Asistenţa medicală acordată victimei unei agresiuni. Acţiune în pretenţii a unităţii spitaliceşti întemeiată pe dispoziţiile art.1357-1371- Cod civil şi art.313 din Legea 85/2006

Prin sentinţa civilă nr.277 din 01.03.2017, Judecătoria T a respins, ca nefondată,  acţiunea civilă având ca obiect pretenţii, formulată de reclamantul SMTM,  împotriva pârâtului FM.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în data de 10.12.2013, pârâtul FM a fost internat pentru 9 zile la SMTM, secţia Chirurgie, ca urmare a faptului că a fost victima unei agresiuni, beneficiind de asistenţă medicală de specialitate, astfel cum rezultă din foaia de observaţie clinică generală (fila 6), fişa de circuit a pacientului (filele 7-11).

În drept, potrivit prevederilor art. 313 Legea nr. 95/2006, în forma în vigoare la data de 10.12.2013, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale, constând în cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată.

Ca atare, pentru a putea obţine obligarea pârâtului la plata contravalorii îngrijirilor medicale, reclamanta ar trebui să facă dovada că în sarcina pârâtului poate fi reţinută o culpă delictuală care să justifice acţiunea reclamantei pe temeiul dispoziţiilor art.1357-1371 C.civ. şi art. 313 din Legea 95/2006.

Potrivit art. 1357 -1358 C.civ., orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.

Din aceste dispoziţii legale, se reţine că pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii, respectiv: fapta ilicită; cauzarea unui prejudiciu; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat; vinovăţia făptuitorului; inexistenţa unei cauze care să înlăture caracterul ilicit al faptei sau vinovăţia făptuitorului.

Solicitarea acordării asistenţei medicale pentru pârât nu constituie o faptă ilicită, în sensul celor mai sus menţionate, iar prejudiciului încercat de reclamant (cheltuielile de spitalizare) sunt consecinţa directă a raportului de drept născut în temeiul legii între unitatea spitalicească reclamantă şi pârât, raport în baza căruia reclamantul a acordat îngrijiri medicale pacientului.

Acest raport de drept are la bază dispoziţiile normative prevăzute chiar de legea invocată de reclamantă, potrivit art. 87 alin. 3 şi art. 92 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii care prevede că acordarea primului ajutor calificat, precum şi acordarea asistenţei medicale publice de urgenţă, la toate nivelurile ei, se efectuează în regim public, ”este o datorie a statului şi un drept al cetăţeanului şi nu poate fi efectuată în scop comercial.”

De asemenea, conform art. 104 alin. (3) din acelaşi act normativ,  ”serviciile medicale private de urgenţă spitalicească au obligaţia de a stabiliza orice pacient care soseşte în serviciul respectiv în stare critică sau cu acuze ce ridică suspiciunea unei afecţiuni acute grave, indiferent de capacitatea financiară a acestuia de a achita costurile tratamentului şi de calitatea sa de asigurat, acesta putând fi transportat la un spital public, în condiţii corespunzătoare, numai după stabilizarea funcţiilor vitale şi acordarea tratamentului de urgenţă.”

Din foia de observaţie clinică generală depusă de reclamant la dosar, reiese că pârâtul a fost spitalizat în data de 10.12.2013, diagnosticul fiind de agresiune  traumatism cranio-cerebral  acut cu plăgi tăiate şi contuzii multiple. Traumatism  antebraţ stâng, fiind evident că în cauză este vorba de o urgenţă medicală, astfel că pârâtul beneficia de asistenţă medicală gratuită.

În ceea ce priveşte eventuala poziţia pasivă a pârâtului faţă de autorul faptei ilicite, constând în nedepunerea diligenţelor cu privire la identificarea acestuia, instanţa apreciază că aceasta nu poate constitui prin ea însăşi temei al răspunderii pe acest teren. Rolul activ al instanţei de judecată nu poate substitui minima diligenţă a reclamantului în acest sens.

Prevederile art. 313 din Legea nr. 95/2006 sunt clare şi neechivoce în sensul că legiuitorul a înţeles să sancţioneze persoanele care, cu intenţie sau din culpă, au adus atingere integrităţii corporale şi sănătăţii altor persoane, stabilind în sarcina acestora obligaţia de a achita contravaloarea serviciilor medicale efectuate în astfel de situaţii şi de a repara în felul acesta prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale şi numai pentru aceste litigii (având ca obiect recuperarea acestor sume), furnizorii de servicii medicale se subrogă în drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora, ceea ce în cauză nu se regăseşte.

În acest context al reglementării legale, pârâtul avea, aşadar, dreptul de a beneficia de asistenţă medicală de urgenţă de la reclamant, iar utilizarea unui drept, câtă vreme nu s-a făcut dovada deturnării dreptului de la raţiunea sa juridico-socială care să ducă la ideea unui abuz de drept, nu poate echivala cu o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Mai mult decât atât, nici o dispoziţie legală nu prevede că dreptul persoanei vătămate de a beneficia de asistenţă medicală de urgenţă ar fi condiţionat de identificarea făptuitorului sau că în cazul neidentificării acesteia costul cheltuielilor de spitalizare se suportă de către beneficiarul îngrijirilor medicale şi, cu atât mai puţin în temeiul răspunderii civile delictuale de drept comun.

Prin urmare, aşa cum s-a arătat de către instanţă mai sus, nu poate fi reţinută, prin prisma art. 1357 -1358 C.civ. îndeplinirea condiţiei faptei ilicite de care se prevalează reclamantul.

Faţă de aceste considerente, instanţa a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, motiv pentru care a respins ca nefondată cererea reclamantului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen, reclamantul, care a formulat critici pentru nelegalitate şi netemeinicie, prin care a solicitat schimbarea hotărârii, în sensul, admiterii acţiunii formulate.

A motivat că  prin acţiunea  formulată  a solicitat  obligarea  pârâtului la plata  sumei de 970 lei reprezentând  contravaloarea serviciilor  medicale spitaliceşti de care pârâtul a  beneficiat  ca  urmare a unei agresiuni,  dispoziţii care intră sub incidenţa art. 320 alin.1 din Legea nr. 95/2006 r1.

Apelantul a mai menţionat că  sentinţa  pronunţată de  instanţa de fond  nu este  legală  şi temeinică  având în vedere că angajarea  răspunderii civile delictuale  presupune  întrunirea  a patru  condiţii cumulative – existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui  prejudiciu, existenţa unei legături de cauzalitate între fapta  săvârşită şi prejudiciul produs şi  vinovăţia făptuitorului.

În speţă,  fapta ilicită constă în  lipsa de diligenţă a pârâtului, respectiv în neformularea  unei plângeri penale împotriva  autorului accidentului de circulaţie, iar prejudiciul cauzat  reclamantului constă în contravaloarea serviciilor  medicale acordate  pârâtului, care s-au ridicat  la suma de  970 lei, conform înscrisurilor  depuse la dosar.

În drept, au fost invocate dispoziţiile  art. 466-482  Cod de procedură civilă.

Intimatul-pârât nu a depus  întâmpinare.

Verificând în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Tribunalul respinge ca nefondat apelul declarat pentru considerentele care vor succede.

Potrivit prevederilor art. 248 alin. 1 litera i din Legea nr. 95/2006, asistenţa medicală la cerere reprezintă un serviciu medical care nu este decontat  din fond, contravaloarea acestuia  fiind suportată de asigurat.

La rândul său, articolul 320 alin. 1 acelaşi act normativ, prevede că, persoanele care, prin faptele lor, aduc daune sănătăţii unei alte persoane răspund, potrivit legii şi au obligaţia să suporte prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţă medicală acordată".

Sumele reprezentând cheltuielile efective, vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale.

Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor daune, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale a caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată.

Se observă că o condiţie esenţială pentru a putea fi declanşată acţiunea de recuperare a sumelor cheltuite, este ca acţiunea să fie îndreptată împotriva persoanei vinovate de vătămarea sănătăţii, iar o altă condiţie este ca persoana împotriva căreia este îndreptată acţiunea să fi vătămat sănătatea altei persoane şi nu pe cea proprie.

Apelantul reclamant şi-a întemeiat  acţiunea  pe dispoziţiile art.1357 Cod civil, considerând în mod neîntemeiat că atitudinea intimatului de a nu formula plângere penală împotriva agresorului/autorului accidentului constituie o faptă ilicită, ce atrage incidenţa  prevederilor art.320 din Legea nr.95/2006.

Pe temeiul delictual invocat de apelantul reclamant nu poate fi reţinută o faptă ilicită în sarcina intimatului pârât constând în omisiunea de a identifica agresorul şi de a formula plângere penală împotriva acestuia, cu atât mai mult cu cât antrenarea răspunderii civile a agresorului nu este condiţionată de antrenarea răspunderii sale penale.

Raportat la circumstanţele cauzei şi la temeiul juridic invocat de apelantul  reclamant instanţa de apel  constată că  intimatul pârât – victima unei agresiuni şi beneficiar al serviciilor de îngrijire medicală - nu a săvârşit o faptă ilicită de natură să atragă angajarea răspunderii sale civile delictuale, iar pe de altă parte prejudiciul invocat de  apelantul reclamant – constând în contravaloarea serviciilor medicale de care a beneficiat pârâtul - nu are ca şi cauză fapta intimatului pârât (ea însăşi lipsită de caracter ilicit) constând în omisiunea de a formula plângere penală împotriva agresorului.

Nu are relevanţă în opinia Tribunalului  eventuala pasivitate a intimatului pârât  în ceea ce priveşte atragerea răspunderii civile a autorului agresiunii câtă vreme obligaţia acestuia din urmă de a repara prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale este reglementată în mod expres în lege.

De asemenea,  din coroborarea celor două texte legale de mai sus (art. 248 alin. 1 litera i şi art.320  din Legea nr. 95/2006), pe cale de interpretare logică şi coordonată, se desprind mai multe concluzii pentru situaţia în care o persoană primeşte asistenţă medicală atunci când a fost victima unei agresiuni, respectiv faptul că  este exclusă ipoteza de aplicare a art. 248 alin.  lit. i, în sensul că nicidecum nu se poate echivala această situaţie cu acordarea asistenţei medicale la cerere (a victimei  FM),  furnizorul de servicii (spitalul - reclamant) are calea unei acţiuni directe împotriva presupusului agresor pentru recuperarea prejudiciului cauzat, constând în cheltuielile efective ocazionate de îngrijirile acordate victimei iar creanţa de recuperat de la prezumtivul agresor constă numai în cheltuielile efective şi eventuale accesorii legale.

În ciuda clarităţii  textelor legale enumerate, apelantul - reclamant a acţionat pe calea acţiunii de faţă împotriva victimei pentru recuperarea cheltuielilor ocazionate cu îngrijirea sănătăţii acesteia.

Deşi explicabilă atitudinea apelantului - reclamant prin pragmatismul şi comoditatea recuperării debitului de la victimă, tribunalul apreciază că acest mod de a proceda nu este legal, ci reclamantul trebuie să acţioneze pe calea unei acţiuni directe împotriva agresorului pe temeiul unei răspunderi civile delictuale.

Faţă de considerentele expuse,  se apreciază că sentinţa apelată este temeinică şi legală , astfel că, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă se respinge ca nefondat apelul declarat.

Domenii speta

Spete similare