Redobândirea dreptului de proprietate, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti în contradictoriu cu statul.

Vânzări cumpărări

 Redobândirea dreptului de proprietate, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti în contradictoriu cu statul. Exercitarea ulterior a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, având ca obiect imobilul retrocedat. Buna credinţă a chiriaşilor cumpărători. Dreptul fostului proprietar de culege fructele civile, de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare.

art.485, 486 şi art. 998-999 din Codul civil din 1864

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ condiţiile existenţei prejudiciului, faptei ilicite, raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi prezenţa vinovăţiei.

Ocuparea fără titlu a imobilului proprietatea altei persoane constituie o fapta ilicită şi o încălcare a caracterului exclusiv şi absolut a dreptului de proprietate recunoscut de art.480 C.civ. şi art.44 din Constituţie, prejudiciul cauzat proprietarului bunului folosit fără drept reprezentându-l tocmai lipsa de folosinţă a imobilului. În speţă, nu se poate vorbi despre o faptă ilicită constând în ocuparea fără  titlu a  imobilului, câtă vreme pârâţii au părăsit imobilul înainte de desfiinţarea titlului lor în mod irevocabil. Nefiind îndeplinită condiţia premisă a atragerii răspunderii civile delictuale,  instanţa nu a mai analizat şi celelalte condiţii, a căror întrunire trebuie să fie cumulativă.  Reaua credinţă a pârâţilor a făcut obiectul judecăţii, aşa încât, de abia la data rămânerii irevocabile a sentinţei civile sus menţionate, aceştia au devenit posesori de rea credinţă, căci s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, că titlul autorului lor era viciat. Or, anterior acestei date, respectiv la data de, pârâţii  părăsiseră imobilul din litigiu. Or, lipsa unui singur element al răspunderii civile delictuale, respectiv a faptei ilicite, face ca aceasta să nu mai poată fi antrenată.

(Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a-IV-a Civilă, decizia civilă nr.1724/18.10.2013, în dosarul nr.28967/299/2011)

Prin cererea din 06.07.2011, reclamantele A.Mşi P.I. i-a chemat în judecată pe pârâţii R.M şi R.M, pentru a fi obligaţi în solidar la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune.

În motivare au arătat, că prin sentinţa civilă nr. 3764/06.03.2009 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin respingerea apelului în baza deciziei civile nr. 364 A/18.03.2010 şi irevocabilă prin respingerea recursului în baza deciziei civile nr. 36 R725.01.211 a Curţii  de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă  şi pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, a fost admisă acţiunea precizată formulată de către ele împotriva pârâţilor R.M.,R.M şi Municipiului Bucureşti prin Primarul General, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. /31987/01.06.2000 încheiat între pârâţi, iar aceştia au fost obligaţi să lase reclamantelor, în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 12 din imobilul situat în  Bucureşti,  C.D nr., sector 1.

Vânzarea de către Municipiul Bucureşti către pârâţi a apartamentului din litigiu, în baza Legii nr.112/1995, în condiţiile în care era chemat în judecată pentru revendicare, în dosarul nr. 19530/1999 al Judecătoriei sectorului 1  Bucureşti, şi formulase cereri de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995, a fost considerată nelegală.

De altfel, prin sentinţa civilă nr. 5740/24.03.2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. 19530/1999, C.G.M.Ba fost obligat să le predea, în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul nr. 12, dar cu toate acestea, pârâţii au refuzat să părăsească imobilul până la data de 18.11.2010 în cadrul procedurii de executare silită. Astfel, au fost lipsite de folosinţa imobilului în perioada 01.06.2000 – 18.11.2010.

În drept, şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 485, 998 şi 999 Cod civil.

Prin întâmpinare, pârâtul R.M a solicitat respingerea acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 9443/23.05.2012 a Judecătoriei sectorului 1  Bucureşti, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material al acţiunii, dar şi acţiunea, ca neîntemeiate, iar reclamanţii au fost obligaţi la plata către pârâţi a sumei de 1700 lei cheltuieli de judecată.

La data de 15.02.2012, pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară celor trei ani calculaţi din momentul introducerii acţiunii, iar instanţa a unit cu fondul această excepţie.

Referitor la sentinţa civilă nr. 5740/24.03.2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, pârâtul a susţinut că  nu îi este opozabilă, deoarece nu a fost parte în proces. La rândul ei, sentinţa civilă nr. 3764/06.03.2009 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, a rămas irevocabilă la data de 25.01.2011, după ce, la data de 18.11.2010, fusese evacuat din imobil. În consecinţă, reclamanta nu poate dovedi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa  a reţinut că potrivit art.3 alin. (1) din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, termenul prescripţiei este de 3 ani, iar potrivit art.8 alin. (1) din acelaşi act normativ, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul  a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

În speţă, dreptul la acţiune s-a născut la data de 25.01.2011, când a fost pronunţată decizia civilă nr. 35 R de către Curtea de Apel Bucureşti, întrucât la această dată s-a constatat în mod irevocabil nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.6065/31987/01.06.2000, respectiv a titlului de proprietate al pârâţilor. Cum acţiunea de faţă a fost introdusă pe rolul instanţei la data de 06.07.2011, a fost promovată înlăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani.

Cu privire la fondul cauzei, instanţa a reţinut că prin actul de vânzare – comparare autentificat sub nr.1050/17.01.1942 de Tribunalul Ilfov – Sectia Notariat, numitul A.I. a dobândit in proprietate un teren viran în suprafaţa de 412,22 mp,  situat in Bucureşti, P.M., in perimetrul S.J., C.D si str. A.D., parte componenta din parcelele 12 si 11 situate in C.D. Pe acest teren, A I. a edificat o construcţie, aşa cum reiese din autorizaţia de construire nr. / 19.06.1942 eliberata de P.M.B. Imobilul fost preluat de stat in baza Decretului nr. 92/1950, poz., astfel cum rezulta din adresa AFI nr. /24.03.2000. A.I. a decedat la data de 25.10.1996 moştenitoarele acestuia fiind reclamantele A.M. si P.I.I, conform certificatului de moştenitor nr/18.02.1997 eliberat de B.N.F.

Prin sentinta civila nr. 5740/24.03.2000 pronunţata de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti in dosarul nr. 19530/1999, rămasa definitivă prin respingerea apelului, si irevocabila prin respingerea recursului, instanţa a admis acţiunea formulata de reclamantele A.M. şi P.I.I. în contradictoriu cu paratul C.G.M.B si a obligat paratul sa lase in deplina proprietate si liniştita posesie apartamentele nr. 8, 12, la etajul 5 si subsol din imobilul situat in Bucureşti, C.D., sector 1.

In timpul procesului, P.M.B prin SC Herăstrău Nord – SA a vândut numitului G.I. ap. 12 situat in imobilul din Bucureşti, C.D., sector 1, conform contractului de vânzare – cumpărare  nr//01.06.2000. La data de 10.08.2004 G.I. a decedat, apartamentul respectiv fiind transmis paratului R.M. prin testamentul autentificat sub nr. 16.08.2000 de Biroul Notarilor Publici G.O.M. si A.J.M, astfel cum rezulta din certificatul de legatar nr.140/28.09.2004 al aceluiaşi birou notarial.

Prin  sentinta civila nr. 3764/ 06 Martie 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti s-a constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare nr. //01.06.2000 şi au fost obligaţi paraţii sa lase reclamantelor in deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 12 din imobilul situat in Bucureşti, C.D., sector 1. Sentinţa a devenit executorie la data de 18.03.2010, ca urmare a respingerii de către Tribunalul Bucureşti, prin decizia civilă  nr. 364 A/18.03.2010 a apelului.

Instanţa a constatat că de la data la care hotărârea a devenit executorie (18.03.2010) pârâţii erau obligaţi să părăsească imobilul, iar la data de 18.11.2010 l-au şi evacuat, astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat în data de 18.11.2010. Cu toate acestea, până la rămânerea irevocabilă  a hotărârii, pârâţii erau îndreptăţiţi să se considere proprietarii imobilului.

Potrivit art. 998 C.civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar în conformitate cu dispoziţiile art.999 C.civ., „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa”.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ condiţiile existenţei prejudiciului, faptei ilicite, raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi prezenţa vinovăţiei.

Ocuparea fără titlu a imobilului proprietatea altei persoane constituie o fapta ilicită şi o încălcare a caracterului exclusiv şi absolut a dreptului de proprietate recunoscut de art.480 C.civ. şi art.44 din Constituţie, prejudiciul cauzat proprietarului bunului folosit fără drept reprezentându-l tocmai lipsa de folosinţă a imobilului.

În speţă, nu se poate vorbi despre o faptă ilicită constând în ocuparea fără  titlu a  imobilului, câtă vreme pârâţii au părăsit imobilul înainte de desfiinţarea titlului lor în mod irevocabil. Nefiind îndeplinită condiţia premisă a atragerii răspunderii civile delictuale,  instanţa nu a mai analizat şi celelalte condiţii, a căror întrunire trebuie să fie cumulativă.

Art. 485 Cod civil prevede că posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă. Această dispoziţie este o excepţie de la regula conform căreia fructele aparţin proprietarului bunului frugifer, pe temeiul exercitării fireşti a atributului jus fruendi. Ca urmare, chiar dacă proprietarul bunului frugifer care a pierdut posesia bunului o redobândeşte pe calea acţiunii în revendicare, sau ca urmare a repunerii în situaţia anterioară, după anularea convenţiei el nu va fi îndreptăţit să ceară şi restituirea fructelor de la posesorul de bună-credinţă.

În această materie, noţiunea de bună-credinţă are înţelesul prevăzut de art. 486 Cod civil  potrivit cu care, posesorul este de bună - credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute. Din analiza acestui  text, instanţa a reţinut că, pentru a fi de bună-credinţă, posesorul trebuie să aibă convingerea că are un drept de proprietate asupra bunului pe baza unui  un just titlu. Prin definiţie, justul –titlu este un titlu translativ de proprietate. Aşadar, un titlu care emană de la adevăratul proprietar, dar este nul absolut sau relativ, sau un titlu ce emană de la o persoană care nu este adevăratul proprietar, constituie just titlu în această materie.

Instanţa a reţinut că reclamantele nu au făcut dovada că pârâţii au perceput fructe civile  pentru apartamentul nr. 12 (chirie)  sau că  apartamentul a fost folosit în scopul perceperii de fructe pe care pârâţii nu le-au perceput.

În consecinţă,  a constatat că nu sunt întrunite în cauză condiţiile cerute de art. 998-999 C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în persoana pârâţilor.

Împotriva sentinţei,  a declarat apel reclamanta P.I. care a preluat şi calitatea reclamantei A.M. decedată la 30.04.2012, în calitate de moştenitoare a acesteia.

În motivare, a susţinut nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei pronunţate, în condiţiile în care a făcut dovada întrunirii elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale şi a faptului că pârâţii au fost posesori de rea credinţă care trebuie să restituie fructele lucrului nerestituit.

Prin decizia civilă nr. 120 A/17.02.2013, Tribunalul Bucureşti- Secţia a IV-a Civilă, a respins apelul ca nefondat.

În considerente, instanţa a reţinut că în cauză, nu s-a făcut dovada că intimaţii pârâţi ar fi perceput fructe civile, respectiv chirii, rente, etc. pe perioada în care au fost proprietarii bunului.

Cererea reclamantei s-a întemeiat atât pe dispoziţiile art. 485 Cod civil, cât şi pe dispoziţiile art. 998, 999 Cod civil, însă nu a făcut dovada săvârşirii vreunei fapte ilicite de către pârâţi, căci nu aceştia au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu M.B., ci defunctul G.I., autorul lor.

 Împotriva deciziei, a declarat recurs reclamanta P.I.I., care, în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a pretins că în baza art. 485 Cod civil, posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credinţă. Ori, niciodată posesorul de bună credinţă nu a dobândit dreptul de a culege fructele. El este dator de a înapoia productele împreună cu lucrul, dar şi fructele acestuia. Reaua credinţă a pârâţilor s-a stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel încât,  faptul că aceştia au perceput sau nu în mod efectiv fructele bunului  este nerelevant.

Argumentaţia instanţei precum că pârâţii nu au săvârşit o faptă ilicită, fiind succesori cu titlu particular ai defunctului G.I., cumpărătorul imobilului din litigiu în baza Legii nr. 112/1995 contravine dispoziţiilor art. 998 Cod civil. Constatând nulitatea absolută a contractului, instanţa a reţinut că prin încheierea contractului între M.B. şi G.I., s-a urmărit fraudarea drepturilor reclamantelor, întrucât,  pe baza unor minime diligenţe,  părţile contractante ar fi putut afla despre situaţia juridică a imobilului, în sensul că exista o cerere de restituire formulată în baza Legii nr. 112/1995 şi o hotărâre judecătorească de admitere a acţiunii în revendicare.

Pentru perioada 01.06-2000 - 10.08.2004, pârâţii răspund pentru pasivul succesoral, în calitate de moştenitori testamentari ai numitului G.I. decedat la 10.08.2004.

Pentru perioada 10.08.2004 - 18.11.2010, pârâţii nu pot fi consideraţi de bună credinţă, căci la data de 29.09.2005, iar reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză a acestora, astfel că au avut cunoştinţă de viciile titlului lor şi au fost de rea credinţă.

Prin decizia civilă nr.1724/18.10.2013 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti- Secţia a-IV-a Civilă, a fost respins ca nefondat, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă P.I.I. împotriva deciziei civile nr.120A/07.02.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă în dosarul nr.28967/299/2011, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi R.M. SI R.M.

În motivarea deciziei, s-au reţinut următoarele:

 Conform art. 485 Cod civil posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credinţă; în cazul contrar, el este dator de a înapoia productele împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică. Din examinarea textului sus menţionat rezultă că posesorul câştigă proprietatea fructelor, dacă posedă cu bună credinţă.

Prin art. 486 Cod civil, se explicitează în sensul că posesorul  este de bună credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărui  vicii nu-i sunt cunoscute. El încetează de a fi cu bună credinţă, din momentul când aceste vicii îi sunt cunoscute, astfel cum se menţionează în mod expres prin dispoziţiile art. 487 Cod civil.

În speţă, pârâţii au dobândit prin succesiunea de după defunctul Gorcea Ion decedat la 10.08.2004, apartamentul nr. 12 din C.D., et.5  sector 1  Bucureşti. Autorul lor a dobândit acelaşi imobil prin cumpărare în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 6065/31987/01.06.2000.

Sentinţa civilă nr. 5740/24.03.2000 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti prin care pârâtul C.G.M.B. a fost obligat să predea reclamantelor A.M. şi P.I. apartamentul din litigiu, nu este opozabilă nici reclamantului, şi nici autorului său, de vreme ce aceştia nu au fost părţi în proces.

Pe perioada desfăşurării procesului, intentat de către reclamante împotriva pârâţilor M.B prin P.G. G.I., pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6065/31987/01.06.2000 şi revendicarea apartamentului nr. 12 nu se poate reţine reaua credinţă a pârâţilor pe considerentul că viciile titlului lor le-au devenit cunoscute.

Prin sentinţa civilă nr. 3764/06.03.2009 a Judecătoriei sectorului 1  Bucureşti s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, iar pârâţii R.M. şi R.M. introduşi între timp în cauză, au fost obligaţi la predarea imobilului.

Reaua credinţă a pârâţilor a făcut obiectul judecăţii, aşa încât, de abia la data rămânerii irevocabile a sentinţei civile sus menţionate, prin decizia civilă nr.36 R/25.01.2011 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, aceştia au devenit posesori de rea credinţă, căci s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, că titlul autorului lor era viciat. Or, anterior acestei date, respectiv la data de 18.11.2010, pârâţii  părăsiseră ( este adevărat pe calea executării silite), după rămânerea definitivă a sentinţei, prin decizia civilă nr. 364 A/18.03.2010 a Tribunalului Bucureşti- Secţia a IV-a Civilă, imobilul din litigiu. Aşa fiind, printr-o justă aplicare a dispoziţiilor art. 485 – 487 Cod civil, instanţele au respins acţiunea pe acest temei.

Pe bună dreptate, instanţele au reţinut şi că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, întemeiate pe dispoziţiile art. 998, 999 Cod civil, căci, deşi este evident că acestea au fost prejudiciate pentru lipsa de folosinţă a imobilului, până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de restituire a acestuia, nu se poate reţine că pârâţii au deţinut imobilul în baza unei fapte ilicite, ci, prin succesiune, pe baza titlului autorului lor, ce a făcut obiectul judecăţii. Or, lipsa unui singur element al răspunderii civile delictuale, respectiv a faptei ilicite, face ca aceasta să nu mai poată fi antrenată.

În consecinţă, Curtea reţine netemeinicia tuturor motivelor de recurs, urmează ca în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă să respingă recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare