Pretentii - Clauzele abuzive în contractele încheiate între profesionişti. Cuantumul penalităţilor în raport cu cel al debitului principal

Prin  sentinţa  civilă nr.  287 din 24.02.2016, Judecătoria RV a admis acţiunea, aşa cum a fost precizată, având ca obiect pretenţii, formulată de reclamanta SC MP SA, în contradictoriu cu pârâta SC A SA.

A omologat raportul de expertiză întocmit de expert CM, în varianta 1.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 8900 lei reprezentând debit restant şi suma de 70696,80 lei reprezentând penalităţi de întârziere.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3297 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

 Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut  următoarele :

„Între cele două părţi a fost încheiat contractul de prestare servicii nr. 01/04.01.2010. În baza acestui contract, reclamanta şi-a asumat obligaţia de a elabora documentaţia tehnica, ce cuprinde proiect tehnic, caiet de sarcini şi detalii de execuţie, pentru obiectivul de investiţii „Baza sportivă cu teren de fotbal omologabil, tip I în comuna V, judeţul T”. Reclamanta a efectuat servicii de proiectare în beneficiul pârâtei, iar la data de 30.09.2010 au fost predate lucrările de proiectare pe bază de proces-verbal, pârâta semnând acest proces verbal, in care s-a consemnat ca lucrarea corespunde exigentelor si clauzelor din contract. Pârâta avea obligaţia de a achita contravaloarea facturilor în termen de 5 zile de la emiterea acesteia (art. 13.1). Prin dispoziţiile art.17 pct. 1 din contractul încheiat între părţi s-a stipulat că dacă pârâta nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contract, reclamanta are dreptul de a deduce din preţul contractului, ca penalităţi, o sumă echivalentă cu o cotă procentuală de 0,02% pe zi de întârziere din preţul contractului (preţul contractului fiind de 35.700,00 lei, potrivit art. 2 pct. 2).

La data de 30 septembrie 2010 s-a încheiat procesul verbal de predare – primire a lucrărilor de proiectare, semnat de ambele părţi.

Pentru serviciile prestate, reclamanta a emis facturile fiscale nr. 162 din 30.09.2010, în cuantum de 9300 lei, cu scadenţă la 30.09.2010 şi nr. 27 din 08.03.2011, în cuantum de 27.900 lei, cu scadenţă la 20.03.2011, ce au fost semnate de reprezentantul pârâtei. Pârâta a achitat 9300 lei (la data de 08.03.2011), 10.000 lei (la data de 04.07.2011), 4000 lei (la data de 30.10.2013) şi 5000 lei (la data de 24.12.2013).

De altfel, prin întâmpinarea formulata, parata nu a contestat in nici un fel existenta debitului si nici cuantumul sumei pretinse de reclamanta, pozitie pe care si-a mentinut-o si dupa efectuarea raportului de expertiza.

Din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert CM, necontestat de parti, se retine că penalitatile calculate pentru sumele neachitate de parata, aferente perioadei 30.09.2010-23.02.2015 sunt in cuantum de 70696,80 lei, calculate conform prevederilor contractuale. In ceea ce priveste a doua varianta a raportului de expertiza, instanta retine ca intre parti nu s-a stabilit o clauza potrivit careia cuantumul penalitatilor sa nu depaseasca valoarea debitului principal Astfel, va fi omologat raportul de expertiză întocmit de expert CM, în varianta 1. Explicatiile expertului cu privire la „clauzele discriminatorii” nu pot fi primite de instanta, atat timp cat contractul a fost negociat si incheiat intre profesionisti.

In speța, este antrenată răspunderea contractuală a pârâtei, prin intermediul clauzei penale; părțile au constituit un calcul anticipat al daunelor moratorii, aceasta fiind prevăzută pentru eventualitatea executării cu întârziere a obligației din convenția inițială. Reclamanta nu trebuie să mai dovedească nici neexecutarea obligațiilor, nici prejudiciul cauzat ori întârzierea în executarea obligațiilor. Prin stipularea clauzei penale, părțile au convenit că orice încălcare a obligațiilor va determina un prejudiciu a cărui întindere este stabilită în prealabil.

Pentru considerentele expuse şi în temeiul art. 1270, art. 1535 Cod civil, precum şi a art. 272 şi următoarele Cod de procedură civilă, instanţa va admite cererea formulată şi o va obliga pe pârâta să plătească reclamantei suma de 8900 lei, reprezentând debit restant şi suma de 70696,80 lei reprezentând penalităţi de întârziere.”

Împotriva sentinţei civile sus menţionate a declarat apel SC A SA, solicitând casarea sentinţei atacate şi rejudecând instanţa să respingă cererea de chemare în judecată iar în subsidiar să fie obligată apelanta numai la plata sumei de 8900 lei reprezentând debit restant.

În motivare, apelanta a susţinut că dispoziţiile art. 17 pct. 1 din contract sunt abuzive în sensul că intimata are dreptul de a deduce din preţul contractului ca penalităţi o sumă echivalentă cu o cotă procentuală de 0,02%/zi de întârziere din preţul contractului. Cunatumul penalităţilor este cu mult (de 9 ori ) mai mare decât debitul restant, debit care a rezultat din faptul că am plătit o sumă consistentă din valoarea totală a contractului de 35.700 lei. Apelanta a arătat că hotărârea instanţei de fond sete netemeinică şi nelegală întrucât cuantumul penalităţilor a depăşit cu mult valoarea debitului principal.

Crerea de apel nu a fost întemeiată în drept.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat a apelului.

În motivare, intimata a arătat că apelanta nu aduce în discuţie nici un argument de natură contractuală sau legală susţinând doar că penalităţile ar fi foarte mari. Instanţa de fomnd a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică nefiind vorba de clauze discriminatorii iar dispoziţiile referitoare la clauzele abuzivese aplică doar între comercianţio şi consumatori.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 C.pr.civ., 1350, 1469 şi urm. C.civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului tribunalul reţine următoarele:

Instanţa reţine că apelanta se declară nemulţumită de soluţia dată de instanţa de fond atât capătului de cerere referitor la debitul principal cât şi celui referitor la penalităţile de întârziere.

Cu privire la debitul principal, tribunalul constată că apelanta nu a formulat nicio critică şi nici un argument pe care instanţa de control judiciar să le analizeze în calea de atac.

Însă având în vedere dispoziţiile art. 476 alin. 2 C.pr.civ. tribunalul apreciază că în mod corect prima instanţă a obligat apelanta-pârâtă la plata sumei de 8900 de lei cu titlu de debit prinicipal.

Această soluţie este susţinută de întregul probatoriu administrat respectiv contractul de prestări servicii, proces-verbal de predare primire a lucrărilor de proiectare, facturile nr. 162 din 30.09.2010 şi 00027 din 08.02.2011 asumate prin semnătură de către apelanta-pârâtă şi extrasele de cont de la filele 8-12 dosar fond, mijloace de probă care se coroborează pe deplin cu concluziile raportului de expertiză  din care reiese că apelanta datorează intimatei suma de 8900 lei.

Cu privire la penalităţile de întârziere, tribunalul constată că principala critică a apelantei este faptul că suma calculată cu titlu de pelalităţi de întârziere este mult mai mare decât debitul restant art. 17 din contract reprezentând o clauză abuzivă.

Din raportul de expertiză întocmit în cauză rezultă că sumele datorate cu titlu de penalităţi de către apelantă pentru neachitarea la timp a facturilor sunt de 70.696,80 lei.

Tribunalul apreciază că sunt neîntemeiate susţinerile apelantei referitoare la caracterul abuziv al clauzei contractuale care se referă la penalităţile de întârziere. Dispoziţiile legale referitoare la clauzele abuzive în contractele dintre profesionişti nu se aplică în cauză întrucât contractul este încheiat în anul  2010, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.72/2013.

Astfel, potrivit art. 21 din Legea nr.72/2013 dispoziţiile acestei legi, „cu excepţia prevederilor art. 15, nu sunt aplicabile obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Prin Decizia CCR nr. 745 pronunțată în ședința din 3 noiembrie 2015, Curtea Constituţională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „cu excepția prevederilor art. 15” cuprinsă în dispozițiile art. 21 din Legea nr. 72/2013 este neconstituțională.

De asemenea, faptul că suma ce reprezintă penalităţi de întârziere este mai mare decât debitul principal restant de 8900 de lei  nu înseamnă în nici un caz că clauza care a instituit penalităţile este una abuzivă sau nelegală atât timp cât nu există nicio dispoziţie legală sau contractuală care să limiteze cuantumul penalităţilor.

Pe de altă parte, este irelevantă susţinerea apelantei că penalităţile ar fi de 9 ori mai mari decât debitul restant întrucât aceste penalităţi nu s-au calculat doar în raport cu suma restantă de 8900 de lei ci şi cu celelalte sume achitate de apelantă cu întârziere aşa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză.

Nu sunt îndeplinite în niciun caz condiţiile art. 1541 C.civ. referitoare la reducerea penalităţilor întrucât cuantumul acestora nu este unul excesiv de mare având în vedere valoarea contractului, calitatea de profesionişti comercianţi a părţilor, prejudiciu pe care părţile puteau să-l prevadă la data încheierii contractului şi faptul că această clauză contractuală a fost asumată expres prin semnătură şi stampilă de către apelantă, neexistând nici un motiv pentru care să atragă ineficienţa juridică a acestei prevederi contractuale.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 480 C.pr.civ., tribunalul a respins ca neîntemeiat apelul formulat, soluţia instanţei de fond fiind una temeincă şi legală.

Domenii speta

Spete similare