Contestaţie act administrativ fiscal

Titlu: contestaţie act administrativ fiscal

Domeniu asociat: cereri

R O M Â N I A

TRIBUNALUL GORJ

SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

SENTINŢA nr. 311

Şedinţa publică din 16 februarie 2018

Pe rol se află pronunţarea asupra dezbaterilor ce au avut loc în şedinţa publică din 02.02.2018 privind acţiunea promovată de reclamanta E, în contradictoriu cu pârâtele A şi D, având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal.

Procedura de citare legal îndeplinită din ziua dezbaterilor.

Mersul dezbaterilor şi cuvântul părţilor au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunţării din data de 02.02.2018 ce face parte integrantă din prezenta sentinţă, când, având nevoie de timp pentru a delibera, instanţa a amânat pronunţarea pentru data de 16.02.2018.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, la data de 16 iunie 2017, sub nr. Z, reclamanta E, în contradictoriu cu pârâtele A şi D, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. Y emisă de D precum şi împotriva Deciziei de impunere nr. X, emisă de I şi împotriva Raportului de Inspecţie Fiscală nr. C.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 31.07.2016 înregistra în evidenţa contabilă o taxă pe valoare adăugată de recuperat în sumă de 354.044 lei, iar cu ocazia controlului efectuat de I, s-a stabilit o taxă pe valoare adăugată de recuperat de 260.288 lei, diferenţa de 93.816 lei taxă pe valoare adăugată provenind din neadmiterea parţială la deducerea taxei înregistrată în facturile de prestări servicii emise de R, echipa I motivând că nu există documente pentru justificarea la plata acestei sume reprezentând taxă pe valoare adăugată, socotind astfel că au fost încălcate dispoziţiile art. 145 alin. 1 şi 2 din Legea 571/2003, art. 141 alin. 1 şi nici dispoziţiile art. 6, alin. 1, art.9 alin. l şi art. 10 alin. 1 din Legea nr.82/982 - Legea Contabilităţii.

Urmare a controlului efectuat de I, a fost emisă Decizia de impunere nr. X.

Împotriva Deciziei de impunere întocmită în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. X, reclamanta a formulat contestaţie ce a fost soluţionată prin Decizia nr. Y, a D, care după verificarea procedurii de soluţionare, pe fond a respins ca neîntemeiată contestația.

În aceste condiţii, reclamanta apreciază că soluţia dată în contestaţia administrativă împotriva deciziei de impunere X este nelegală şi netemeinică.

Astfel menţionează în primul rând faptul că în Raportul de Inspecţie Fiscală organele de control în mod greşit şi neîntemeiat au menţionat faptul că societatea E nu a fost verificată până la momentul controlului cu toate că a fost prezentat procesul verbal din 19.12.2014, în care la Capitolul „Constatări”, I precizează faptul că impozitele şi taxele datorate de societate la bugetul consolidat al statului pe trimestrul III 2014, au fost declarate în termen iar soldul sumei negative al TVA declarativ la 30.09.2014, era în sumă de 353.873, rezultatul controlului fiind consemnat în registrul unic de control al societăţii.

Omisiunea organului de control de a specifica cele consemnate în procesul verbal din 19.12.2014 este evidentă din moment ce suma constatată prin acest act de control, cuprinde inclusiv taxa pe valoare adăugată pe perioada 2012-2013, în sumă de 93.816 lei, conformă cu cea din anexa la decizia de impunere nr. 401 din 28 septembrie 2016 existând deci opinii diferite în ce priveşte reţinerea sau nu a întregii sume ce reprezintă TVA şi care trebuia rambursată.

Refuzul I de a reţine spre rambursare întreaga sumă de 353.873 lei reprezentând TVA este nejustificat, simpla motivare a faptului că nu au existat documente justificative în sensul că cele emise de R nu se înscriu în cele precizate în Legea 571/2003 privind Codul de procedură fiscală, nu poate fi însuşită având în vedere faptul că la contestaţie au fost anexate suficiente acte justificative din care rezultă faptul că materialele primite şi serviciile executate de această societate sunt specificate în concret, din documentaţia emisă rezultând că aceste materiale şi servicii au fost înregistrate în contabilitatea societăţii şi s-a făcut dovada cu expertiza tehnică executată de profesor doctor inginer PV, în sensul că au fost folosite în activitatea de investiţie a societăţii şi nu în ultimul rând acest fapt rezultă şi din procesul verbal din 19.12.2014.

Mai multe decât atât, s-a făcut dovada faptului că R a colectat TVA pe care a achitat-o la bugetul consolidat al statului în termenele stabilite, fapt ce rezultă din decontul de TVA şi din declaraţia informatică a acestei societăţi.

În raport de argumentele aduse, solicită admiterea contestaţiei, anularea atât a deciziei de impunere X, a raportului de inspecţie tehnică fiscală Y, cât şi a Deciziei X/15.12.2016, a D.

În dovedirea contestaţiei, reclamanta solicită încuviinţarea probei cu înscrisuri precum şi expertiză fiscală executată de un consultant fiscal.

În temeiul dispoziţiilor art. 205 Cod procedură civilă, pârâta A în nume propriu şi pentru D solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta arată, în esenţă, că prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. X X, întocmită în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. X Y, s-au stabilit în sarcina petentei, obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală de 93.816 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată.

Pârâta arată că perioada verificată este 14.06.2012 - 31.07.2016 iar în urma I s-a constatat că E a depus la organul fiscal decontul privind taxa pe valoarea adăugată pentru luna iulie 2016, sub nr. B, unde la rândul 42 se înregistrează soldul sumei negative al taxei pe valoarea adăugată în valoare de 354.044 lei, prin care s-a solicitat rambursarea acestei sume bifând caseta cu opţiunea „DA”.

În urma verificării taxei pe valoarea adăugată aferentă perioadei verificate organele de inspecţie fiscală au stabilit următoarele: soldul negativ - 354.044 lei, soldul negativ reprezentând taxa pe valoarea adăugată pentru care contribuabilul are drept de rambursare 260.228 lei; soldul negativ, reprezentând taxa pe valoarea adăugată pentru care nu se justifică rambursarea 93.816 lei.

Taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar în sumă de 93.816 lei provine din neadmiterea parţială la deducere a taxei pe valoarea adăugată înscrisă în facturile de prestări servicii/lucrări de construcţii montaj, emise de către R, reprezentând materiale.

Pârâta precizează că în devizele de lucrări anexate la facturile emise de R sunt înscrise „Materiale” fără ca acestea să fie explicitate (denumire, cantitate, preț).

În vederea clarificării acestor aspecte, I a solicitat explicaţii scrise administratorului societăţii, V, care, la întrebarea nr. 3 a declarat că „Materialele înscrise în devize au fost utilizate pentru obiectivul de investiţie. Nu deţin alte documente în afară de devize şi facturi”.

Organele I au considerat că au fost încălcate prevederile art. 145, alin. 2, litera a din Legea nr. 571/2003, republicată privind Codul fiscal, art. 6, alin. (1), art.9, alin. 1, art.10, alin. 1 din Legea contabilităţii 82/1991 republicată, astfel în baza actelor normative citate şi în temeiul art. 94, alineatul (1) din Ordonanţa Guvernului nr.92/2003 au stabilit o taxă pe valoarea adăugată suplimentară în sumă de 93.816 lei.

Faţă de constatările I, susţinerile societăţii, reglementările legale în vigoare pentru perioada analizată şi documentele existente în dosarul cauzei pârâta precizează că prezenta cauză supusă soluţionării este dacă organele de inspecţie fiscală au stabilit legal TVA neadmisă la deducere, în sumă de 93.816 lei, aferentă unor achiziţii de servicii, în condiţiile în care documentele prezentate nu dovedesc prestarea efectivă a serviciilor în folosul operaţiunilor impozabile ale societăţii, respectiv petenta nu a justificat cu documente modul în care s-au materializat aceste servicii.

Pârâta precizează că organele de inspecţie fiscală nu au admis deducerea de către societate a TVA-ului în sumă de 93.816 lei, aferentă achiziţiilor de servicii de la R, deoarece au considerat că documentele prezentate de contribuabil nu demonstrează, ca serviciile facturate de R către E au fost prestate în folosul operaţiunilor taxabile ale contestatarei.

În susţinere, pârâta invocă dispoziţiile art.126, art. 1341, art. 145 şi art. 146 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare şi a Normelor metodologice de aplicare, aprobate prin HG nr.44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare în perioada verificată.

Conform dispoziţiilor legale precizate, persoanele impozabile au dreptul să-şi deducă taxa pe valoarea adăugată aferentă achiziţiilor de bunuri şi servicii numai dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: achiziţiile sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile şi sunt efectuate în beneficiul persoanei impozabile, iar operaţiunile au la bază facturi care conţin obligatoriu toate informaţiile necesare stabilirii dreptului de deducere.

În aceste condiţii, pentru a dovedi că bunurile şi serviciile achiziţionate sunt utilizate, într-adevăr, în folosul operaţiunii taxabile, persoana impozabilă este obligată nu numai să deţină factura în care este înscrisă taxa pe valoarea adăugată deductibilă, ci să şi demonstreze cu documente că achiziţiile de bunuri şi servicii facturate au fost prestate efectiv în folosul operaţiunii taxabile respective.

Pe cale de consecinţă, nu se acordă dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziţiei unor servicii care nu sunt efectuate în scopul utilizării în folosul operaţiunilor taxabile ale persoanei impozabile şi pentru operaţiuni pentru care nu se justifică în ce au constat respectivele servicii.

Referitor la justificarea deductibilităţii TVA aferentă achiziţiilor, pârâta invocă dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, jurisprudența Curţii Europene de Justiţie.

Cu alte cuvinte, din jurisprudența comunitară reiese că exercitarea dreptului de deducere a TVA de către persoanele impozabile nu trebuie confundată cu justificarea (demonstrarea) exercitării acestui drept în cadrul controalelor fiscale ulterioare, persoanele impozabile având obligaţia de a prezenta dovezi obiective care să susţină intenţia declarată a acestora de a desfăşura activităţi economice care dau dreptul la deducere.

Ca atare, consideră pârâta, obligaţia prezentării de dovezi obiective, pentru demonstrarea intenţiei declarate a persoanei impozabile cu privire la scopul unei achiziţii, nu reprezintă o cenzurare asupra oportunităţii dezvoltării unei afaceri de către persoana respectivă, în condiţiile în care legislaţia fiscală şi jurisprudența obligă acea persoană să justifice dreptul de deducere exercitat prin decontul de TVA, invocând dispoziţiile art. 145 şi art. 146 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Din acest punct de vedere, condiţiile şi formalităţile ce se cer a fi îndeplinite pentru exercitarea dreptului de deducere sunt cele prevăzute la art. 145-146 din Codul fiscal şi se evaluează în raport de momentul exercitării acestui drept de către persoana impozabilă, inclusiv în ceea ce priveşte condiţionarea exercitării acestui drept de momentul manifestării intenţiei în practică.

În prezenta cauză, precizează pârâta, organele de inspecţie fiscală au stabilit că reclamanta nu îndeplineşte condiţiile de exercitare a dreptului de deducere a TVA aferentă facturilor de prestări servicii emise de R, pe motiv că societatea nu a prezentat documente care să justifice în ce au constat serviciile şi prestarea efectivă a lor în scopul realizării operaţiunilor sale taxabile, aşa cum stipulează dispoziţiile legale în vigoare pe perioada verificată.

Din constatările I şi din analiza documentelor existente la dosarul cauzei, raportat la susţinerile societăţii rezultă faptul că taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar în sumă de 93.816 lei provine din neadmiterea parţială la deducere a taxei pe valoarea adăugată înscrisă în „facturile de prestări servicii/lucrări de construcţii montaj, emise de către R, reprezentând materiale de construcţie.

De asemenea, un alt aspect precizat de pârâtă este faptul că în devizele de lucrări anexate la facturile emise de R sunt înscrise „Materiale” fără ca acestea să fie explicitate (denumire, cantitate, preț).

Prin nota explicativă dată organelor de inspecţie fiscală, administratorul societăţii a declarat că „Materialele înscrise în devize au fost utilizate pentru obiectivul de investiţie. Nu deţin alte documente în afară de devize şi facturi.

Prin contestaţia formulată, societatea afirmă că a respectat întocmai prevederile legale, depunând în susţinere, în copie, facturi fiscale de aprovizionare, prin care R, în calitate de cumpărător achiziţionează materiale de construcţii, precum şi alte documente contabile.

Contrar susţinerilor contestatarei, documentele depuse şi explicaţiile prezentate în timpul inspecţiei fiscale nu reprezintă justificări din care să rezulte activităţile concrete prin care s-au materializat serviciile prestate, resursele umane şi materiale folosite, persoanele care au prestat serviciile şi calitatea acestora în cadrul societăţii furnizoare, perioada în care au fost executate, termenele de execuţie, tarifele stabilite pentru respectivele prestaţii, iar simpla prezentare, a unor facturi fiscale reprezentând aprovizionări de materiale efectuate de prestatorul de servicii şi unor documente denumite generic devize nu pot constitui documente justificative în vederea exercitării dreptului de deducere a taxei.

Aşa cum s-a arătat în conţinutul deciziei, neprezentarea detaliată a serviciilor prestate prin situaţii de lucrări, procese verbale de recepţie, etc., care să fi stat la baza întocmirii facturilor de prestări servicii emise în anul 2012 şi 2013 de R, a condus la măsura neacordării de către inspecţia fiscală, a dreptului de deducere a TVA, din facturile emise de furnizorul sus menţionat.

În consecinţă, contestaţia este neîntemeiată şi nesusținută cu dovezi obiective pentru suma de 93.816 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar de plată prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. X.

Faţă de motivele invocate, solicită respingerea contestaţiei formulată de E ca neîntemeiată şi menţinerea actelor contestate ca temeinice şi legale.

În temeiul art.411 alin.1, pct.2 din Codul de procedură civilă, solicită judecarea cauzei şi în lipsă.

În temeiul dispoziţiilor art. 201 Cod procedură civilă, reclamanta E a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea tuturor apărărilor făcute prin întâmpinare de pârâtele A şi D, apărări pe care le consideră neîntemeiate în raport de dispoziţiile Codului de procedură fiscală.

În motivare, reclamanta arată că, organul de control pe perioada 2012-2013, prin procesul verbal , constată că suma de 93.816 lei TVA, cuprinsă în Decizia de impunere nr. X, face parte, din suma totală de recuperat de 354.044 lei, diferenţa provenind din aceea că nu s-a admis decât parţial deducerea taxei înregistrate în fondurile de prestări servicii emise de R, pe motiv că inspecţia fiscală a susţinut că nu există documentaţia pentru justificarea la plată a acestei sume, reprezentând TVA, motivând că au fost încălcate dispoziţiile art. 145 alin.1 şi 2 din Legea nr.571/2003 art. 10 alin.1 din Legea nr. 82/1982 - Legea Contabilităţi.

Aşadar, reclamanta apreciază că apărările pârâtei sunt neîntemeiate, că la dosar au depus acte justificative din care rezultă cele inserate în contestaţia formulată împotriva Deciziei de Impunere X a Deciziei C.

Totodată, menţionează că în concret s-a încălcat principiul unicităţii controlului fiscal, întrucât nu se află în situaţiile speciale prevăzute de Codul de procedură fiscală.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15 septembrie 2017 a fost încuviinţată proba cu înscrisuri solicitată de reprezentanţii părţilor precum şi a probei cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea fiscalitate şi totodată s-a dispus emiterea unei adrese către pârâta D prin care i s-a solicitat să depună, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii deciziilor contestate de reclamantă, respectiv Decizia nr. X emisă de D şi Decizia de impunere nr. Y emisă de A.

La data de 02 octombrie 2017 pârâta a depus înscrisurile solicitate de instanţă iar la data de 27 noiembrie 2017, expertul desemnat în cauză PP a depus raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea fiscalitate.

La termenul de judecată din data de 08 decembrie 2017 au fost încuviinţate obiecțiunile formulate de pârâte la raportul de expertiză, răspunsul la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză, iar data de 11 ianuarie 2018 s-a depus răspunsul la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză.

Examinând contestaţia dedusă judecăţii în raport de motivele de fapt şi de drept invocate de părţi şi prin prisma materialului probator administrat în cauză, tribunalul o reţine ca fiind întemeiată, pentru următoarele considerente:

La data de 24.08.2016, reclamanta a depus la S decontul de taxă pe valoarea adăugată cu opțiune de rambursarea a soldului sumei negative, aferent lunii 2016, prin care a solicitat rambursarea sumei de 354.044 lei.

Urmare depunerii acestui decont, reclamanta a fost supusă unei inspecții fiscale în scopul verificării taxei pe valoarea adăugată colectată și taxei pe valoarea adăugată deductibilă, I vizând perioada 14.06.2012 - 31.07.2016.

Prin Raportul de Inspecţie Fiscală nr. F întocmit de A, s-a reținut că deși la data de 31.07.2016, reclamanta înregistra în evidența contabilă și fiscală o taxă pe valoarea adăugată de 354.044 lei, echipa de inspecție fiscală a stabilit la aceeași dată o taxă pe valoarea adăugată de recuperat în sumă de 260.228 lei, diferența de 93.816 lei reprezentând taxă pe valoarea adăugată stabilită suplimentar și care provine din neadmiterea parţială la deducere a taxei pe valoarea adăugată înscrisă în facturile de prestări servicii/lucrări de construcţii montaj, emise de către R, reprezentând materiale.

În baza acestui raport de inspecție fiscală, la data de 28.09.2016 a fost emisă de către  A, Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice, prin care, fiind soluționat decontul cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opțiune de rambursare, din suma de 354.044 lei solicitată la rambursare a fost aprobată la rambursare suma de 260.228 lei, fiind respinsă la rambursare suma de 93.816 lei.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație administrativă reclamanta, contestație ce a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. X emisă de D.

Nemulțumită de modul de soluționare a contestației administrative, reclamanta s-a adresat instanței de contencios administrativ fiscal cu prezenta acțiune, prin care a solicitat anularea celor două decizii, motivând în esență că neacceptarea la rambursare și a diferenței 93.816 lei, este nelegală, în condițiile în care din înscrisurile prezentate rezultă fără echivoc faptul că materialele și serviciile achiziționate de la R, au fost înregistrate în contabilitatea societății și au fost folosite în activitatea de investiție a societății, iar R a colectat taxa pe valoarea adăugată pentru aceste materiale și servicii prestate și a achitat-o la bugetul consolidat al statului la termenele stabilite.

Referitor la starea de fapt reținută, tribunalul reține că potrivit dispozițiilor art. 145 alin. 2 lit. a din Legea nr. 271/2003, aplicabil în speță în raport de momentul la care au fost efectuate operațiunile impozabile pentru care s-a solicitat rambursarea taxei pe valoarea adăugată, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni: a) operaţiuni taxabile

În ceea ce privește operațiunile taxabile, art. 126 alin. 1 din același act normativ, statuează că din punct de vedere al taxei sunt operaţiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:  a) operaţiunile care, în sensul art. 128 - 130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată; b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România, în conformitate cu prevederile art. 132 şi 133; c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1), acţionând ca atare; d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2);

De asemenea, conform art. 146 alin. 1 lit. a, pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie ca, pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate ori serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155, precum şi dovada plăţii în cazul achiziţiilor efectuate de către persoanele impozabile care aplică sistemul TVA la încasare, respectiv de către persoanele impozabile care achiziţionează bunuri/servicii de la persoane impozabile în perioada în care aplică sistemul TVA la încasare.

Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că, pentru ca o persoană impozabilă să deducă taxa pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor, este necesar ca aceste achiziții să fie destinate în folosul unor operațiuni taxabile, să fie achiziționate de la o persoană impozabilă și de asemenea, să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155.

Totodată, tribunalul constată că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA ul pe care îl datorează TVA ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziționate și pentru serviciile primite anterior de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA ului instituit prin legislația Uniunii (Hotărârea din 6 decembrie 2012, Bonik, C 285/11, punctul 25 și jurisprudența citată).

În această privință, Curtea a statuat în mod repetat că dreptul de deducere prevăzut la articolul 167 și următoarele din Directiva 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVA ului și, în principiu, nu poate fi limitat. În special, acest drept se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate în amonte (Hotărârea Bonik, citată anterior, punctul 26 și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, din textul articolului 168 litera (a) din Directiva 2006/112 rezultă că pentru a beneficia de dreptul de deducere trebuie, pe de o parte, ca cel interesat să fie o persoană impozabilă în sensul acestei directive și, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia și ca, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie furnizate de o altă persoană impozabilă (Hotărârea Bonik, citată anterior, punctul 29 și jurisprudența citată).

 Tot în această hotărâre, la punctele 31 și 33, Curtea a reținut că, pentru a putea stabili existența dreptului de deducere în temeiul unor livrări de bunuri, este necesar să se verifice dacă acestea au fost efectiv realizate și dacă bunurile în cauză au fost utilizate de persoana impozabilă în scopul propriilor operațiuni taxabile, iar dacă din această apreciere rezultă că livrările de bunuri în discuție au fost realizate efectiv și că aceste bunuri au fost utilizate ulterior de persoana impozabilă în scopul propriilor operațiuni taxabile, în principiu nu se poate refuza acesteia dreptul de deducere.

De asemenea, la punctele 37 și 38 Curtea a menționat că autoritățile și instanțele naționale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv, aceasta fiind  situația atunci când o fraudă fiscală este săvârșită de chiar persoana impozabilă, întrucât, în acest caz, criteriile obiective care stau la baza noțiunilor de livrare de bunuri sau prestare de servicii efectuată de o persoană impozabilă care acționează ca atare și de activitate economică nu sunt îndeplinite.

Pe de altă parte, în Hotărârea din 13 februarie 2014, Maks Pen, C-18/13, punctul 29, Curtea a reținut că, întrucât refuzul dreptului de deducere constituie o excepție de la aplicarea principiului fundamental pe care îl reprezintă acest drept, revine autorităților fiscale competente sarcina să stabilească corespunzător cerințelor legale că elementele obiective care stabilesc existenţa unei fraude sau a unui abuz sunt întrunite.

Raportat la jurisprudența comunitară expusă în precedent, tribunalul, analizând ansamblul materialului probator administrat în cauza dedusă judecății, reține că organul fiscal nu a probat existenţa unor astfel de elemente obiective din care să rezulte că reclamanta  a invocat în mod fraudulos sau abuziv dreptul de deducere, pentru a putea să refuze acordarea acestui drept și pentru suma de 93.816 lei reprezentând taxă pe valoarea adăugată înscrisă în facturile de prestări servicii/lucrări de construcţii montaj, emise de către R, reprezentând materiale.

Astfel, din probele administrate, rezultă în mod cert că reclamanta, persoană impozabilă din punct de vedere TVA, a achiziționat de la o altă persoană impozabilă, respectiv R, serviciile de construcții montaj și materialele evidențiate în facturile menționate, în vederea realizării  investiției CS, în temeiul contractului de construcții montaj nr. W încheiat între cele două societăți, contract în valoare de 437.658 lei fără TVA.

Rezultă așadar că, aceste achiziții au fost efectuate în folosul operațiunilor taxabile ale reclamantei, în cauză fiind întrunite pe deplin cerințele legale pentru a se dispune rambursarea și a sumei de 93.816 lei reprezentând taxă pe valoarea adăugată înscrisă în facturile de prestări servicii/lucrări de construcţii montaj, emise de către R, reprezentând materiale.

Această stare de fapt, este confirmată de altfel de raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză, raport care concluzionează la obiectivul nr. 2 că facturile emise de R au fost întocmite pentru realizarea investiției CS, urmând utilizarea investiției în folosul operațiunilor taxabile.

De altfel, la o analiză mai atentă se observă că nici pârâtele în actele administrativ fiscale contestate nu susțin că facturile emise de R ar fi fost întocmite pentru materiale și servicii de construcții montaj necesare investiției CS, ci apărările formulate de acestea se întemeiază pe aspectul că pentru facturile respective reclamanta nu a prezentat documente care să justifice în ce au constat serviciile și prestarea efectivă a lor în scopul realizării operațiunilor sale taxabile, mai exact că nu a prezentat detaliat serviciile prestate prin situații de lucrări, procese verbale de recepție, etc., care să fi stat la baza întocmirii acestor facturi.

Referitor la acest aspect, tribunalul reține că în Hotărârea din 12 iulie 2012 EMS – Bulgaria Transport C-284/11, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a statuat că principiul fundamental al neutralității TVA ului impune ca deducerea TVA ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de către persoanele impozabile. Din moment ce administrația fiscală dispune de informațiile necesare pentru a stabili că persoana impozabilă, în calitate de destinatar al operațiunilor în cauză, este obligată la plata TVA ului, aceasta nu ar putea impune, în ceea ce privește dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă, condiții suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept (pct. 62 din hotărâre).

De asemenea, la punctul 71 din această hotărâre, Curtea a menționat că deducerea TVA ului aferent intrărilor trebuie, în principiu, să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă nu au fost respectate de către persoanele impozabile. Situația ar fi diferită dacă efectul încălcării unor astfel de cerințe de formă ar fi să împiedice probarea cu certitudine a faptului că cerințele de fond au fost îndeplinite.

Or, în cauza dedusă judecății reclamanta a făcut dovada că livrarea de materiale și servicii de către  R nu a fost disimulată, informațiile referitoare la acestea fiind disponibile în contabilitatea ambelor persoane impozabile, organul fiscal dispunând de informațiile indispensabile care îi permiteau să verifice dacă au fost efectiv îndeplinite condițiile de fond.

Astfel, raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză a concluzionat că facturile ce au făcut obiectul controlului organelor fiscale  îndeplinesc cerințele minimale prevăzute de art. 155 alin. 19 din Legea nr. 271/2003, iar în perioada octombrie 2012 – iunie 2013, R a achiziționat diferite materiale de la diverși furnizori, materiale care au fost evidențiate în declarația 394 - ,,Declarația informativă privind livrările/prestările și achizițiile efectuate pe teritoriul național” la achiziții, iar la livrări, este menționată doar reclamanta E, cu o valoare mai mare decât valoarea acestor achiziții.

Din această constatare rezultă în mod cert că materialele achiziționate de R au fost folosite pentru prestările de servicii evidențiate în facturile emise către reclamantă, aceasta fiind de altfel și concluzia expertului.

De altfel, așa cum rezultă din raportul de expertiză, aspect confirmat și de inspectorii fiscali în raportul de inspecție fiscală (fila 33 vol. I dosar), din facturile emise de R, nu a fost acceptată la deducere doar TVA aferentă materialelor care nu au fost detaliate în devizele de lucrări care însoțesc facturile, fiind acceptată deducerea TVA aferentă manoperei, recunoscându-se astfel prestarea serviciilor de construcție montaj la investiția CS.

Or, în condițiile în care se recunoaște de organul fiscal prestarea serviciilor de construcție montaj la investiția CS conform devizelor de lucrări care însoțesc facturile emise de R, nu se mai poate susține că materialele la care se face referire în aceleași facturi nu ar fi fost folosite la realizarea acestei investiții.

Tribunalul va înlătura și susținerea pârâtelor în sensul că din procesul verbal de recepție parțială nr. C încheiat la data de 06.06.2014, rezultă că la data procentul lucrărilor la investiție erau realizate doar în proporție de 9% din totalul de 1236,20 mp, în condițiile în care suprafața realizată la data acea dată, respectiv 515, 52 mp (72,03 mp subsol vestiare și băi + 51,04 mp parter bar + 392,5 mp piscină) reprezintă aproximativ 45.099% din  suprafața totală.

Drept urmare, tribunalul constată că refuzul pârâtelor de a admite rambursarea și diferenței de 93.816 lei reprezentând taxă pe valoarea adăugată stabilită suplimentar și care provine din neadmiterea parţială la deducere a taxei pe valoarea adăugată înscrisă în facturile de prestări servicii/lucrări de construcţii montaj, emise de către R, reprezentând materiale, pe motivul că reclamanta nu a prezentat detaliat serviciile prestate prin situații de lucrări, procese verbale de recepție, etc., care să fi stat la baza întocmirii acestor facturi, apare ca fiind neconformă cu jurisprudența comunitară în materie de TVA.

Față de toate considerentele expuse în precedent, tribunalul va admite contestația dedusă judecății și va anula actele contestate, respectiv Decizia nr.X emisă de D, Decizia de impunere nr. X şi Raportul de inspecţie fiscală nr. X Y.

Totodată, în temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, vor fi obligate pârâtele la plata la plata a 3100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu avocat și onorariu expert, conform chitanțelor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Admite contestaţia promovată de reclamanta E, în contradictoriu cu pârâtele A şi D.

Anulează Decizia nr.X  emisă de D, Decizia de impunere nr. X şi Raportul de inspecţie fiscală nr. X Y.

Obligă pârâtele A şi D la plata a 3100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare, ce se va depune la Tribunalul Gorj.

Pronunţată în şedinţa publică din 16 februarie 2018, la Tribunalul Gorj.

Domenii speta

Spete similare