S********* R***** D* R************* (****
ReclamantG***** S**
PârâtAdmite cererea de îndreptare a erorii. Dispune îndreptarea erorii materiale din Sentinţa civilă nr. 866 din 14.02.2019 pronunţată în Dosarul nr. 11212/288/2018 în sensul că în loc de: „Deliberând asupra cauzei civile de faţă reţine următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 05.10.2018 pe rolul judecătoriei Drăgăşani sub nr. de dosar 11163/288/2018 reclamanta SC Global Plast SRL a solicita în contradictoriu cu pârâta SC Adiber SRL pe cale cererii de valoare redusă obligarea acesteia la plata sumei de 9436,04 lei reprezentând contravaloarea produselor livrate către pârâtă şi a dobânzii contractuale de 0,5 % începând cu data scadenţei facturii, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat în esenţă că între părţi s-au derulat raporturi contractuale în temeiul cărora a livrat către pârâtă produsele identificate în facturile fiscale prin care s-au stabilit condiţiile şi valorile contractului care au fost acceptate prin semnătură de cumpărător, respectiv termenul scadent, cuantumul penalităţilor de întârziere în caz de neplată şi valorile contractului. A mai susţinut că în cuprinsul facturii, părţile contractante au stabilit că în caz de neplată la termenul scadent, beneficiarul va plăti o penalizare de 0,5 % pe zi, astfel că pârâta datorează pe lângă debitul principal şi penalităţi de întârziere până la achitarea efectivă a debitului. În drept a invocat dispoziţiile art. 1026 – 1033 NCPC. În dovedirea acţiunii a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri. Cererii formulate, reclamanta a ataşat înscrisuri. La data de 12.11.2018 pârâta a formulat întâmpinare (f. 28) prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. În motivarea cererii pârâta a arătat în esenţă că marfa nu a fost comandată, iar în cauză nu există contract. A mai susţinut că în lipsa unui contract sau a unei clauze penale nu datorează penalităţi. De asemenea a susţinut că pe facturile aflate la dosar nu există ştampila sa. Cererea nu a fost motivată în drept. În dovedirea susţinerilor a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri însă nu a ataşat nici un înscris. În cauză s-a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri şi interogatoriul pârâtei. Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele: În fapt, reclamanta a livrat pârâtei marfă după cum urmează: potrivit facturii fiscale nr. GLO 2007040 din 08.09.2017 (f. 14) în valoare de 796,41 lei, acceptată la plată de reclamantă prin semnătură şi ştampilă, potrivit facturii fiscale nr. GLO 2010137 din 18.12.2017 (f. 15) în valoare de 1774,66 lei, acceptată la plată de reclamantă prin semnătură şi ştampilă, potrivit facturii fiscale nr. GLO 2010138 din 18.12.2017 (f. 16) în valoare de 2672,24 lei, acceptată la plată de reclamantă prin semnătură şi ştampilă şi potrivit facturii fiscale nr. GLO 2010581 din 10.01.2018 (f. 17) în valoare de 4041,41 lei, acceptată la plată de reclamantă prin semnătură şi ştampilă. În drept, potrivit art. 1350, alin. 1 NCC orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, iar potrivit alin. 2, atunci când fără justificare nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. Astfel, răspunderea civilă contractuală este o formă a răspunderii civile, în cazurile în care paguba este consecinţa încălcării obligaţiilor contractuale. Cu alte cuvinte, răspunderea civilă contractuală presupune existenţa unor raporturi juridice anterioare între păgubit şi autorul faptei, născute prin acordul lor de voinţă Condiţiile răspunderii contractuale sunt următoarele: existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale (neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere), existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia debitorului. În ceea ce priveşte sarcina probei în cazul răspunderii civile contractuale în cazul obligaţiilor de a face şi de a da s reţine că în măsura în care creditorul dovedeşte existenţa creanţei, neexecutarea se prezumă, debitorului revenindu-i sarcina de a dovedi stingerea acesteia. În speţa de faţă reclamanta a făcut dovada existenţe creanţei. Astfel, din facturile fiscale anexate la dosar reiese că reclamanta a livrat pârâtei marfă în valoare de 4920,58 lei, facturi care au fost însuşite de pârâtă prin semnătură şi ştampilă. Potrivit art. 1270 NCC, contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante astfel că acesta se poate modifica sau se poate stinge numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege. Potrivit art. 1516, alin.1 NCC creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, iar potrivit alin. 2, atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se fală în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune interese, dacă i se cuvin: să ceară sau după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei, să obţină, dacă obligaţia este contractuală ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative. În cauza de faţă reclamanta solicită executarea silită în natură a obligaţiei pârâtei, respectiv plata preţului la care s-a obligat pentru marfa ce i-a fost livrată, motiv pentru care instanţa va admite acest capăt de cerere şi va obliga pârâta să achite reclamantei contravaloarea mărfii livrate. În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere se reţine că o astfel de menţiune înscrisă pe facturi, în sensul că pentru neplată la scadenţă se aplică penalităţi de întârziere într-un anumit cuantum nu poate atrage răspunderea pârâtei, întrucât nu constituie o clauză penală, neexistând acordul părţilor exprimat în condiţiile legii, să angajeze părţile contractante. Prin acceptarea fără obiecţiuni a facturilor de livrare nu se realizează acordul de voinţă asupra clauzei penale, simpla tăcere însemnând acceptare tacită numai pentru manifestările de voinţă neîndoielnice. În conformitate cu dispoziţiile art. 453, alin. 1 NCPC potrivit cărora partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată, instanţa va obliga pârâta şi la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. În acelaşi timp, instanţa reţine că deşi potrivit art. 453, alin. 2 NCPC, când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. 1 NCPC cererile de valoare redusă, soluţionate potrivit procedurii speciale prevăzute de titlul X al cărţii a VI-a din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Cod de procedură civilă, se taxează cu 50 lei, dacă valoarea cererii nu depăşeşte 2.000 lei, şi cu 200 lei, pentru cererile a căror valoare depăşeşte 2.000 lei. Astfel având în vedere faptul că taxa judiciară de timbru este în cuantum fix, cheltuielile de judecată vizând taxa judiciară vor fi admise, motiv pentru care pârâta va fi obligată la plata către reclamantă a sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.” Se vor trece în mod corect considerentele: „Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele: Prin cerere înregistrată la data de 08.10.2018 pe rolul Judecătoriei Rm. Vâlcea sub nr. de dosar 11212/288/2018, reclamanta SOCIETATEA ROMÂNĂ DE RADIODIFUZIUNE a solicitat pe calea cererii de valoare redusă obligarea pârâtei SC G***** S** la plata sumei de 570 de lei, cu titlu de taxă pentru serviciul public de radiodifuziune, aferentă perioadei 30.09.2015 – 31.01.2017, precum şi a sumei de 294,41 de lei reprezentând penalităţi de întârziere, formată din suma de 282,78 de lei cu titlu de penalităţi aplicate de CEZ Vânzare până la încetarea contractului de mandat, şi din suma de 11,63 de lei cu titlu de penalităţi de întârziere calculate de reclamantă pentru perioada 22.02.2018 - 14.09.2018. În motivare, reclamanta a arătat că, obligaţia de a achita taxă pentru serviciul public de radiodifuziune a fost stabilită prin dispoziţiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, iar în aplicarea art. 40 alin. 4 a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 prin care au fost stabilite cuantumurile lunare ale taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, pe categorii de plătitori, precum şi modalitatea de încasare şi scutire de la plata acestora, statuând şi modalitatea de calcul pentru penalităţile de întârziere. În ceea ce priveşte calitatea de beneficiar a pârâtei, reclamanta a învederat că legea leagă noţiunea de beneficiar de calitatea de deţinător a acestor servicii este condiţionată de posesia unui astfel de receptor. Prin urmare, obligaţia de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune revenea în sarcina persoanelor juridice care beneficiau, în diferite modalităţi, de serviciul public menţionat, cu excepţia celor care declarau pe propria răspundere că nu deţin receptoare radio. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1026 şi urm. Cod procedură civilă, art. 40 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 41/1994, H.G. nr. 977/2003. În dovedirea cererii a solicitat încuviinţarea şi administrarea probei cu înscrisuri, constând în cele depuse alăturat formularului de cerere. Reclamanta nu a solicitat desfăşurarea unei dezbateri orale. Cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în conformitate cu prevederile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. Pârâta, legal citată, cu un exemplar al formularului de cerere şi al înscrisurilor depuse în probaţiune de reclamant, a depus formularul de răspuns completat, solicitând respingerea pretenţiilor reclamantei, întrucât aceasta nu a fost şi nici nu este beneficiarul serviciilor oferite de către reclamantă, pârâta nedeţinând receptoare radio sau TV, astfel că nu poate achita contravaloarea unor servicii de care nu a beneficiat. A fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisuri, constând în cele depuse la dosar, solicitată de părţi. Analizând actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: În fapt, în perioada 30.09.2015 – 31.01.2017, societatea CEZ VÂNZARE S.A. a emis facturi fiscale pe numele societăţii pârâte, depuse în probaţiune, pentru suma de 570 de lei reprezentând taxă pentru serviciul public de radiodifuziune. În drept, prin raportare la temeiul de drept procesual invocat de reclamantă, respectiv, art. 1026-1033 Cod procedură civilă, privind procedura aplicabilă cererilor de valoare redusă, la obiectul prezentei cauze – pretenţii având o valoare mai mică de 10.000 de lei şi izvorând din facturile fiscale, şi la prevederile art. 1026 alin. 1, 2 şi 3 Cod procedură civilă, instanţa constată că prezenta cerere este admisibilă în procedura privind cererile de valoare redusă. În acord cu dispoziţiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia C.C.R. nr. 448/2013, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, însă numai în măsura în care beneficiază de aceste servicii în mod efectiv. Astfel, Curtea a constatat că interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor de lege criticate în sensul că obligaţia de plată a taxelor pentru serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune incumbă tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea sunt sau nu beneficiare ale serviciului public aferent, deci indiferent dacă există sau nu o contraprestaţie a instituţiei publice în cauză, nesocotesc dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Constituţie. În ceea ce priveşte persoanele fizice, a fost statuat, potrivit art. 40 alin. (2) din lege, că acestea au obligaţia să plătească aceste taxe, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu excepţia celor care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare de radio, respectiv de televiziune, şi a celor care, potrivit legii, beneficiază de scutire de la plata acestor taxe. În conformitate cu prevederile art. 3 alin.(1) din H.G. nr. 977/2003 în forma în vigoare la data emiterii facturilor, persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepţia celor care şi-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale, iar potrivit alin. (1^1), pentru a fi exceptate de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, persoanele juridice menţionate la alin. (1) au obligaţia de a depune la sediul Societăţii Române de Radiodifuziune o cerere însoţită de certificatul constatator emis de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului din care rezultă suspendarea activităţii. În conformitate cu alin. (2),persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. Aceste dispoziţii legale au fost anulate, după cum urmează: prin sentinţa civilă nr. 471/2010 ale Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal s-a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, iar anterior modificării efectuate prin art. I din Hotărârea Guvernului nr. 1012/2009, art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 a fost anulat prin decizia nr. 2102/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în considerentele căreia s-a reţinut că având în vedere că, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţie, hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, rezultă faptul că cele două hotărâri ale Guvernului, nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi, respectiv, nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, nu au aplicat în mod corect în art. 3 alin. (1) dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care, aşa cum s-a menţionat, face distincţie în ceea ce priveşte plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune între persoanele juridice beneficiare şi cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii. A interpreta în sens contrar, fără a se face această distincţie, înseamnă a impune plata acestor taxe, spre exemplu, şi persoanelor juridice cărora legiuitorul le recunoaşte dreptul de a-şi suspenda temporar activitatea sau de a declara că nu desfăşoară activitate la sediul social, or, acest lucru nu este posibil, aducându-se prejudicii acestor persoane juridice, acestea fiind vătămate practic în drepturile lor De asemenea, Curtea de Apel Cluj, prin sentinţa nr. 185 din 27 aprilie 2010, a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din HG nr. 977 din 22 august 2003 şi a art. 3, alin. (2) din HG nr. 978/2003, hotărâre care a fost menţinută prin decizia nr. 607/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, în considerentele deciziei, instanţa supremă reţinând că prevederile art. 3 alin. (2) din HG nr. 977/2003 şi art. 3 alin. (2) din HG nr. 978/2003 adaugă la prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994. Dat fiind faptul că aceste hotărâri au fost pronunţate în cauze având ca obiect anulare act normativ în materia contenciosului administrativ, instanţa reţine incidenţa dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004 care prevăd că hotărârile judecătoreşti definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanţelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale judeţelor ori al municipiului Bucureşti, fiind scutite de plata taxelor de publicare. În ceea ce priveşte întinderea efectelor pe care le generează publicarea hotărârii judecătoreşti de anulare a unei prevederi normative, prin Decizia nr. 10/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost statuat că ste corectă interpretarea instanţelor care au stabilit că trebuie recunoscute efectele hotărârii judecătoreşti de anulare a unui act administrativ normativ, similar cu efectele admiterii excepţiei de neconstituţionalitate în privinţa cauzelor pendinte. Sintagma ”sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”, utilizată atât de Constituţie, cât şi de Legea nr. 554/2004, nu poate primi decât o interpretare unitară, în sensul că excepţia de neconstituţionalitate admisă, respectiv actul administrativ normativ anulat nu produc niciun efect în privinţa cauzelor irevocabil/definitiv soluţionate, însă produc efecte în cauzele aflate în curs de soluţionare la data publicării deciziei Curţii Constituţionale sau a hotărârii judecătoreşti de anulare. Astfel, în acord cu art. 23 din Legea nr.554/2004, instanţa reţine că aceste hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele de contencios administrativ, prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ, sunt general obligatorii. Prin urmare, aceste dispoziţii legale, din actul normativ anterior menţionat, şi pe care se întemeiază reclamanta în susţinerea cererii sale, nu mai pot constitui o cauză valabilă în vederea atragerii răspunderii civile a pârâtei. În concordanţă cu prevederile art. 1349 alin. 1 şi 2 Cod civil, persoana care, având discernământ, încalcă îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi de a nu aduce atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligată să le repare integral. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 1357 alin. 1 şi 2 din acelaşi act normativ, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, răspunderea sa civilă fiind angajată pentru cea mai uşoară culpă. În vederea angajării răspunderii civile delictuale este necesar a se constata existenţa, în mod cumulativ, a următoarelor condiţii: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia autorului faptei ilicite. Prima condiţie pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie presupune comiterea unei fapte ilicite, care constă în acţiunea ori inacţiunea prin care, încălcându-se normele de drept obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau interesului legitim ce aparţine unei persoane. Astfel, fapta ilicită săvârşită de pârâtă constând în nerespectarea de către acesta a obligaţiei de a plăti contravaloarea lunară a serviciului de televiziune prestat de reclamantă în intervalul 30.09.2015 – 31.01.2017 nu există, în condiţiile în care reclamanta nu a dovedit că pârâta este un beneficiar efectiv al acestui serviciu, doar în acest caz aceasta putând fi obligată să achite contravaloarea acestui serviciu. Având în vedere aceste aspecte, instanţa apreciază că este de prisos analizarea şi a celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, dat fiind faptul că este nevoie de îndeplinirea cumulativă a acestora pentru ca pârâta să răspundă, pe acest temei. Pentru aceste motive, va respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.” Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare ce se va depune la sediul Judecătoriei Rm. Vâlcea. Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, azi 29.03.2019.
Incheiere indreptare eroare materiala 2026/2019 din 29.03.2019