptate, iar instanţa de contencios european a declarat în mod constant că respectă modalitatea în care statele membre concep imperativele utilităţii publice, cu excepţia cazului în care raţionamentul acestora se dovedeşte în mod vădit lipsit de orice temei rezonabil (Felicia Mihăieş şi Gavril Senteş vs. România, cererile nr. 44232/11 şi nr. 44605/11, §.19).

Ca atare, tribunalul a reţinut că statul este cel în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat, putând dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor asemenea beneficii prin modificări legislative  corespunzătore, însă atunci când o dispoziţie legală este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate au fost respectate, autorităţile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora (Kechko vs. Ucraina, cererea nr. 63134/00, hotărâre din 8 noiembrie 2005, §23).

Or, în privinţa premiului pentru anul 2010, dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 care consacrau acest drept au fost abrogate în mod expres prin art. 39 lit. w) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a stabilit o altă modalitate de plată a sumelor aferente.

Prin urmare, tribunalul a constatat că nu s-a adus vreo atingere dreptului reclamanţilor, aceştia având în continuare beneficiul său dar sub forma majorărilor salariale acordate în cuantum de 15%.

În ceea ce priveşte Directiva CE 2000/78 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, tribunalul a constatat că aceasta nu are aplicabilitate în cauză întrucât reclamanţii nu au fost supuşi unui regim discriminatoriu şi nici nu au argumentat de altfel o atare apărare.

În final, tribunalul a reţinut că nu poate depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti, adăugând la lege, ci doar legiuitorul poate stabili drepturile salariale suplimentare, condiţiile de acordare şi cuantumul acestora.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii D.G., M.E., C.C., T.G., S.P.L., A.D., D.G., C.E.G., M.L., I.L., P.A., B.A., O.S. şi P.D. a declarat recurs, în termenul legal, prin care au solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivare, a arătat că prima instanţă a pronunţat o sentinţă nelegală şi netemeinică, deoarece nu a avut în vedere că dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogate numai prin Legea nr. 284/2010.

În opinia recurenţilor, tribunalul nu a făcut distincţia între noţiunile de „drept subiectiv”, „obligaţie” şi „plată”, în cazul de faţă, dreptul subiectiv invocat fiind posibilitatea de a cere angajatorului să remită nişte sume de bani cu titlu de premiu anual cuvenit în considerarea muncii exercitate în anul 2010, drept corelativ căruia îi revine angajatorului îndatorirea de a achita aceste sume, plata având semnificaţia remiterii materiale a sumei în discuţie.

Împrejurarea că stingerea obligaţiei angajatorului are loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are nici o relevanţă, în opinia recurenţilor, referitor la existenţa şi consacrarea legislativă a dreptului la premiu, dreptul fiind realizat efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010.

Recurenţii au mai arătat că, fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecţie a art. 1 din Primul protocol al CEDO, el constituind un „bun” în sensul acestui text, astfel cum au interpretat organele de aplicare a Convenţiei şi, prin urmare, prima instanţă ar fi trebuit să cerceteze dacă aplicarea art. 8 din Legea nr. 285/2010 aduce atingere unui drept fundamental ce li se cuvine.

Astfel, recurenţii au invocat faptul că instanţa de fond avea competenţa de a constata  inaplicabilitatea unei norme de drept intern pe motivul că aceasta aduce atingere unui drept fundamental al uneia dintre părţi, reglementat de un act normativ internaţional, în temeiul art. 20 din Constituţie, chiar şi în situaţia în care Curtea Constituţională a exercitat controlul de constituţionalitate a normei interne.

În opinia recurenţilor, art. 8 din Legea nr. 285/2010 aduce atingere dreptului lor de proprietate consacrat de art. 1 din Primul protocol al CEDO, respectiv aplicarea legii interne a produs efecte contrare Convenţiei în cazul de faţă.

Din analiza jurisprudenţei CEDO (Cauza Lelas v. Croaţia, Cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei, Cauza Bahceyaka c. Turciei, Cauza Kechko c. Ucrainei), recurenţii au arătat că prima instanţă avea obligaţia de a constata că dreptul de a primi venituri salariale poate face parte din obiectul protecţiei art. 1 din Primul protocol al CEDO, dacă are o fundamentare în legislaţia internă. Or, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 01.01.2011, o fundamentare în legislaţia internă în art. 25 din Legea nr. 330/2009.

Recurenţii au arătat că nu au solicitat acordarea în continuare, după data de 01.01.2011, a acestui premiu, ci acordarea lui pentru anul 2010, când era consacrat în legislaţia internă, fiind realizat prin epuizarea ultimei zile a anului 2010.

Faţă de redactarea art. 8 arătat anterior, recurenţii au arătat că amânarea, eşalonarea sau compensarea unor sume de bani ce li se cuvin nu constituie, în sine, o încălcarea a dreptului de lor de proprietate, înscriindu-se în marja de apreciere a statului în ceea ce priveşte posibilităţile concrete de plată. Însă, aceste norme nu pot fi considerate o amânare sau eşalonare a plăţii acestor sume, legiuitorul folosind terminologia clară „nu se mai acordă”. În plus, recurenţii au mai arătat că, din interpretarea gramaticală a termenilor folosiţi de legiuitor, rezultă că acesta, acordând o anumită creştere a salariilor în sectorul bugetar, a inclus în cuantumul acestei creşteri şi cuantumul sumei unice ce trebuia acordată cu titlu de premiu anual pe perioada anului 2010.

În speţă, recurenţii consideră că nu a avut loc o compensare concretă şi nici nu se poate accepta o astfel de compensare legală deoarece, în acest caz, ar fi trebuit ca aceste creşteri salariale să se acorde diferenţiat, luându-se în considerare îndreptăţirea fiecăruia de a primi anumite sume cu titlu de premiu anual pe anul 2010, iar nu în mod unitar şi egal. În plus, au mai arătat că aceste creşteri salariale au avut la bază criterii precum – gradul sau treapta salarială, vechimea în muncă, vechimea în funcţie sau, după caz, în specialitate, dobândite în condiţiile legii până la data de 31.12.2010, care sunt criterii fără nici o legătură cu premiul anual aferent anului 2010.

În drept a fost invocată aplicarea art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, Legea nr. 304/2004, Legea nr. 285/2010.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997, modificată.

Intimaţii, deşi legal citaţi nu au formulat întâmpinare în condiţiile art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe în recurs.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, a art. 304 Cod procedură civilă. şi recursul declarat de reclamanţii D.G., M.E., C.C., T.G., S.P.L., A.D., D.G., C.E.G., M.L., I.L., P.A., B.A., O.S. şi P.D., curtea constată că acesta este neîntemeiat.

Motivul de recurs invocat în cauză de către recurenţii reclamanţi, structurat în mai multe argumente, este acela prima instanţă a pronunţat o hotărâre cu încălcarea/aplicarea greşită a legii, motiv care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, nu este fondat.

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, prin Decizia în interesul legii nr. 21/18.11.2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară  a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispoziţiilor art.1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.

În considerentele acestei decizii ICCJ a reţinut că „Dreptul de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor celui lucrat s-a stins odată cu abrogarea Legii-cadru nr. 330/2009, fiind înlocuit cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă. Prin modificarea formei de executare a obligaţiei de plată a premiului anual, legiuitorul a acţionat în limitele marjei de intervenţie, recunoscută în domeniul politicii salariale, neexistând o încălcare a dreptului de proprietate privată al personalului plătit din fonduri publice asupra acestei creanţe de natură salarială. În concluzie, premiul anual aferent anului 2010, reglementat iniţial prin art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, a fost inclus, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, de către legiuitor în noua reglementare salarială, sub forma unor majorări salariale stabilite în art. 1 din Legea nr. 285/2010, fără a mai putea fi acordat în forma supusă vechii reglementări”.

Această decizie are caracter obligatoriu pentru instanţele de judecată, conform art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod procedură civilă, atât cu privire la dispozitiv, cât şi cu privire la considerentele avute în vedere de ICCJ, acestea din urmă configurând soluţia juridică adoptată.

Prin urmare, faţă de forţa obligatorie a acestei decizii, sub cele două aspecte, curtea va înlătura argumentele recurenţilor referitoare la faptul că prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 aduce atingere dreptului lor de proprietate consacrat de art. 1 din Primul protocol al CEDO.

Nu poate fi reţinut nici argumentul referitor la faptul că tribunalul nu a făcut distincţia între noţiunile de „drept subiectiv”, „obligaţie” şi „plată”. Decizia nr. 21/2013 a ICCJ a tranşat, în considerente şi acest aspect, reţinând că dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 instituie o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă, iar, prin această modificare a formei de executare a obligaţiei de plată a premiului anual, legiuitorul a acţionat în limitele marjei de intervenţie, recunoscută în domeniul politicii salariale, neexistând o încălcare a dreptului de proprietate privată al personalului plătit din fonduri publice asupra acestei creanţe de natură salarială.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, curtea va respinge recursul declarat de recurenţii reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 5825/CA/21.11.2013 a Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Domenii speta

Spete similare