Litigiu privind funcţionarii publici statutari

Titlu: litigiu privind funcţionarii publici statutari

Domeniu asociat: cereri

R O M Â N I A

TRIBUNALUL G

SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

SENTINŢA nr. 563

Şedinţa publică din 13 aprilie 2018

Pe rol se află judecarea acţiunii promovată de reclamantul M, în contradictoriu cu pârâta A, având ca obiect anulare act administrativ fiscal.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică a răspuns reclamantul, personal iar pentru pârâtă a răspuns consilier juridic PD, conform delegației aflată la dosarul cauzei.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează instanţei că termenul a fost acordat pentru ca părţile să ia cunoştinţă de înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, tribunalul apreciază cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul părţilor pe fondul cauzei.

Reclamantul, având cuvântul, solicită admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată pentru motivele expuse în  notele de şedinţă depuse la dosar, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 1886,55 lei, conform chitanţelor depuse la dosarul cauzei.

Consilier juridic PD, pentru pârâtă, solicită respingerea în totalitate a acţiunii astfel cum a fost precizată şi menţinerea actelor administrativ fiscale aşa cum au fost întocmite.

În ceea ce priveşte cererea formulată de reclamant prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei, arată că aceasta este inadmisibilă întrucât reclamantul a formulat contestaţie doar pentru suma de 118 lei, invocând art. 7 din Legea nr. 554/2004.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, la data de 04 decembrie 2017, sub nr. X, reclamantul M a chemat în judecată pârâta A solicitând:

- anularea deciziei Y emisă de A prin care s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată împotriva deciziei privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. Z prin care a fost compensată suma de 343 lei reprezentând venituri din compensarea creanţelor din despăgubiri - cheltuieli judiciare, cu suma de 343 lei reprezentând C datorată de persoane care realizează venituri din activităţi independente;

- anularea, în parte, a deciziei de compensare nr. C, respectiv pentru suma de 118 lei, urmând să-i fie restituită această sumă, precum şi suma de 1.247 lei, diferenţă cheltuieli de judecată datorată în temeiul deciziei civile nr. S, pronunţată de Tribunalul G în dosarul nr.X;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată pe care le va face cu acest proces.

În motivarea cererii, reclamantul arată că, în temeiul încheierii nr. B, pronunţată de Judecătoria T în dosarul nr. X, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. V, pronunţată de Tribunalul G, în dosarul nr. X, prin care s-a admis apelul declarat de contestator M împotriva încheierii nr. V pronunţată de Judecătoria T în dosarul nr. X, a fost schimbată sentinţa civilă, în sensul că a fost admisă contestaţia la executare şi anulată poprirea înfiinţată cu privire la suma de 366 lei, obligarea A la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 730 lei la fond şi 860 lei în apel, total cheltuieli 1590 lei.

Având să-i restituie suma de 1590 lei, cheltuieli de judecată, conform hotărârilor suscitate, A nu i-a restituit suma respectivă, ci a emis decizia privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. X prin care i-a compensat suma de 343 lei, pentru datorii C stabilite prin decizia nr. X  a A; decizia B emisă de A şi decizia nr. F emisă de A.

Decizia de compensare, suscitată, era întemeiată numai pentru suma de 225 lei, conform deciziilor avute în vedere la emiterea deciziei de compensare, deoarece:

- decizia de impunere nr. X a A, a rămas valabilă numai pentru suma de 218 lei, prin sentinţa nr. 209/2016 pronunţată de Tribunalul Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. G;

- decizia de impunere nr. B a A pentru suma de 269 lei, a fost pusă în executare silită în dosarul nr.G, însă actele de executare, respectiv somaţia nr. F din 03.12.2014 şi titlul executoriu nr. R din 03.12.2014, au fost anulate prin sentinţa civilă nr. H pronunţată de Judecătoria T în dosarul nr. C, definitivă prin decizia nr. S pronunţată de Tribunalul G în dosarul nr. T, reţinându-se cu autoritate de lucru judecat că:

„În raportul de expertiză contabilă efectuat de expert contabil VV se concluzionează că debitul stabilit prin decizia nr. X în valoare de 269 lei, accesorii la debite C, este nereal şi nelegal, prin neincluderea în calcul a diminuării debitului iniţial în urma compensării, precum şi a diminuării semnificative a acestuia prin hotărâri judecătoreşti, astfel că în cauză contestatorul M nu datorează suma de 269 lei debite accesorii”;

- decizia de impunere nr. Y a A, rămasă valabilă numai pentru suma de 7 lei, prin sentinţa nr. C din 18 mai 2016, pronunţată de Tribunalul G - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. B (vezi anexa 7), rămasă definitivă prin decizia nr. V, pronunţată de CA în dosarul nr. F.

Prin urmare, arată reclamantul, conform hotărârilor judecătoreşti, suscitate, debitul total datorat la C, în temeiul deciziilor de impunere menţionate la pct. II din decizia de compensare contestată, era de 225 lei (218 lei + 7 lei), sumă pentru care decizia de compensare contestată, trebuie menţinută.

Diferenţa de 118 lei, până la suma de 343 lei care a făcut obiectul compensării (343 lei - 225 lei = 118 lei), nu era datorată şi nu trebuia să facă obiectul compensării, impunându-se anularea parţială a deciziei de compensare nr. GJ pentru suma de 118 lei, urmând să-i fie restituită această sumă, dar şi restituirea diferenţei de 1.247 lei cheltuieli de judecată (1590 lei - 343 lei = 1247 lei), datorate în temeiul deciziei civile nr. Z pronunţată de Tribunalul G în dosarul nr. X, aşa cum a solicitat la petitul 2 al acţiunii.

De asemenea, reclamantul menţionează că  a contestat decizia de compensare nr. G, pentru suma de 118 lei, compensată nejustificat, solicitând anularea parţială a deciziei suscitate, pentru suma de 118 lei, restituirea acestei sume, dar şi a sumei de 1247 lei, diferenţă cheltuieli de judecată care n-a făcut obiectul compensării, însă contestaţia i-a fost respinsă prin decizia nr. G, emisă de A, cu motivarea că suma compensată rezultă din evidenţa analitică pe plătitor, la data întocmirii deciziei contestate.

Reclamantul mai precizează că nu înțelege de ce nu operează A, în evidenţa analitică pe plătitor debitele anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive, dat fiind faptul că toate hotărârile judecătoreşti, prin care a invocat anularea sau reducerea debitelor compensate au rămas definitive anterior datei de 09.05.2017 când s-a emis decizia de compensare contestată.

Prin menţinerea deciziei G, privind compensarea şi a sumei de 118 lei, care nu era datorată, decizia nr. F emisă de A, ca urmare a contestaţiei formulate pe cale administrativă, este de asemenea nelegală, impunându-se anularea acesteia conform petitului nr. 1 al acţiunii.

În drept, îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile art. 281 Noul cod de procedură civilă.

În dovedirea acţiunii, reclamantul înţelege să se folosească de proba cu înscrisuri.

În temeiul dispoziţiilor art. 205 Cod procedură civilă, pârâta A a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamant ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea formulată se arată că în ceea ce priveşte fondul cauzei, prin Decizia privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. G, organul fiscal a compensat suma de 343 lei reprezentând creanţe cu titlu de dobânzi şi penalităţi C neachitate la termenul scadent de plata cu cheltuieli de judecată rezultate din decizia nr. D pronunţată de Tribunalul G în dosarul nr. X.

Arată pârâta că sumele compensate au fost stabilite prin deciziile de calcul accesorii nr. G, nr. X şi S şi au fost compensate cu obligaţia de plată a unor cheltuieli de judecată în favoarea acestuia rezultată din decizia civilă nr. H pronunţată de Tribunalul G în dosarul U.

Pârâta consideră că susţinerile reclamantului sunt nefondate şi nesusținute potrivit dispoziţiilor prevăzute de Codul de procedură fiscală precum şi faţă de situaţia fiscală a acestuia, în sensul că situaţia fiscală comportă modificări în funcţie de soluţionarea dosarelor instrumentate de instanţele de judecată în care este parte şi pârâta şi reclamantul, de momentul punerii în executare a dispoziţiilor dispuse de instanţa de judecată, de declaraţiile depuse de reclamant şi în aceste condiţii solicită respingerea acţiunii.

În ceea ce priveşte Decizia privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. Z reclamantul susţine nefondat că operaţiunea de compensare nu trebuia efectuată cu motivaţia că nu datorează debite cu titlu de V.

În realitate, reclamantul M, încearcă să inducă în eroare instanţa de judecată, în sensul că face confuzie între actele administrativ fiscale ce au individualizat sumele compensate, respectiv între decizii de impunere şi decizii de calcul accesorii şi nu dovedeşte instanţei de judecată cu înscrisuri din care să rezulte că ar fi achitat debitele individualizate prin deciziile de impunere, astfel încât aceste debite să nu fi generat accesorii.

Aşadar, pârâta arată că pentru neachitarea la scadenţă a debitelor principale individualizate prin decizii de impunere cu termen scadent, organul fiscal, după expirarea, termenului de plată a emis decizii de calcul accesorii.

De altfel, pârâta consideră că sunt nefondate susţinerile reclamantului, în sensul că deciziile de calcul accesorii avute în vedere la momentul compensării au fost cenzurate de instanţa de judecat astfel:

- prin sentinţa nr.U pronunţată de Tribunalul G, în dosarul nr.V, instanţa de judecată a menţinut decizia de calcul accesorii nr. H, pentru suma de 218 lei.

- prin sentinţa nr.Z pronunţată de Tribunalul G în dosarul nr.X, s-a menţinut decizia nr.J pentru suma de 7 lei.

- prin sentinţa nr. U pronunţată de Tribunalul G în dosarul nr.I, definitivă prin decizia nr.T s-a dispus „Respinge ca prematur introdus capătul de cerere privind anularea deciziei nr. T emisă de A”.

În concluzie, pârâta învederează că, pe de o parte reclamantul nu a achitat debitele principale la data scadentă şi nu depune înscrisuri care să dovedească plata obligaţiilor principale la termenul scadent astfel încât organul fiscal să nu fie nevoit a emite decizii de calcul accesorii, aspectele prezentate de reclamant fiind în contradicţie cu dispoziţiile legale în materia fiscală.

Prin urmare, susţine pârâta că deciziile de impunere anuale care individualizează sursa principală impozabilă reprezentând C au fost stabilite potrivit dispoziţiilor legale prin acte administrativ fiscale întocmite cu respectarea prevederilor legale în vigoare pentru fiecare perioadă în parte şi pe baza declaraţiilor de venit depuse organului fiscal de către reclamant şi care nu au fost contestate de reclamant.

În concluzie, deși reclamantul cunoaşte situaţia sa fiscală, solicită fără just temei anularea deciziilor de calcul accesorii şi a deciziilor de compensare fără a contesta deciziile de impunere emise de organul fiscal pentru obligaţii fiscale principale.

Astfel, încearcă să inducă în eroare instanţa de judecată, introducând pe rolul acesteia acţiuni judecătoreşti care conduc implicit şi la obligarea A la plata unor cheltuieli de judecată.

În acest sens, pârâta consideră că în mod corect şi legal, având în vedere situaţia fiscală, reclamantul, la data de 09.05.2017, înregistra concomitent atât obligaţii datorate către bugetul asigurărilor sociale de sănătate, cât şi sume de restituit de la bugetul statului-cheltuieli de judecată (urmare a punerii în executare a dispozitivului sentinţei instanţei de judecată), motiv pentru care potrivit dispoziţiilor în materia fiscală în vigoare, A a procedat la întocmirea deciziei privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. GJ, prin care s-a efectuat compensarea între sumele de restituit către reclamant cu o parte din obligaţiile datorate de acesta cu titlu de dobânzi şi penalităţi C.

Totodată, reclamantul susţine nefondat prin acţiune că ar fi relevante concluziile expertului contabil VV, în sensul că „debitul stabilit prin decizia nr. U în valoare de 269 lei, accesorii la debite C, este nereal şi nelegal”, aceasta fiind o opinie personală.

De altfel, nu pot fi reţinute nici susţinerile reclamantului în sensul că „anularea formelor de executare silită ar însemna automat anularea titlurilor de creanţă prin care se stabilesc obligaţii de plată în sarcina contribuabililor”, A nu ar opera în evidenţa analitică pe plătitor debitele anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive.

În acest sens, organul fiscal a avut în vedere dispoziţiile art.167 alin. 1, alin. 4, alin. 7, art. 168 alin.4 şi alin.8 - 10 din Legea nr 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, și constatând din oficiu faptul că la data de 09.05.2017, data întocmirii deciziei de compensare, reclamantul înregistra concomitent atât datorii către bugetul consolidat al statului, cât şi sume de restituit de către organul fiscal a procedat în mod corect şi legal la întocmirea deciziei privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. GJ.

Astfel, au fost stinse prin compensarea efectuată următoarele obligaţii:

- 172 lei din decizia privind obligaţiile accesorii nr. Z, deci sub nivelul sumei de 218 lei rămasă stabilită prin sentinţa nr. X pronunţată în dosarul Tribunalului G nr. X, invocată de reclamant;

- 7 lei din decizia privind obligaţiile accesorii stabilite prin decizia nr. Z, deci la nivelul sumei stabilite prin sentinţa nr. X pronunţată de Tribunalul G în dosarul nr. X;

- 164 lei din decizia privind obligaţiile de plată accesorii nr. H din 30.09.2014, decizie care până la această dată nu a fost anulată.

În acest caz, pârâta precizează că urmare a sentinţei nr. X rămasă definitivă prin decizia nr. X pronunţată de Curtea de Apel în dosarul nr. G prin care s-a dispus soluţionarea pe fond a contestaţiei împotriva deciziei nr. H, prin decizia nr. R emisă de D, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia reclamantului, decizia nefiind anulată.

Astfel, cuantumul obligaţiilor de plată stinse ca urmare a compensării efectuate prin decizia GJ nu este mai mare decât cel stabilit prin deciziile de plată accesorii, modificate urmare a sentinţelor invocate de reclamant.

În drept, arată că incidente în cauză sunt dispoziţiile art.167 alin. 1, alin.4, alin.7, art.168 alin.4 şi alin.8 din Legea nr 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În raport de aceste dispoziţii legale, susţinerile reclamantului nu pot fi reţinute în soluţionarea favorabilă a contestaţiei întrucât nu dovedeşte cu înscrisuri, respectiv cu documente de plată la termenul scadent, dispuse pe fiecare act administrativ fiscal în parte care să fi stins obligaţiile datorate.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului cu privirea la restituirea sumei de 1.247 lei reprezentând diferenţă cheltuieli de judecată dispuse de instanţă în dosarul nr. X, pârâta precizează că această sumă nu poate fi restituită reclamantului decât în condiţiile în care reclamantul nu ar datora sume organului fiscal astfel cum prevăd dispoziţiile art.168 alin. 8.

Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită plata cheltuielilor de judecată solicită respingerea acestuia întrucât pârâta nu se află în culpă procesuală, arătând de asemenea că onorariul de avocat nu trebuie să fie vădit disproporţionat în raport atât cu valoarea, cât şi cu complexitatea cauzei dedusă judecăţii, şi având în vedere activitatea desfăşurată de acesta.

Ca urmare, pârâta solicită ca în conformitate cu prevederile art. 451 alin.2 din Codul de procedură civilă să cenzureze onorariul avocatului solicitat şi să reducă partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat.

Mai mult decât atât, având în vedere profesia reclamantului de avocat, acesta având posibilitatea să se reprezinte şi să-şi facă apărări, fără a mai fi necesară asistarea de către un apărător cu efectuarea de cheltuieli suplimentare în dauna unei instituţii publice care colectează taxe şi impozite tocmai pentru bugetul stat.

Faţă de motivele invocate, solicită respingerea acţiunii formulate de M ca neîntemeiată şi menţinerea actelor administrativ-fiscale contestate ca temeinice şi legale.

În temeiul art.411 alin.1, pct. 2 din Codul de procedură civilă, solicită judecarea cauzei şi în lipsă.

La data de 28 martie 2018, reclamantul M a formulat note de şedinţă prin care a arătat că decizia de compensare contestată era întemeiată pentru suma de 225 lei, sumă care se compune din 218 lei proveniţi din decizia de impunere nr. U, astfel cum a rămas prin sentinţa nr. X a Tribunalului G şi 7 lei proveniţi din decizia de impunere nr. C, astfel cum a rămas prin sentinţa nr. H a Tribunalului G.

Reclamanta arată că prin întâmpinare, A susţine că din deciziile suscitate i-a compensat numai suma de 179 lei, compusă din 172 lei obligaţii accesorii decizie V şi din 7 lei obligaţii stabilite prin decizia nr. H.

În această situaţie îşi măreşte pretenţiile solicitate la petitul 2 al acţiunii, în sensul că solicită anularea în parte a deciziei de compensare nr. GJ respectiv pentru suma de 164 lei (343 lei - 179 lei), urmând să-i fie restituită această sumă precum şi suma de 1.247 lei, diferenţă de cheltuieli de judecată datorate în temeiul deciziei civile nr. X, pronunţată de Tribunalul G în dosarul nr. X.

Pretenţia pârâtei de menţinere a deciziei de compensare contestată şi pentru suma de 164 lei reprezentând obligaţii accesorii conform deciziei nr. G, pe considerentul că până la această dată nu a fost anulată, nu poate fi admisă de către instanţă din moment ce prin sentinţa civilă nr. X, pronunţată de Judecătoria T în dosarul nr. X, definitivă prin decizia nr. X a Tribunalului , s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat, în sens pozitiv, că: „... debitul stabilit prin decizia nr. G în valoare de 269 lei, accesorii la debite C, este nereal şi nelegal,,.

Anularea debitului de 164 lei, accesorii C, conform hotărârilor suscitate, trebuia operată şi în evidenţa analitică pe plătitor a reclamantului, existenţa deciziei de impunere, neanulată de către instanţă până în prezent, nefiind un motiv întemeiat pentru menţinerea unui debit nereal şi nelegal, pârâta având posibilitatea să-şi anuleze decizia care contravine celor stabilite cu autoritate de lucru judecat.

Cu privire la pretenţia de restituire a diferenţei de 1.247 lei cheltuieli de judecată (1590 lei - 343 lei = 1247 lei), dovedite cu încheierea nr. X a Judecătoriei T, astfel cum a fost schimbată prin decizia civilă nr. X a Tribunalului, prin întâmpinare, depusă cu nr. GJ, se susţine că nu poate fi restituită decât " în condiţiile în care reclamantul nu ar datora sume organului fiscal astfel cum prevăd dispoziţiile art. 168 alin. 8..", însă pârâta nu face nicio dovadă cu privire la existenţa altor datorii, ale reclamantului, faţă de bugetul de stat.

De altfel, această afirmaţie cu privire la sume pe care le-ar datora reclamantul către bugetul de stat făcută la data de 16.01.2018 (data depunerii întâmpinării), este contrazisă de pârâtă prin adresa nr. G, care atestă că la data de 31.12.2017, reclamantul nu înregistrează obligaţii restante datorate bugetului general consolidat al statului.

Arată reclamantul de asemenea că nici susţinerile pârâtei privitoare la exonerarea de plată a cheltuielilor de judecată nu sunt întemeiate.

Astfel, cheltuielile de judecată nu intră în categoria veniturilor, fiind sume care se achită pentru susţinerea procesului, avansate de către părţi şi care trebuie recuperate de la partea care pierde procesul.

Dreptul la apărare aparţine oricărei persoane, indiferent de funcţia sau calificarea acesteia, iar apărarea trebuie plătită. Chiar şi în situaţia că ar fi specialist în finanţe (ceea ce nu este cazul) şi și-ar putea susţine singur cauza, pentru munca efectuată trebuie să fie plătit, iar plata urmează să fie suportată de partea care pierde procesul.

Referindu-se la criticile formulate în recurs de A, în dosarul nr. X, privitoare la onorariul pentru apărare dar şi la faptul că intimatul-reclamant era de profesie avocat, prin DECIZIE nr. X pronunţată de Curtea de Apel , Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, se reţinea că :„Cât priveşte criticile privind cheltuielile de judecată, instanţa de recurs reţine că dreptul de apărare trebuie respectat fiecărei persoane astfel cum acesta este reglementat expres de dispoziţiile art. 12 alin. 1 C.proc.civ., neavând relevanţă pregătirea juridică a intimatului reclamant, aceea de avocat.

Curtea reţine că instanţa de fond a interpretat corect dispoziţiile art. 453 Cod de procedură civilă privind acordarea cheltuielilor de judecată, cheltuielile pentru apărare trebuie plătite de beneficiarul apărării şi se recuperează, cu titlu de cheltuieli de judecată, de la partea care pierde procesul.

Pe parcursul cercetării judecătoreşti a fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizând contestaţia dedusă judecăţii în raport de motivele de fapt şi de drept invocate de părţi şi prin prisma materialului probator administrat în cauză, tribunalul o reţine ca fiind nefondată, pentru următoarele considerente:

Ca stare de fapt, tribunalul reține că prin decizia privind compensarea obligațiilor fiscale nr. GJ emisă de A – BE, în temeiul prevederilor art. 167 şi art. 168 alin. 8-10 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, organul fiscal a dispus compensarea obligaţiilor fiscale/bugetare restante şi neachitate de către reclamantul M, fiind compensată suma de 343 lei din suma de rambursat/de restituit/de plată de la buget stabilită prin Decizia nr. X, cu suma de 343 lei reprezentând dobânzi și penalități neachitate, stabilite prin deciziile privind obligaţiile accesorii nr. S, nr.D și nr. F.

Împotriva acestei decizii de compensare, reclamantul a formulat contestație administrativă, contestație ce a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. G, emisă de A.

Nemulțumit de soluția adoptată, reclamantul s-a adresat instanței de contencios administrativ fiscal solicitând anularea deciziei de soluționare a contestației și anularea în parte a deciziei de compensare, motivând în esență că decizia de compensare este netemeinică, întrucât el nu datora întreaga sumă  compensată, ci numai suma de 225 lei.

Verificând motivele de nelegalitate invocate de către contestator, tribunalul le reține ca fiind neîntemeiate.

Astfel, tribunalul reține că potrivit dispozițiilor art. 169 alin. 1 din Legea nr. 2017/2015 privind Codul de procedură fiscală, se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată, însă potrivit dispozițiilor alin. 8 și 10 ale aceluiași articol, în cazul în care contribuabilul/plătitorul înregistrează obligaţii restante, restituirea/rambursarea se efectuează numai după efectuarea compensării potrivit prezentului cod, urmând ca în cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decât suma reprezentând obligaţii restante ale contribuabilului, compensarea să se efectueze până la concurenţa obligaţiilor restante, diferenţa rezultată restituindu-se contribuabilului.

În ceea ce privește compensarea, art. 168 alin. 1 din același act normativ statuează că, prin compensare se sting creanţele statului sau unităţilor administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, cu condiţia ca respectivele creanţe să fie administrate de aceeaşi autoritate publică, inclusiv unităţile subordonate acesteia, prin sume de plată de la buget înțelegându-se sumele pe care statul sau unitatea/subdiviziunea administrativ-teritorială trebuie să le plătească unei persoane, inclusiv cele care rezultă din raporturi juridice contractuale, dacă acestea sunt stabilite prin titluri executorii.

De asemenea, dispozițiile alineatului 4 al aceluiași articol, prevăd că dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care creanţele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide şi exigibile.

Din probele administrate în cauza de față, rezultă fără echivoc, aspect de altfel necontestat că către niciuna din părți, că la data emiterii decizie de compensare contestată, reclamantul M, avea de încasat de la pârâta A, suma de 1.590 lei reprezentând cheltuieli de judecată la care aceasta a fost obligată prin Decizia nr. X, pronunțată de Tribunalul  – Secţia I civilă, în dosarul nr. X, dar în același timp avea de plată către bugetul de stat, mai multe obligații fiscale restante reprezentând dobânzi și penalități, stabilite prin acte administrativ fiscale emise de pârâtă, respectiv deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. Z, nr.Y și nr. T.

În ceea ce privește aceste acte administrativ fiscale, tribunalul constată că atât reclamantul cât și pârâta, au recunoscut că, din decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr.X, ca urmare a contestării acesteia în instanță, reclamantul nu mai datora la bugetul de stat decât suma de 7 lei, astfel încât reține că în mod corect această sumă care a fost compensată de organul fiscal prin decizia contestată în cauza de față.

Aceeași este situația și în ceea ce privește decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. Y, care a fost menținută în urma controlului judecătoresc numai pentru suma de 218 lei, din care, la momentul emiterii deciziei de compensare, reclamantul mai avea de achitat doar 172 lei, așa cum rezultă din adresa nr. G comunicată la dosar de către pârâtă (fila 108), aspect cu care reclamantul a precizat prin notele scrise depuse la dosar că este de acord.

În aceste condiții, tribunalul constată că și cu privire la suma de 172 lei provenită din decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. U, organul fiscal a procedat în mod legal la compensare.

De menționat este faptul că, în esență, reclamantul a susținut că decizia de compensare contestată este nelegală, doar pentru faptul că prin aceasta a fost compensată suma de 164 de lei care provine din decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. H, debit pe care nu îl recunoaște pe motivul că prin sentința civilă nr. X, pronunţată de Judecătoria în dosarul nr. X, definitivă prin decizia nr. V a Tribunalului, s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat, că debitul stabilit prin această decizie, accesorii la debite C, este nereal şi nelegal.

Referitor la apărarea formulată de reclamant, tribunalul constată că într-adevăr, în considerentele sentinței sus-menționate, sentință pronunțată într-o cauză ce a fost introdusă pe rolul instanței civile de drept comun și care a avut ca obiect o contestație la executare, s-a reținut că la data emiterii somației nr. G și a titlului executoriu nr. T în dosarul de executare nr. Z, reclamantul nu datora suma de 269 lei calculată prin decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. V.

Cu toate acestea, acest aspect nu are relevanță în cauza dedusă judecății, atâta vreme cât decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. H, act administrativ fiscal care constituie titlu de creanță potrivit dispozițiilor art. 110 din OG nr. 93/2003 (act normativ în vigoare la data emiterii deciziei), nu a fost revocat de către emitent și nici anulat sau modificat de către o instanță de contencios administrativ în procedura prevăzută de art. 278 și următoarele din OG nr. 92/2003, situație în care acesta își produce în continuare efectele.

Drept urmare, atâta timp cât decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. R nu a fost anulată, desfiinţată sau modificată de către organul fiscal competent în condiţiile codului de procedură fiscală sau de către o instanță de judecată, acest titlu de creanță a devenit titlu executoriu, astfel încât în mod corect organul fiscal a procedat la executarea silită prin compensare  pentru recuperarea creanței neachitate la care acesta se referă.

În ceea ce privește teza a II - a a celui de al doilea petit al cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, constând în obligarea pârâtei să îi restituie suma de 1.247 lei, tribunalul reține că suma respectivă face parte din suma totală de 1.590 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la care aceasta a fost obligată prin Decizia nr. H, pronunțată de Tribunalul – Secţia I civilă, în dosarul nr. D, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În aceste condiții, tribunalul constată că reclamantul are deja un titlu executoriu pentru această sumă, respectiv o hotărâre judecătorească ce poate fi pusă în executare silită, iar dacă printr-o altă hotărâre judecătorească pârâta ar fi obligată din nou la plata acestei sume, reclamantul ar beneficia de 2 titluri executorii apte de a fi puse în executare silită, pentru aceeași sumă.

Pe de altă parte, din probele administrate în cauza de față nu rezultă că reclamantul s-ar fi adresat cu o cerere distinctă către pârâtă pentru restituirea acestei sume, soluționată prin refuz de restituire sau nesoluționată, astfel încât refuzul să poată fi suspus controlului instanței de contencios administrativ în condițiile legii, astfel încât tribunalul reține și această cerere ca fiind nefondată.

Pentru toate considerentele ce preced, tribunalul va respinge în tot acțiunea dedusă judecății, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge acţiunea promovată de reclamantul M, în contradictoriu cu pârâta A, ca nefondată.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare, ce se va depune la Tribunalul G.

Pronunţată în şedinţa publică din 13 aprilie 2018, la Tribunalul G.

Domenii speta

Spete similare