A******** D* P********** N**** T*****
ReclamantB****** C******
PârâtAdmite sesizarea din oficiu. În temeiul art. 281 C.proc.civ. 1865, dispune îndreptarea erorii materiale strecurate in conţinutul sentinţei civile pronunţate la data 19.12.2012 in dosarul nr.5174/327/2011, şi în încheierea de şedinţă din 25.02.2014 pronunţată în dosarul nr.5174/327/2011/a1, in sensul că numărul sentinţei civile pronunţate în dosarul nr.5174/3272011 este 4319, iar nu 4313, astfel cum din eroare s-a consemnat. Cu drept de recurs in termen de 15 de zile de la comunicare. Pronunţată în şedinţă publică, azi, 18.03.2014.
Incheiere finala dezinvestire din 18.03.2014În baza art. 281 C.proc.civ. 1865, dispune îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul considerentelor Sentinţei civile nr. 4313/19.12.2013, pronunţată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr. 5174/327/2011, în sensul că, în cauză, considerentele care au stat la baza pronunţării hotărârii sunt următoarele: „Deliberând asupra acţiunii civile dedusă judecăţii, constată: La data de 20.07.2011 s-a înregistrat pe rolul acestei instanţe sub nr. 5174/327/2011 acţiunea civilă formulată de reclamanta Asociaţia de proprietari nr. 38 Tulcea, în contradictoriu cu pârâtul B****** C******, prin care s-a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 26.031,26 lei reprezentând debit restant la plata întreţinerii, penalităţi de întârziere şi datorii locative. În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că pârâtul este proprietar al apartamentului nr. 7 din bl. E, scara C, situat în mun. Tulcea, pe Strada Podgoriilor nr. 27, dar nu şi-a executat obligaţiile care decurg din calitatea de membru al asociaţiei, neplătind contravaloarea serviciilor de care a beneficiat. În drept, reclamanta a indicat ca temei al acţiunii dispoziţiile art. 1073 şi ale Legii 230/2007. În probaţiune, reclamanta a depus înscrisuri doveditoare (fila 3-16). Cererea de chemare în judecată a fost scutită de plata taxei de timbru şi a timbrului judiciar, conform art. 50 alin. 2 din Legea 230/2007. Pârâtul a formulat întâmpinare la 4.01.2012 (fila 25-27). La termenul de judecată din data de 14.05.2012 instanţa a unit cu fondul excepţia prescriţiei dreptului material la acţiune ridicată de pârât prin întâmpinare (fila 53). La acelaşi termen de judecată, în baza art. 167 Cod procedură civilă 1865, s-a încuviinţat pentru reclamantă proba cu înscrisurile depuse la dosar, iar pentru pârât expertiza judiciară în specialitatea contabilitate, apreciindu-se că aceste dovezi sunt utile, pertinente şi concludente pentru elucidarea situaţiei de fapt şi soluţionarea cauzei. Raportul de expertiză contabilă Potop Sorina a fost depus la dosar la data de 14.06.2013 (fila 83 şi urm). Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine: Soluţionând cu prioritate, în baza art. 137 alin. 1 Codul de procedură civilă 1865, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru debitul acumulat de pârât în perioada ce depăşeşte, ca vechime, trei ani de la data promovării acţiunii civile, respectiv până în luna iulie 2008, inclusiv, instanţa va admite excepţia, în baza prevederilor art. 1 şi 3 din Decretul 167/1958, în vigoare la data naşterii raporturilor juridice afectate de prescripţie. Prin urmare, se vor respinge pretenţiile aferente obligaţiilor de plată a cheltuielilor de întreţinere cu scadenţa anterioară datei de 20.07.2008, ca prescrise. În ceea ce priveşte debitul aferent listelor de plată emise în perioada august 2008 – iulie 2011, instanţa reţine că în fapt, pârâtul a deţinut în intervalul menţionat calitatea de membru al Asociaţiei de proprietari nr. 38 Tulcea, în virtutea legitimării ca proprietar al apartamentului nr. 7 din bl. E, scara C, situat în mun. Tulcea, pe Strada Podgoriilor nr. 27. Deşi pârâtului îi revenea, în calitate de proprietar, îndatorirea de a achita serviciile prestate de asociaţie, cota parte din facturile achitate de aceasta furnizorilor, precum şi plata reparaţiilor la părţile comune ale imobilului şi cheltuielile administrative, acesta nu şi-a executat obligaţiile faţă de asociaţie, figurând, în listele de plată aferente perioadei august 2008 – iulie 2011, cu o datorie totală în cuantum de 4.750,82 lei, conform concluziilor raportului de expertiză contabilă (fila 89). De altfel, existenţa şi exigibilitatea acestui debit de 4.750,82 lei a fost recunoscută de către pârât, prin concluziile scrise depuse la 18.12.2013. Situaţia de fapt mai sus expusă a fost dovedită prin listele de plată a cheltuielilor de întreţinere, coroborate cu concluziile raportului de expertiză şi recunoaşterea pârâtului. Analizându-se penalităţile de întârziere percepute de asociaţie, se constată că singurul înscris doveditor cu privire la modalitatea de stabilirea a acestor debite accesorii constă în procesul verbal al comitetului executiv al asociaţiei din data de 28.06.2011, în care s-a menţionat cota penalităţilor de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere (fila 48). Deşi procesul verbal menţionat nu prezintă relevanţă directă în prezenta cauză, ce are ca obiect debite restante menţionate în listele de plată aferente perioadei august 2008 – iulie 2011 (ţinând cont că penalităţile de întârziere devin exigibile abia după 50 de zile de la data termenului stabilit pentru plata cheltuielilor lunare de întreţinere, conform art. 49 alin. 1 şi 2 din Lege 230/2007), instanţa reţine că susţinerile pârâtului, din concluziile scrise, în ceea ce priveşte pretinsa lipsa de efecte juridice a procesului verbal menţionat, sunt lipsite de suport legal, fiind contrare argumentului juridic transpus prin dispoziţiile art. 30 alin. 1 lit. j din Legea 230/2007, potrivit cărora comitetul executiv al asociaţiei „stabileşte sistemul propriu de penalizări ale asociaţiei de proprietari pentru restanţele afişate pe lista de plată ce privesc cheltuielile asociaţiei de proprietari, conform prevederilor legale”. Or, cât timp în procesul verbal mai sus nominalizat s-a precizat expres că “s-au stabilit următoarele: [..] cota penalităţilor rămâne 0,1% pentru fiecare zi de întârziere” (fila 48), este neîndoios că acesta constituie un mijloc de probă (instrumentum) al actului juridic civil constând în manifestarea exterioară de vointă a deciziei comitetului executiv cu privire la stabilirea penalităţilor, efectuată cu intenţia de a produce efecte juridice (negotium). Prin urmare, nu prezintă relevanţă juridică titlul documentului („proces-verbal”), cât timp acest înscris face dovada exteriorizării voinţei juridice a comitetului executiv, în exercitarea atribuţiei legale de stabilire a penalităţilor. În această ordine de idei, împrejurarea că nu s-ar fi întocmit un alt înscris, intitulat „decizie”, în care să fie redat dispozitivul procesului verbal menţionat, nu este de natură a atrage nulitatea manifestării de voinţă a comitetului executiv, întrucât această sancţiune nu este prevăzută de Legea 230/2007, care nu condiţionează producerea efectelor juridice de vreo formă ad validitatem a deciziei adoptate de către comitetul executiv. În ceea ce priveşte cheltuielile de întreţinere aferente lunilor iunie 2008 – mai 2011 (ale căror penalităţi de întârziere sunt scadente peste 50 zile, figurând în listele de plată august 2008 – iulie 2011), la dosar nu a fost depus vreun proces verbal de stabilire a penalităţilor, de către comitetul executiv al asociaţiei, care să fi fost adoptat între lunile iunie 2008 – mai 2011, deci nu există temeiuri valide pentru ca pârâtul să fie obligat la plata penalităţilor aferente listelor de plată august 2008 – iulie 2011. Aşa cum s-a arătat, procesul verbal din 28.06.2011 (fila 48) produce efecte juridice pentru debitul principal acumulat începând cu luna iulie 2011, care devine exigibil în luna august 2011, ale cărui penalităţi devin scadente 20 de zile mai târziu. Or, debitele din listele de plată emise începând cu luna august 2011 nu constituie obiectul prezentului litigiu. În drept, în temeiul dispoziţiilor art. 46 din Legea 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, toţi proprietarii au obligaţia să plătească lunar, conform listei de plată a cheltuielilor asociaţiei de proprietari, în avans sau pe baza facturilor emise de furnizori, cota de contribuţie ce le revine la cheltuielile asociaţiei de proprietari, inclusiv cele aferente fondurilor din asociaţia de proprietari. De asemenea, în conformitate cu art. 48 din acelaşi act normativ, stabilirea şi repartizarea sumei care priveşte proprietatea comună ce revine fiecărui proprietar din cadrul condominiului se fac proporţional cu cota-parte indiviză din proprietatea comună. Cheltuielile efectuate de asociaţia de proprietari pentru plata unor servicii de utilităţi publice sau de altă natură, legate de proprietăţile individuale din condominiu şi care nu se facturează individual pe fiecare dintre acestea, se repartizează după acelaşi criteriu care a stat la baza emiterii facturii, în conformitate cu prevederile contractului încheiat cu furnizorul respectivului serviciu. Asociaţia de proprietari poate stabili un sistem propriu de penalizări pentru orice sumă cu titlu de restanţă, afişată pe lista de plată, care nu vor fi mai mari de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere şi se vor aplica numai după o perioadă de 30 de zile care depăşeşte termenul stabilit pentru plată, fără ca suma penalizărilor să poată depăşi suma la care s-au aplicat (art. 49 din Legea 230/2007). Faţă de considerentele expuse, acţiunea formulată de reclamantă apare ca fiind întemeiată, în parte. Va fi obligat pârâtul la plata sumei de 4.750 lei către reclamantă, reprezentând debit principal aferent listelor de plată emise în perioada august 2008 – iulie 2011. Se va respinge ca nefondat capătul de cerere privitor la plata penalităţilor de întârziere pentru listele de plată mai sus menţionate. În baza art. 274 Cod procedură civilă, va fi obligat pârâtul la plata sumei de 72,98 lei către partea reclamantă, reprezentând fracţia de 18,24% din totalul cheltuielilor de judecată suportate de aceasta (400 lei), proporţional cu procentul de admitere al acţiunii civile promovate de reclamantă.”, IAR NU „Deliberând asupra cauzei civile dedusă judecăţii, constată: Prin plângerea contravenţională înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 25.06.2013 sub nr. 4898/327/2013, petenta contestatoare SC Sildatrucks SRL a solicitat, în contradictoriu cu intimata Consiliul Judeţean Tulcea, anularea procesului verbal de contravenţie seria C nr. 0101 din data de 10.06.2013, prin care a fost amendată cu suma de 4.500 de lei (fila 5). În motivarea plângerii, contestatoarea a arătat, în esenţă, că procesul verbal este nelegal, întrucât autovehiculul societăţii a fuses folosit în mod ocazional în afara comunei Malcoci, pentru transportarea câtorva curse de piatră (fila 2). În drept, plângerea a fost întemeiată pe dispoziţiile OG 2/2001. În conformitate cu prevederile art. 15 lit. i din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi art. 36 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei a fost scutită de taxa judiciară de timbru, iar conform art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/1995, este scutită şi de plata timbrului judiciar. În dovedirea plângerii, petenta a depus copia procesului verbal contestat (fila 5). Intimata a formulat întâmpinare la 26.08.2013 (fila 24-26) şi ad epus copii certificate de pe Hotârârea CJ Tulcea nr. 147/18.12.2009 şi regulamentul aferent (fila 29-33), lista drumurilor judeţene aflate în administrare (fila 34-35), protocolul de colaborare cu IPJ Tulcea (fila 39). În temeiul art. 255 NCPC, coroborat cu art. 33, 34 din OG 2/2001, instanţa a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisurile depuse la dosar, ca fiind pertinente, concludente şi utile pentru soluţionarea cauzei. Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine: În fapt, prin procesul verbal de contravenţie seria C nr. 0101 din data de 10.06.2013, contestatoarea a fost sancţionată contravenţional cu amendă în cuantum de 4.500 de lei, reţinându-se că la aceeaşi dată a circulat cu autovehiculul Iveco cu numărul de înmatriculare B 772 DAV, pe drumul judeţean 222C, pe relaţia Malcoci – Tulcea, fără a deţine rovinietă valabilă, contravenţia constituind o încălcarea a dispoziţiilor art. 5 alin. 2 din HCJ 147/2009 (fila 5). Verificând, potrivit art. 34 al. 1 din O.G. nr. 2/2001, legalitatea sub aspect formal a procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei contestat, instanţa reţine că acesta a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea opera din oficiu. Sub aspectul temeiniciei, instanţa reţine că, deşi O.G. nr. 2/2001 nu cuprinde dispoziţii exprese cu privire la forţa probantă a actului de constatare a contravenţiei, acesta face dovada situaţiei de fapt şi a încadrării în drept până la proba contrară, în concordanţă cu art. 34 din O.G. 2/2001. Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată şi de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumţiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept şi nu sunt interzise de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanţa scopului urmărit, dar şi respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franţa, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga Taxi Aktiebolag şi Vulic v. Suedia, paragraf 113, 23 iulie 2002). Forţa probantă a proceselor-verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, care este liber să reglementeze importanţa fiecărui mijloc de probă, însă instanţa are obligaţia de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează şi apreciază probatoriul (cauza Bosoni v. Franţa, hotărârea din 7 septembrie 1999). Persoana sancţionată are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfăşurare al evenimentelor, iar sarcina instanţei de judecată este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional (cauza Anghel v. România, hotărârea din 4 octombrie 2007). Având în vedere aceste principii, se reţine că procesul verbal de contravenţie beneficiază de o prezumţie relativă de veridicitate şi autenticitate, care nu contravine Convenţei Europene a Drepturilor Omului, în măsura în care petentei i se asigură de către instanţa de judecată condiţiile specifice de exercitare efectivă a dreptului la un proces echitabil. Cu toate acestea, în litigiul dedus judecăţii susţinerile contestatoarei sunt lipsite de fundament legal. Comiterea contravenţiei a fost percepută de către agentul constatator prin propriile simţuri, iar petenta nu a răsturnat prezumţia de veridicitate a procesului verbal, care apare ca temeinic şi corespunzător cu adevărul judiciar, dovedit în instanţă. În speţă, reclamanta invocă în prezenta cauză propria culpă, de o manieră nepermisă (potrivit principiului de drept civil nemo auditur propriam turpitudinem allegans), susţinând, prin plângerea contravenţională, că autovehiculul era folosit doar pentru transportarea „câtorva” curse de piatră (fila 2). Or, această împrejurare nu poate constitui un temei valid pentru admiterea plângerii, fiind cunoscut că în cazul profesioniştilor obligaţiile trebuie îndeplinite după tipul abstract al persoanei prudente şi diligente (culpa levis in abtracto), deci vinovăţia nu se apreciază în concret (de o manieră subiectivă), ca în situaţia persoanelor fizice. În alte cuvinte, societatea comercială nu se poate exonera invocând motive care se circumscriu unei culpe a organelor sale de conducere, pentru că dacă s-ar accepta această ipoteză răspunderea oricărei persoane juridice ar fi lipsită de conţinut juridic (inexistentă). În litigiul dedus judecăţii, reclamanta nu dovedit că efectuat doar câteva curse de transport şi chiar dacă ar fi adevărat, plata rovinietei tot era obigatorie, chiar pentru o singură cursă. Or, în condiţiile în care aplicarea legii ar fi lăsată la libera apreciere a persoanelor vizate de norma juridică, s-ar ajunge, de o manieră nepermisă, ca legea să nu producă efecte juridice, contrar scopului pentru care a fost edictată. Prin urmare, contravenţia există şi a fost săvârşită cu vinovăţia reclamantei. În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii aplicată petentei, instanţa constată că amenda contravenţională nu depăşeşte pragul minim prevăzut de lege – 4.500 lei, fiind proporţională cu modalitatea de comitere a faptei, ţinând cont că petenta nu şi-a asumat deplina responsabilitate pentru săvârşirea contravenţiei. Prin urmare, nu există vreun motiv pentru înlocuirea amenzii cu avertisment, iar sancţiunea aplicată este corect individualizată, astfel încât instanţa va respinge plângerea, în temeiul art. 34 din OG. nr. 2/2001, ca neîntemeiată.”, ASTFEL CUM DIN EROARE S-A CONSEMNAT. Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunţată în şedinţă publică, azi, 25.02.2014.
Incheiere indreptare eroare materiala din 25.02.2014