S***** L***** R***
Intimat ReclamantI********* P********** J******** S**** - S******** P***** C******** R**** P****** D* C******** Ş* Î************ A V**********
Recurent PârâtÎndreaptă eroarea materială, din oficiu, strecurată în cuprinsul considerentelor deciziei civile nr. 2.210 din 30 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dos. nr. 3675/84/2009, în sensul înlăturării omisiunii din considerentele acestei decizii, astfel că după paragraful „Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind fondat din următoarele considerente:” se va completa textul din considerentele avute în vedere de completul de judecată cu prilejul deliberării, care au următorul cuprins: „Principala problemă de drept pe care speţa o ridică speţa de faţă şi care doar tangenţial este antamată în recurs dar care constituie un motiv de nelegalitate în acelaşi timp al sentinţei instanţei de fond constă în aceea că jurisdicţia a cărei sentinţă este supusă recursului nu a analizat raportul juridic dedus judecăţii prin acţiunea introductivă în sensul de a analiza toate aspectele decisive care sunt incidente în cauză. Reclamantul a solicitat prin acţiunea introductivă obligarea pârâtului să înmatriculeze fără plata taxei de poluare autovehiculul marca FORD, tip AAL ESCORT, cu serie saşiu WFOAXXGCAATD10998. Cu toate acestea la dosarul cauzei nu există probat că prealabil acesta s-ar fi adresat pârâtului ca autoritate publică cu o cerere prin care să solicite acestuia recunoaşterea dreptului la înmatriculare fără plata taxei de poluare a autovehiculului din litigiu. Contenciosul administrativ român instituie, prin Legea nr. 554/2004 ca prealabil introducerii acţiunii în contencios administrativ, obligaţia particularului de a se adresa cu o cerere autorităţii publice în vederea recunoaşterii dreptului ori interesului legitim afirmat recunoscut de lege iar în măsura în care această autoritate publică refuză explicit ori neagă existenţa dreptului ori nu soluţionează cererea în termen de 30 de zile, particularul ca persoană vătămată are dreptul de a sesiza jurisdicţia de contencios administrativ competentă pentru a statua asupra legalităţii refuzului sau absenţei soluţionării cererii în termenul prevăzut de lege (art. 1 alin. 1 corelat cu art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004). Nu este admis şi contenciosul administrativ nu cunoaşte procedura prin care particularul se poate adresa direct instanţei de contencios administrativ pentru recunoaşterea directă a dreptului fără ca în prealabil acesta să parcurgă procedura amintită anterior. Altfel spus, contenciosul de anulare presupune întotdeauna existenţa unui act administrativ tipic care este reglementat de art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi/sau existenţa unui act administrativ atipic în sensul prevăzut la art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004. Pârâtul prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond a ridicat această problemă sub forma excepţiei lipsei procedurii prealabile şi a respingerii acţiunii ca prematur introdusă (f. 20 dos. fond) iar reclamantul a arătat prin notele de şedinţă depuse ulterior (f. 32—33) că procedura prealabilă nu este necesară deoarece sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004 iar cu privire la lipsa dovezii refuzului de înmatriculare apreciază că o atare dovadă nu se impune. Instanţa de fond a analizat aceste solicitări şi apărări în şedinţa publică din 4 martie 2010 reţinând în practicaua sentinţei lapidar şi succint că se respinge excepţia prematurităţii fără să arate şi motivarea pentru care o atare excepţie a fost astfel soluţionată. Curtea urmează ca pe lângă considerentele de principiu deja expuse în precedent cu referire la regularitatea învestirii instanţei de contencios administrativ să mai adauge următoarele considerente în legătură cu aspectele învederate de pârât şi în raport de apărările evocate de reclamant ţinând seama şi de actele administrate ca probe la instanţa de fond, să reţină următoarele: Prevederile art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004 exclud procedura prelabilă intentării acţiunii de contencios administrativ în ipoteza contenciosului obiectiv iar în situaţia contenciosului subiectiv numai atunci când obiectul acţiunii priveşte cereri ale persoanelor vătămate prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, sau partea se plânge de refuzul autorităţii de a soluţiona cererea în termen legal ori a refuzului explicit de recunoaştere a dreptului alegat conform art. 2 alin. 2 şi în cazul excepţiei de nelegalitate consacrată de art. 4 din Legea nr. 554/2004. Or, în speţa de faţă niciuna dintre ipotezele date de art. 7 alin. 5 nu există. În primul rând, cauza de contencios administrativ intentată de reclamant nu are natura unui contencios obiectiv aşa cum a fost conturată noţiunea în doctrina de specialitate şi practica judiciară pertinentă. În al doilea rând, în ceea ce priveşte contenciosul subiectiv, Curtea are în vedere în pe de o parte că obiectul acţiunii este strict circumstanţiat adică se referă stric la acţiuni prin care persoanele se pretind vătămate prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe ceea ce ar atrage aplicarea art. 9 din Legea contenciosului administrativ, ceea ce în speţă nu e cazul. Şi este aşa, deoarece, reclamantul a invocat neconstituţionalitatea OUG nr. 50/2008 şi nici nu a evocat că aceasta ar fi fost declarată neconstituţională anterior pentru a se reţine incidenţa art. 9 alin. 4 şi 5 din Legea nr. 554/2004. Pe de altă parte, pentru a reţine aplicabilitatea art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea face trimitere la considerentele deja amintite anterior care cer ca prealabil intentării acţiunii persoana ce se pretinde vătămată să fi obţinut un refuz explicit nelegal sau să evoce că vătămarea se datorează nesoluţionării în termen legal a unei cereri adresate autorităţii administraţiei publice. În fine, este evident că nu suntem nici în ipoteza prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004 ce reglementează regimul excepţiei de nelegalitate. Curtea mai reţine că apărarea reclamantului conform căreia nu trebuie să facă dovada refuzului explicit nelegal ori a nesoluţionării cererii în termenul prevăzut de lege prealabil intentării acţiunii este esenţial eronată indiferent de motivele evocate de acesta în sprijinul acestei aserţiuni. Grăitor pentru a statua astfel sunt considerentele mai sus expuse de Curte şi care conturează această statuare. Nici măcar notorietatea refuzului în matriculării unor astfel de autovehicule de către autoritate nu poate fi luată în considerare de vreme ce instanţa de judecată trebuie sesizată cu o acţiune concretă ce vizează un raport juridic material administrativ concret şi determinat. Or, nu se poate concepe o acţiune în contencios administrativ plecând de la un ipotetic refuz de a soluţiona o cerere care nu a fost niciodată înaintată autorităţii administrative. Este de principiu că instanţele judecătoreşti şi implicit instanţele de contencios administrativ rezolvă acţiuni concrete în care le sunt aduse spre rezolvare raporturi juridice de drept material litigioase între subiecte de drept concrete şi determinate. Specific contenciosului administrativ este analiza vătămării în drepturile particularului pretinsă a fi izvorâtă dintr-un act administrativ tipic ori atipic în lipsa unei atari dovezi este evident că o astfel de acţiune nu poate fi primită. Nu în ultimul rând, Curtea reţine că reclamantului i-a fost eliberată şi comunicată decizia de calcul al taxei de poluare pentru autovehicule nr. 3407/20.05.2009 emisă de Administraţia Finanţelor Publice a comunei Nuşfalău Jud. Sălaj. Acest act are natura juridică prevăzută de art. 41 C.pr.fisc. respectiv este un act administrativ fiscal cu toate consecinţele ce decurg din această calificare. Aşa cum rezultă din economia dispoziţiilor art. 5 şi art. 7 din OUG nr. 50/2008 stabilirea, verificarea, colectarea şi executarea silită, inclusiv soluţionarea contestaţiilor privind taxa datorată de contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. De altfel, în cuprinsul deciziei de calcul al taxei de poluare pentru autovehicule comunicată reclamantului s-a prevăzut in terminis că acest act reprezintă un titlu de creanţă şi constituie înştiinţare de plată conform legii. De asemenea, s-a mai prevăzut expres că decizia poate fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării sub sancţiunea decăderii, potrivit dispoziţiilor art. 207 alin. 1 din Codul de procedură fiscală. Curtea observă că reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de legea procesual fiscală pentru a contesta în substanţă legalitatea stabilirii taxei de poluare ci s-a mărginit să declanşeze o altă procedură judiciară prin care să solicite direct omisso medio înmatricularea autovehiculului fără plata taxei care deja formează obiectului unui titlu de creanţă care necontestat în termenul prevăzut de lege devine titlu executoriu opozabil contribuabilului şi ca fapt juridic este opozabil erga omnes inclusiv pârâtului. Prin urmare, reclamantul nu poate obţine înmatricularea autovehiculului fără plata taxei de poluare de vreme ce acesta se află în posesia unui titlu executoriu ce oglindeşte obligativitatea plăţii acestei taxe la bugetul de stat. A admite o altă interpretare ar însemna ca într-o altă procedură judiciară să paralizăm efectele produse de titlul executoriu mai înainte analizat fără nicio minimă verificare a legalităţii acestuia în contradictoriu cu autoritatea fiscală emitentă şi fără ca să fie parcursă procedura obişnuită de contestare a unui astfel de act prevăzută de art. 7 din OUG nr. 50/2008 şi art. 205 şi urm. C.pr.fisc., ceea ce este evident de neacceptat. Faţă de considerentele ce preced, Curtea a reţinut incident motivul de modificare prev. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ. în sensul că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale analizate în precedent, în special acelea referitoare la condiţiile procedurale de exerciţiu ale acţiunii în contencios administrativ şi corelativ în ceea ce priveşte motivarea soluţiei adoptate pe o excepţie care s-a dovedit decisivă în economia cauzei ( a se vedea, CEDO Albina contra României). Pentru a asana nelegalitatea sentinţei recurate, Curtea urmează ca în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 312 C.pr.civ. să admită recursul exercitat de pârât şi ca o consecinţă se va respinge ca inadmisibilă acţiunea intentată de reclamant contra pârâtului.” Îndreptarea se va face în ambele exemplare originale ale deciziei. Irevocabilă. Pronunţată în şedinţa publică de azi 18 octombrie 2010.
Admite recursul declarat de pârâtul IPJS-SPCRPCÎV împotriva sentinţei civile nr. 721 din 04.03.2010 pronunţată în dosarul nr. 3675/84/2009 al Tribunalului Sălaj, pe care o modifică în întregime, în sensul că respinge ca inadmisibilă acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul SLR împotriva pârâtului. Decizia este irevocabilă. Pronunţată în şedinţa publică din 30.09.2010.