Litigii cu profesioniştii. Creanţă a Agenţiei Domeniilor Statului. Intervenţia prescripţiei extinctive. Cauze de întrerupere a termenului de prescripţie.

Litigii cu profesioniştii.

Creanţă a Agenţiei Domeniilor Statului. Intervenţia prescripţiei extinctive. Cauze de întrerupere a termenului de prescripţie.

Potrivit disp. art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 „dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”, iar potrivit art.7 alin.1 „prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”. În situaţia în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când a expirat termenul, după cum prevede art. 7 alin. 3 din decretul menţionat.

Curtea constată că, deşi recurenta a susţinut că a intervenit  întreruperea cursului prescripţiei, având în vedere că adresa emisă la 29.09.2011 (fila 36 din dosar fond) nu reprezintă titlu executoriu, urmează a aprecia că, prin înscrisurile depuse reclamanta nu a dovedit că a intervenit niciuna din cauzele prevăzute limitativ de disp.art.16 din Decretul nr.167/1958.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 198 din 20.01.2014)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă, la data de 14.06.2012 sub nr.22258/3/2012, reclamanta ADS a chemat în judecată pe pârâta SDP Focşani, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să constate faptul că clauza compromisorie înscrisă la art.11.1, Cap.11 din contractul de concesiune nr.77/22.04.2002 a devenit inoperantă şi să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 283.704,12 lei, din care 49.130,70 lei reprezentând redevenţă neachitată  la termenele scadente şi 234.573,42 lei reprezentând penalităţi de întârziere, calculate până la data de 15.09.2011, în baza contractului de concesiune nr.19/18.02.2002, modificat prin actele adiţionale nr.1/06.03.2003 şi nr.2/17.02.2005, precum şi obligarea la plata penalităţilor de întârziere calculate în continuare de la data de 15.09.2011 şi până la data stingerii debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr.4573/31.05.2013 prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respingând cererea de chemare în judecată formulată.

Pentru a concluziona în acest sens, prima instanţă a reţinut că între reclamanta ADS, în calitate de concedent, şi pârâta SDP Focşani, în calitate de concesionar, s-a încheiat plata redevenţei şi a penalităţilor de întârziere aferente pentru anii 2002 şi 2003, fiind indicate datele scadenţei sumelor la 31.08.2002, 31.12.2002 şi 06.03.2003, această din urmă dată reprezentând data renunţării pârâtei la terenul agricol din domeniul privat al statului.

În raport de cele arătate, Tribunalul a apreciat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este întemeiată,  cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanta ADS, în contradictoriu cu pârâta SDP Focşani, ca fiind prescris dreptul material la acţiune.

În acest sens, a apreciat că sunt incidente prevederile art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958, în conformitate cu care „dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”.

În conformitate cu art.3 alin.1 din acelaşi act normativ, termenul prescripţiei este de 3 ani, iar potrivit art.7 alin.1 „prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”. În situaţia în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când a expirat termenul, după cum prevede art.7 alin.3 din decretul menţionat.

Aplicând aceste dispoziţii legale situaţiei din speţă, Tribunalul  a constatat că data exigibilităţii debitului principal s-a împlinit la 31.08.2002, 31.12.2002 şi 06.03.2003, conform precizărilor efectuate de către reclamantă, în acord cu clauzele contractuale anterior menţionate, astfel că termenul general de prescripţie de 3 ani s-a împlinit la 31.08.2005, 31.12.2005 şi 06.03.2006. În schimb, prezenta cerere de chemare în judecată a fost introdusă la data de 14.06.2012, cu mult după împlinirea prescripţiei.

Chiar dacă s-ar aprecia că obligaţiile de plată ce formează obiectul prezentei judecăţi ar constitui obligaţii fiscale şi că ar fi aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani în materie fiscală, se constată că şi într-o astfel de ipoteză prescripţia este împlinită, prin raportare la data scadenţei sumelor şi a cererii în pretenţii.

Totodată s-a apreciat că reclamanta nu a susţinut şi, cu atât mai puţin, nu a probat incidenţa vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei, prevăzute de art.13, art.14 şi art.16 din Decretul nr.167/1958.

Deşi la termenul din data de 13.11.2012 reclamanta a solicitat amânarea soluţionării excepţiei pentru a proba intervenirea întreruperii cursului prescripţiei extinctive, aceasta nu a precizat în ce ar consta cauza de întrerupere invocată şi nici nu a depus la dosar vreo dovadă în acest sens. Totodată, s-a observat că reclamanta nu a ataşat niciun înscris care să emane de la pârâtă şi prin care aceasta să recunoască, în interiorul termenului de 3 ani, faptul că datorează redevenţa pentru anii 2002 şi 2003.

Faţă de cele arătate, a rezultat că dreptul material la acţiune în privinţa debitului principal era prescris la data sesizării instanţei judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, este prescris dreptul material la acţiune şi în privinţa penalităţilor de întârziere solicitate, deoarece art.1 alin.2 din Decretul nr.167/1958 dispune că „odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii”.

Împotriva sentinţei civile a formulat în termen legal recurs  ADS, prin care a solicitat, în principal casarea cu trimitere spre rejudecare pentru ca instanţa să se pronunţe cu privire la capătul 1 de cerere, precum şi cu privire la pretenţii, în situaţia în care instanţa de recurs respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar modificarea în parte a sentinţei recurate şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, menţinând dispoziţiile de respingere a cheltuielilor de judecată,

În motivarea cererii se arată că, prin acţiunea formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr.22258/3/2012, subscrisa a solicitat instanţei să constate inoperabilitatea clauzei compromisorii înscrisă la Capitolul 11, art.ll.l din Contractul de concesiune nr.19fi8.O3.2002, solicitare întemeiată pe reorganizarea ADS în baza Legii nr.329/2009, în sensul schimbării regimului de finanţare, şi anume din instituţie finanţată integral din venituri proprii în instituţie finanţată integral de la bugetul de stat.

În considerentele reţinute în cuprinsul Sentinţei civile nr.4573/31.05.2013 se menţionează o „cerere precizatoare depusă de reclamantă la data de 13.11.2012", dar la data anterior menţionată subscrisa nu a depus nici o cerere precizatoare, iar instanţa a amânat cauza, a fixat termen la data de 11.12.2012, pentru a da posibilitate reclamantei să depună întâmpinare în combaterea excepţiei invocată de pârâtă.

Totodată, la termenul din data de 11.12.2012, instanţa a hotărât suspendarea judecării cauzei în temeiul art.242 alin.1 pct.2 din Codul de procedură civilă, în conformitate cu încheierea din data de 11.12 2012, iar, odată cu cererea subscrisei de repunere pe rol a dosarului nr.22258/3/2012, formulată la data de 08.04.2013, ADS a depus şi adresa nr. 128378/23.10.2013, care precizează modul de calcul detaliat al sumelor solicitate de reclamantă.

Prin urmare, reiese cu certitudine că ADS nu a depus, la termenul din data de 13.11.2012, o cerere precizatoare în baza căreia să renunţe la capătul 1 din cererea de chemare în judecată, fiind, evident, vorba de o eroare, astfel că solicită instanţei de recurs casarea cu trimitere spre rejudecare pentru ca instanţa să se pronunţe cu privire la capătul 1 de cerere, în vederea respectării dreptului la apărare al ADS, conform art.6 Ia CEDO, precum şi al art.21 din Constituţia României.

În ceea ce priveşte admiterea excepţiei dreptului material la acţiune, sentinţa recurată este netemeinică si nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, astfel:

Potrivit prevederilor art. 3, alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul prescripţiei este de 3 ani şi se aplică tuturor acţiunilor sau cererilor personale - întemeiate pe drepturi de creanţă, ca excepţia cazurilor pentru care există termene speciale de prescripţie, acest termen găsindu-şi aplicare şi ia pretenţiile patrimoniale care însoţesc o acţiune indiferent dacă ea însăşi este ori nu prescriptibilă extinctiv.

Veniturile încasate de APS se fac venituri la bugetul de stat, conform art. 8 alin (3) ian OTJG nr.147/2002 pentru reglementarea unor probleme financiare şi pentru modificarea unor acte normative, situaţie în care sunt aplicabile în cauza termene speciale de prescripţie.

Precizează pe aceasta cale că, potrivii dispoziţiilor art. 13 alin.5 din OUG nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ ce se aplică şi ADS, termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor preluate de AVAB, constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au fost învestite cu formulă executorie, este de 7 ani

Aşadar, solicită să se constatate că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală, în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, având in vedere armatoarele dispoziţii legale:

Potrivit art. A, alin.(l) din Legea nr. 268/2001: «Se înfiinţează ADS, instituţie de interes public cu personalitate juridica, cu caracter financiar si comercial, în subordinea MADR», având ca atribuţii cele menţionate în acest articol.

Potrivit H.G. nr.1503/2009 privind reorganizarea ADS, adoptată de Guvern în baza Legii nr.329/2009, publicată în Monitorul Oficial în data de 09.12.2009, ADS i-a fost schimbat regimul de finanţare, respectiv din instituţie finanţată integral din venituri proprii în instituţie finanţată integral de la bugetul de stat.

Solicită  să se reţină că şi până la schimbarea regimului de finanţarea a subscrisei prin HG nr. 1503/2009, recurenta era o instituţie de interes public finanţată din surse extrabugetare, iar veniturile încasate de A.D.S., după scăderea tuturor cheltuielilor de organizare şi funcţionare, se făceau venituri Ia bugetul de stat (art. 8 alin. 3 din O.U.G. nr. 147/2002), astfel că sumele încasate de A.D.S. din exploatarea terenurilor agricole proprietate a statului, reprezintă contribuţie la bugetul de stat.

În acelaşi sens, precizează că prevederile OUG nr.47/2012 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr.98/2013, care, la art.VIII, dispune cu caracter imperativ modificarea alineatului 4 al art.1 din OG nr.92/2003, care va avea următorul cuprins: "Prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanţelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepţia redevenţelor miniere, d redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din contracte de concesiune, arendă si alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate de A.D.S.”

De asemenea, OUG nr.64/2012 privind modificarea unor acte normative şi pentru reglementarea unor măsuri tranzitorii în domeniul executării unor creanţe datorate statului, aprobată prin Legea nr. 173/2013, consacră aplicabilitatea OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală asupra redevenţelor rezultate din contractele de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă încheiate de ADS cu partenerii contractuali, statuând expres caracterul fiscal al acestora, în acest sens instituindu-se competenţa ANAF de a administra aceste redevenţe, şi anume colectarea şi recuperarea acestora.

Potrivit dispoziţiilor legale invocate, veniturile încasate de ADS se fac venituri la bugetul de stat, situaţie în care sunt aplicabile în cauză termene speciale de prescripţie, respectiv termenul de 7 ani prevăzut de art.13 alin.5 din OUG nr.51/1998, astfel cum, în mod corect şi legal a reţinut şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr.1524/20.03.2012.

 Pretenţiile ADS sunt aferente termenelor scadente la 31.08.2002, 31.12.2002 şi 06.03.2003, astfel că termenul de 7 ani pentru executarea creanţei bugetare/fiscale s-ar fi împlinit la data de 06.03.2010, or, după cum se poale constata din înscrisurile depuse la dosar, prin emiterea actelor de executare silită la data de 29.10.2009, respectiv la data de 30.10.2009, prescripţia s-a întrerupt, conform art.16 lit. c din Decretul nr.167/1958.

Întrucât la data de 20.10.2009, prin comunicarea titlului executoriu s-a întrerupt prescripţia dreptului de a cere executarea creanţei ADS, este evident că de la această dată începe să curgă un nou termen.

 Pe cale de consecinţă, termenul pentru exercitarea dreptului la acţiune a început să curgă de la 29.10.2009, iar ultima zi pentru introducerea acţiunii ar fi fost 20.10.2016, reclamanta formulând cererea de chemare în judecată la data de 28.05.2012, înregistrată în data de 14.06.2012 la Tribunalul Bucureşti sub nr.22258/3/2012, astfel că, în prezenta cauză nici nu poate fi pusă în discuţie prescripţia dreptului material la acţiune, iar soluţia instanţei de fond este vădit eronată şi nelegală, motiv pentru care solicită ca, prin hotărâre să se respingă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile menţionate la punctele 2 şi 3 din cererea de în judecată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea urmează a constata legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe pentru următoarele considerente:

Astfel, Curtea reţine că recurenta a solicitat obligarea intimatei la plata  redevenţei şi a penalităţilor de întârziere aferente pentru anii 2002 şi 2003, fiind indicate datele scadenţei sumelor la 31.08.2002, 31.12.2002 şi 06.03.2003, această din urmă dată reprezentând data renunţării pârâtei la terenul agricol din domeniul privat al statului, în temeiul contractului de cesiune nr.19/18.03.2002, modificat prin actele adiţionale nr.1 din 06.03.2003 şi nr.2 din 17.02.2005, având ca obiect transmiterea dreptului de exploatare a unor suprafeţe de teren din domeniul public şi privat al statului în schimbul plăţii unor redevenţe.

Data scadenţei a fost prevăzută în mod expres în art. 5.2 din convenţie, respectiv 40% până la 31.08 şi 60% până la 31.12.

 Potrivit disp. art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 „dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”, iar potrivit art.7 alin.1 „prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”. În situaţia în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când a expirat termenul, după cum prevede art.7 alin.3 din decretul menţionat.

Raportat la dispoziţiile legale menţionate, Curtea constata că data exigibilităţii debitului principal s-a împlinit la 31.08.2002, 31.12.2002 şi 06.03.2003, în acord cu clauzele contractuale anterior menţionate (art.5.2).Pentru aceste considerente,chiar dacă s-ar aprecia că obligaţiile de plată ce formează obiectul prezentei judecăţi ar constitui obligaţii fiscale şi că ar fi aplicabil termenul de prescripţie de 7 ani în materie fiscală, Curtea constată că şi într-o astfel de ipoteză prescripţia este împlinită, prin raportare la data scadenţei sumelor şi data formulării  cererii în pretenţii.

Totodată Curtea constată că, deşi recurenta a susţinut că a intervenit  întreruperea cursului prescripţiei, având în vedere că adresa emisă la 29.09.2011 (fila 36 din dosar fond) nu reprezintă titlu executoriu, urmează a aprecia că, prin înscrisurile depuse reclamanta nu a dovedit că a intervenit niciuna din cauzele prevăzute limitativ de disp.art.16 din Decretul nr.167/1958.

În aceste condiţii, Curtea apreciază că în mod întemeiat prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, motiv pentru care, în conformitate cu disp. art. 312 alin.1 C.proc civ. va respinge recursul ca nefondat.

Sub alt aspect, raportat la primul motiv de recurs invocat, făcând aplicarea disp. art. 137 C.proc. civ. la modalitatea de soluţionare a excepţiei, Curtea constată că în mod întemeiat Tribunalul nu a reţinut cauza spre soluţionare şi asupra aspectelor legate de fondul pretenţiilor deduse judecăţii.

Domenii speta

Spete similare