Penalitati

Decizie 677/A din 24.04.2018


Penalitatea de 0,2%/zi întârziere calculată asupra cuantumului facturilor neachitate începând cu a 10 zi a zilei următoare de neplată şi până la achitarea integrală a debitului are un caracter vădit excesiv raportat la prejudiciul pe care furnizorul de servicii l-ar putea suporta.

Prin sentinţa civilă nr. 9670/04 decembrie 2017 pronunţată de Judecătoria Baia Mare s-a admis  în parte cererea de valoare redusă, formulată de reclamanta S.C. RDS&RCS S.A., în contradictoriu cu pârâtul V F.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 870 lei, reprezentând contravaloare servicii de telefonie mobilă neachitate.

A fost obligat pârâtul la plata sumei de 210 lei cu titlu de contravaloare discount la achiziţionarea unui telefon marca Apple Iphone 5S.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 22,62 lei cu titlu de contravaloare cartele SIM.

A fost respins capătul de cerere privind penalităţile de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, ca neîntemeiat.

A fost obligat pârâtul la plata sumei de 56,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 50 lei contravaloare taxă de timbru şi 6,3 lei reprezentând cheltuieli poştale.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că între reclamantă şi pârât s-a încheiat, în data de 08.04.2013, Contractul de furnizare servicii nr. 8629032052, având ca obiect furnizarea de către reclamantă către beneficiar a serviciilor de telefonie. Contractul a fost încheiat pe o perioadă de 12 de luni.

Potrivit art. 3 pct. 3.5 din contract, termenul de scadenţă al facturii este în ultima zi a lunii respective.

Potrivit art. 3 pct. 3.6 din acelaşi contract, neachitarea facturii în termen de 10 de zile de la data scadenţei atrage penalităţi de întârziere de 0,2%/zi de întârziere, calculate asupra cuantumului facturilor neachitate, penalităţi care pot depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.

Acest contract şi facturile fiscale emise în temeiul acestuia fac dovada, potrivit art. 969 vechiul Cod civil şi art. 1270 alin. 1 noul Cod civil, a existenţei creanţei faţă de pârâtă, aceasta trebuind să probeze plata.

Reclamanta a făcut dovada, cu ajutorul contractului şi facturilor fiscale, a existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile în patrimoniul său.

Creanţa este certă atunci când, potrivit art. 663 alin. 2 Cod procedură civilă, existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu.

Existenţa creanţei rezultă din contractul semnat de părţi.

Creanţa este lichidă atunci când, conform art. 663 alin. 3 Cod procedură civilă, obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui.

Cuantumul creanţei rezultă din facturile nr. 26293545  din 30.06.2015,  nr. 29733956 din  31.07.2015, nr. 22870912 din  31.05.2015,  nr. 33179377 din 31.08.2015.

Creanţa este exigibilă atunci când, potrivit art. 663 alin. 4 Cod procedură civilă, obligaţia pârâtului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

Scadenţa este stipulată în contract.

Pârâtul trebuia să facă dovada plăţii contravalorii facturilor fiscale menţionate mai sus.

Cum acesta nu a făcut dovada plăţii, a fost obligat să achite reclamantei contravaloarea facturilor fiscale indicate mai sus.

Faţă de prevederile art. 969 Cod civil şi art. 1270 alin. 1 noul Cod civil, instanţa a considerat că pârâtului îi revenea obligaţia de a achita integral contravaloarea serviciilor de telefonie mobilă de care a beneficiat de la data scadenţei facturilor, respectiv 870 lei.

Referitor la suma de 210 lei solicitată de reclamantă cu titlu contravaloare discount acordat la achiziţionarea unui telefon mobil marca Apple Iphone 5S, instanţa a reţinut următoarele:

Conform Actului adiţional încheiat de părţi la data de 19.08.2014, la încetarea contractului înainte de expirarea Duratei de 12 sau 24 de luni, beneficiarul se obligă să achite către RCS&RDS potrivit dispoziţiilor legale aplicabile, contravaloarea tuturor discount-urilor, a reducerilor acordate beneficiarului.

Prevederile contractuale anterior reproduse au natura unei clauze penale, părţile determinând prin intermediul acesteia în mod anticipat prejudiciul creat reclamantei ca urmare a încetării contractului anterior perioadei stabilite şi nerestituirii echipamentelor.

Având în vedere că efectele clauzei penale se produc doar în cazul încetării contractului, instanţa a verificat legalitatea modului de operare a rezilierii, cauză de încetare a contractului invocată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte condiţia generală pentru intervenirea rezilierii, respectiv neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale, aceasta este îndeplinită în speţă, pârâtul neachitând contravaloarea serviciilor furnizate astfel cum s-a reţinut anterior, culpa acestuia în neîndeplinirea obligaţiilor prezumându-se în temeiul art. 1548 Cod civil.

În ceea ce priveşte existenţa unei clauze contractuale exprese care să prevadă posibilitatea rezilierii convenţionale, instanţa a constatat că în art. 5.2 lit. a din contract s-a prevăzut posibilitatea rezilierii de drept a contractului, fără a fi necesară punerea în întârziere, fără posibilitatea acordării vreunui termen şi fără necesitatea îndeplinirii vreunei formalităţi în situaţia în care abonatul nu plăteşte orice abonament lunar şi/sau orice alte tarife aferente serviciilor furnizate şi penalităţile de întârziere în termen de 20 de zile de la scadenţă.  Această prevedere contractuală îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1553 alin. 1 şi 2 din Cod civil, în sensul că reprezintă un pact comisoriu. Instanţa reţine că pactul comisoriu inserat prevede în mod expres obligaţiile a căror neexecutare atrage rezilierea contractului şi totodată stabileşte că rezilierea nu este subordonată punerii în întârziere a debitorului.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei manifestări de voinţă a reclamantei din care să rezulte opţiunea acesteia pentru activarea pactului comisoriu, instanţa a reţinut că în notificarea privind rezilierea contractului (f.14) reclamanta a arătat că solicită acordarea sumei reprezentând clauză penală tocmai ca urmare a rezilierii contractului. Prin urmare, se apreciază că şi această condiţie este îndeplinită în speţă.

Instanţa a mai reţinut că, aşa cum reiese din actul adiţional din data de 19.08.2014 la contractul încheiat între părţi (f. 12), pârâtul a achiziţionat un  telefon mobil marca  Apple Iphone 5S, care avea ca preţ de listă suma de 3248 lei, din care s-a achitat un avans de 770 lei şi 12 rate de 189 lei. Din susţinerile reclamantei reiese că pârâtul a achitat suma de 3038 lei (avans şi 12 rate în cuantum de 189 lei), astfel, din  preţul de listă al telefonului, acesta a beneficiat de un discount în cuantum de 210 lei.

În consecinţă, faţă de împrejurarea că pârâtul nu şi-a respectat obligaţiile contractuale, fapt ce a condus la încetarea contractului înaintea termenului prevăzut, instanţa a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1538 Cod civil, reclamanta fiind îndreptăţită să solicite executarea clauzei penale. Prin urmare, instanţa a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 210 lei cu titlu de clauză penală reprezentând contravaloarea reducerii de care a beneficiat pârâtul la achiziţionarea telefonului  mobil.

Referitor la suma de 22,62 lei reprezentând contravaloarea a unei cartele SIM, instanţa a reţinut că potrivit Art. 5.5.1. pct. ii din contract, abonatul este obligat să restituie către RCS&RDS la încetarea contractului din orice motiv, cartelele SIM preluate în custodie, iar în caz contrar să achite 5 euro pentru nerestituirea fiecărei cartele SIM, indiferent dacă aceasta este aferentă unui telefon mobil, unui telefon fix sau unui modem de date.

Prevederile contractuale anterior reproduse au, de asemenea, natura unei clauze penale, părţile determinând prin intermediul acesteia în mod anticipat prejudiciul creat reclamantei ca urmare a încetării contractului anterior perioadei stabilite şi nerestituirii echipamentelor, ale cărei condiţii au fost analizate anterior.

În consecinţă, faţă de împrejurarea că pârâtul nu şi-a respectat obligaţiile contractuale, fapt ce a condus la încetarea contractului înaintea termenului prevăzut, instanţa a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1538 Cod civil, reclamanta fiind îndreptăţită să solicite executarea clauzei penale. Prin urmare, instanţa a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 22,62 lei cu titlu de clauză penală reprezentând contravaloarea unei  cartele SIM nepredate de către pârât reclamantei.

În ceea ce priveşte cererea referitoare la obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere, instanţa a reţinut faptul că părţile au posibilitatea ca prin convenţia pe care o încheie să evalueze anticipat prejudiciul ce ar rezulta urmare a neexecutării sau a executării necorespunzătoare de către una dintre ele a obligaţiilor contractuale, conf. art. 1538 C. civ..

În cazul în care, clauza penală se prevede ca modalitate de stabilire anticipată a prejudiciilor rezultate din neexecutarea la termen a obligaţiilor contractuale, aceasta se poate cumula cu executarea în natură a obligaţiei, conf. art.  1539 C. civ..

Conform art. 3 pct. 3.6 teza I din contractul încheiat de părţi, „în cazul neplăţii contravalorii facturilor până la expirarea termenului de plată,  RCS & RDS poate percepe, începând cu cea de-a zecea zi a lunii următoare, penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra cuantumului facturilor neachitate (…)”.

De asemenea, potrivit art. 3 pct. 3.6 teza II din acelaşi contract penalităţile pot depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.

În opinia instanţei, stipularea unei penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Potrivit art. 4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Potrivit literei i) din anexă, este considerată abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, instanţa apreciind ca fiind incidentă în cauză această ipoteză.

Nerespectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzei penale abuzive, nulitate ce trebuie invocată din oficiu de către instanţa de judecată.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).

Curtea a statuat că „În ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora.”

Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocaţiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abţină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecţie eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 şi 26).

Relativ la sancţiunea ce intervine atunci când o clauză este constatată ca fiind abuzivă, articolul 6 din Legea nr. 193/2000 prevede : ,,Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.” În mod corelativ, art. 7 din acelaşi act normativ prevede: ,,În măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune-interese.” Relevant în acest sens este şi art. 12 alin. 4 care prevede: ,,Dispoziţiile alin. (1) - (3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a invoca nulitatea  clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii.”

În ceea ce priveşte norma din dreptul unional, art. 6 alin. 1 teza I din Directivă prevede că ,,Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislaţia internă, nu creează obligaţii pentru consumator”

Interpretând norma din directivă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a  arătat că ,,Decurge astfel din textul articolului 6 alineatul (1) că instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic“ (C.J.U.E. cauza Banco Espańol de Crédito SA v Joaquín Calderón Camino, C – 618/10, ECLI:EU:C:2012:349, par. 65).

Această jurisprudenţă a fost ulterior dezvoltată în cauza Kásler, prin răspunsul dat de Curte la cea de-a treia întrebare adresată de instanţa maghiară. Astfel, după ce a reiterat jurisprudenţa din cauza Banco Español, Curtea a arătat că ,,..nu rezultă de aici că ... articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 s-ar opune ca instanţa naţională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv. Dimpotrivă, faptul de a înlocui o clauză abuzivă cu o astfel de dispoziţie, care, astfel cum reiese din cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, se consideră că nu conţine clauze abuzive, întrucât permite ca contractul să continue să existe în pofida eliminării clauzei III/2 şi să fie obligatoriu pentru părţi, este pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13. Astfel, înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziţie naţională cu caracter supletiv este conformă cu obiectivul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, întrucât, potrivit unei jurisprudenţe constante, această dispoziţie urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi, iar nu să anuleze toate contractele care conţin clauze abuzive” (C.J.U.E., cauza Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai v. OTP Jelzálogbank Zrt, C- 26/13, EU:C:2014:282, par. 80-82).

Aşadar, în cazul constatării ca abuzivă a unei clauze, singura sancţiune ce poate interveni este lipsirea integrală a acesteia de efecte.

Raportat la prezenta cauză instanţa a reţinut, în primul rând, că legiuitorul a prezumat caracterul ne-negociat al unui contract încheiat între un consumator şi un profesionist. Or, în condiţiile în care cuantumul clauzei penale este stabilit în Condiţiile Generale, document ce nici măcar nu a fost semnat de către consumator, instanţa apreciază că este dincolo de orice dubiu cu această clauză nu a fost negociată de către părţi.

În al doilea rând, penalităţile solicitate de reclamantă depăşesc cuantumul dobânzii legale şi se află într-o disproporţie vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanţei. Această disproporţie creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, clauza fiind instituită exclusiv în favoarea reclamantei, neexistând o clauză similară stipulată în favoarea pârâtului, atunci când reclamanta este cea care nu îşi îndeplineşte obligaţiile.

În considerarea celor anterior enunţate, instanţa apreciind ca nulă clauza art. 3 pct. 3.6 din Condiţiile Generale va respinge cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata penalităţilor de întârziere ca neîntemeiată.

Conform art. 1032 alin. 1 Cod de procedură civilă, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cererea celeilalte părţi, la plata cheltuielilor de judecată, sub condiţia prevăzută de alin. 2 din acelaşi articol, respectiv cheltuielile să fi fost necesare şi să nu aibă o valoare disproporţionată în raport cu valoarea cererii.

Văzând că, în speţă, cheltuielile de judecată au fost necesare instanţa a obligat pe pârât  la plata către reclamantă a sumei de 56,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 50 lei contravaloare taxă de timbru şi 6,3 lei reprezentând cheltuieli poştale.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, a declarat apel reclamanta S.C. RDS&RCS S.A., solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei pronunţate de instanţa de fond in sensul admiterii in totalitate a cererii de chemare în judecată si pe cale de consecinţa obligarea intimatei si la plata penalităţilor de întârziere; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata generate de prezentul apel, constând in taxa de timbru.

În motivarea apelului a arătat următoarele:

1. Admiterea capătului de cerere accesoriu privind penalităţile de întârziere.

Instanţa de fond a respins capătul de cerere cuprinzând plata penalităţilor de întârziere in cuantum de 0,2% pe zi, motivând ca ne aflam în prezenta unor clauze abuzive.

In ce priveşte aplicabilitatea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, conform actului normativ invocat „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi. contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Învederam ca între părţi s-a încheiat contractul de furnizare servicii electronice asumat de către ambele părţi, fiecare parte cunoscându-şi pe deplin drepturile si obligaţiile încă de la momentul semnării contractului. In ciuda faptului ca subscrisa ne-am Îndeplinit întocmai obligaţiile contractuale, intimata şi-a încălcat obligaţiile corelative de plata a unor servicii de care a beneficiat întocmai.

Ori clauzele contractuale privind perceperea unor penalităţi de întârziere pentru neplata la termen, nu poate fi considerata clauza abuziva. O concluzie contrara ar încuraja toţi participanţii la raporturi juridice de a nu plaţi la termen, ştiind ca nu vor fi sancţionaţi in niciun fel.

Potrivit art. Art. 1073 Cod civil: "Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul, la dezdăunare (C. civ., 1021,1074 şi urm., 1081 şi urm., 1084)", iar potrivit "art. ioyg (2)Debitorul este de drept în întârziere: (2) când s-a contractat expres că debitorul va fi în întârziere la împlinirea termenului, fără a fi necesitatea de notificare; Art. 1087 Când convenţia cuprinde că partea care nu va executa va plăti o sumă oarecare drept daune-interese, nu se poate acorda celeilalte părţi o sumă nici mai mare nici mai mica".

Raportat la prevederile legislative sus menţionate, consideram ca subscrisa suntem îndreptăţită sa solicitam obligarea intimatului la plata facturilor restante si a penalităţilor contractuale, astfel cum au fost agreate de părţi. In condiţiile in care instanţa de judecata va considera ca sunt incidente in prezentul litigiu prevederile Legii 193/2000, consideram ca instanţa de judecata poate cel mult reduce clauza privind penalităţile de întârziere la un cuantum egal cu debitul principal.

Chiar si in lumina prevederilor Noului Cod civil, din economia art. 1538 deducem regula potrivit căreia în caz de neexecutare, debitorul datorează penalitatea prevăzută în contract. De la această regulă, legiuitorul a dispus două excepţii: 1. reducerea ei când obligaţia principală a fost executată în parte, iar executarea a profitat creditorului; 2. reducerea ci când clauza penală este excesivă, instanţa constatând' că penalitatea este mult disproporţionată faţă de prejudiciul pe care părţile l-ar fi putut anticipa la încheierea contractului.

Rezulta aşadar ca instanţa de judecata poate cel mult reduce clauza penala considerat excesiva.

Pentru aceste considerente, solicitam admiterea apelului, modificarea in parte a hotărârii atacate si admiterea in totalitate a cererii de chemare in judecata formulata de către societatea noastră, si pe calc de consecinţa obligarea intimatului si la plata penalităţilor dc întârziere si la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul apel.

In drept: Ne întemeiem prezenta cerere pe art.466, art. 470 si art. 471 din Codul de Procedura Civila, Contractul încheiat intre părţi.

Nu s-a formulat întâmpinare în cauză.

Analizând sentinţa civilă prin prisma motivelor de apel şi a dispoziţiilor legale aplicabile instanţa constată că acesta este întemeiat, urmând ca hotărârea atacată să fie modificată în parte pentru următoarele considerente:

Între părţi s-a încheiat la data de 08.04.2013 contractul de furnizare servicii nr. 8629032052  în vederea furnizării de către reclamanta apelantă a unor servicii de comunicaţii electronice.

 În considerarea acestor raporturi contractuale, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 870 lei reprezentând contravaloarea facturilor scadente şi neachitate,  210  lei reprezentând contravaloarea discountului acordat la achiziţionarea  telefonului  marca  Apple Iphone 5S, 22,62 lei  reprezentând contravaloarea unei cartele SIM, fiind de asemenea pretinse penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2%.

 Apelul promovat critică în esenţă soluţia dată cererii de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.

Instanţa de fond a constatat în considerentele sentinţei caracterul abuziv al clauzei contractuale ce prevede obligaţia pârâtei de a plăti penalităţi de întârziere de 0,2%/zi – art. 3 pct. 3.6 din contract. Clauza a fost analizată în temeiul dispoziţiilor Legii 193/2000.

Obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2%/zi întârziere este prevăzută la pct. 3.6 din contract. 

Instanţa din oficiu are dreptul să analizeze dacă o clauză contractuală are un caracter abuziv şi să facă aplicarea dispoziţiilor Legii 193/2000. Această analiză însă, trebuie efectuată cu respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului de dispoziţie al părţilor cu privire la aplicarea clauzelor contractuale. Invocarea dispoziţiilor Legii 193/2000 se impune a fi pusă în discuţia părţilor, iar caracterul abuziv al unei clauze contractuale se determină prin analiza tuturor condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 4 din lege. Stabilirea caracterului nenegociat al unei clauze contractuale fără a se administra probe în acest sens, nu se circumscrie dispoziţiilor art. 4 alin 2 şi 3 din Legea 193/2000.

În primă instanţă, nu a fost pusă în discuţia părţilor incidenţa dispoziţiilor legii 193/2000.

Pentru motivele învederate va fi admis apelul formulat de reclamantă cu privire la soluţia dată de instanţa de fond cererii de obligare la plata penalităţilor de întârziere.

Conform pct. 3.6 din contract în cazul neplăţii facturilor până la expirarea termenului de plată, furnizorul de servicii poate percepe începând cu cea de a zecea zi a lunii următoare penalităţi de întârziere de 0,2%/zi calculate asupra cuantumului facturilor neachitate, totalul penalităţilor de întârziere putând depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.

Pentru serviciile prestate, reclamanta s-a obligat la emiterea lunară a facturilor, iar pârâta s-a obligat la achitarea serviciilor contractate aferente fiecărei luni până la sfârşitul lunii respective (art. 3.3, art. 3.5 din contract).

Pârâtul intimat nu şi-a executat obligaţia de plată la scadenţă a contravalorii serviciilor de care a beneficiat, fiind obligat prin sentinţa civilă la plata contravalorii acestor servicii.

În temeiul clauzelor contractului, art. 3.6 din contract  şi a dispoziţiilor art. 1535 şi art. 1539 cod civil pârâtul  datorează inclusiv  penalităţi de întârziere pentru neexecutarea la timp a obligaţiilor asumate.

În cauză, instanţa va face aplicarea dispoziţiilor art. 1541 alin. 1 lit. b) şi alin. 2 cod civil în conformitate cu care „Instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când: b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului

(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principale” şi va limita cuantumul penalităţilor solicitate.

Penalitatea de 0,2%/zi întârziere calculată asupra cuantumului facturilor neachitate începând cu a 10 zi a zilei următoare de neplată şi până la achitarea integrală a debitului are un caracter vădit excesiv raportat la prejudiciul pe care furnizorul de servicii l-ar putea suporta. Dispoziţiile pct. 3.6 din contract prevăd posibilitatea suspendării furnizării serviciilor după expirarea termenului de plată până la achitarea debitului. Reclamanta nu a uzat de această posibilitate de suspendare a serviciilor, optând pentru derularea în continuare a serviciilor contractate deşi pârâtul nu a efectuat plata acestor servicii.

În consecinţă, pârâtul intimat va fi obligat să plătească reclamantei apelante în temeiul dispoziţiilor legale anterior menţionate, cel mult suma de 875 lei, cu titlu de penalităţi. Se are în vedere că debitul principal pentru neplata căruia sunt datorate penalităţile de întârziere este de  870 lei. Această sumă reprezintă conform facturilor depuse la filele 16–18 din dosarul de fond, contravaloarea serviciilor furnizate de reclamantă. Dispoziţiile de la pct. 3.6 coroborate cu pct. 3.3 din contract prevăd obligaţia de a plăti penalităţi de întârziere în cazul neplăţii la scadenţă a contravalorii serviciilor. Sumele  incluse în facturile depuse la dosar reprezentând contravaloarea discountului acordat la achiziţionarea  telefonului mobil sunt excluse de instanţa de apel din calculul debitului principal în privinţa căruia se percep penalităţi de întârziere . Nu rezultă din cuprinsul contractului obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere pentru nerestituirea discountului la cumpărarea  telefonului mobil. Dispoziţia contractuală în temeiul căreia sunt solicitate penalităţile de întârziere de către reclamantă, art. 3 pct. 3.4, 3.5 şi 3.6 din contract, se referă la obligaţia de plată a serviciilor expres indicate de art. 3.5.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 480 alin 2 cod proc. civilă, apelul formulat va fi admis şi sentinţa civilă va fi schimbată în parte conform dispozitivului.

În temeiul art. 451 – art. 453 cod proc. civilă, intimata va fi obligată să plătească apelantei suma de 25 lei reprezentând taxa judiciară de timbru, cheltuieli de judecată în apel.