Recunoaşterea unei hotârâri străine, exequator

Decizie 149 din 05.03.2020


DREPT PROCESUAL CIVIL

Recunoaşterea unei hotârâri străine, exequator

- Cod Procedură Civilă, art. 130 alin. 2, art. 167 art. 425 aliniat 1, litera b), art. 1097 aliniat 1, litera f), art. 1099 aliniat 1,

- Regulamentul CE nr. 2201/2003, art. 3 aliniat 1

- Regulamentul CE nr. 1215/2012, art. 2, aliniat 1, litera a)

Apelantul s-a născut în Suedia, având cetăţenia suedeză şi română, a obţinut în Suedia o hotărâre de recunoaştere că intimatul pârât, cetăţean român, este tatăl său şi a solicitat recunoaşterea acesteia în România, cerere iniţial aflată pe rolul Tribunalului (T1),care a dispus declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Tribunalului (T2).

Câtă vreme Tribunalul (T2), a soluţionat cauza în primă instanţă, s-a pronunţat implicit asupra excepţiei de necompetenţă teritorială invocată de apelant, iar, raportat la prevederile art. 1099 aliniat 1 Cod Procedură Civilă, la faptul că intimatul pârât ce a refuzat recunoaşterea hotărârii îşi are domiciliul pe raza teritorială a Tribunalului (T2), excepţia invocată a fost respinsă ca nefondată.

Hotărârea apelată cuprindea analiza obiectului cauzei, a dispoziţiilor legale incidente, motivele pentru care au fost apreciate ca inaplicabile Regulamentele CE nr. 2201/2003, nr. 1215/2012, a celor pentru care a fost apreciată cererea ca neîntemeiată, criticile în acest sens fiind neavenite.

În speţă, hotărârea a cărei recunoaştere s-a solicitat a fost dată în recunoaşterea filiaţiei, or, potrivit art. 3 aliniat 1, litera a) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 a art. 2, aliniat 1, litera a) din cel cu nr. 1215/2012 prevederile acestora nu se aplică în materia stabilirii, contestării filiaţiei, astfel că, în mod corect instanţa de fond a sesizat acest aspect şi a aplicat dispoziţiile art. 1097 Cod Procedură Civilă.

Deoarece s-a dovedit că intimatul pârât nu a fost legal citat în Suedia, în cadrul procesului în care s-a pronunţat hotărârea ce s-a solicitat a fi recunoscută în România, implicit i s-a încălcat dreptul la apărare, reprezentarea sa prin curator, care nu a luat legătura cu acesta, ce nici nu s-a opus, nici nu a fost de acord cu admiterea cererii, nu putea fi considerată de natură a-i asigura dreptul la apărare, neexistând indicii din care să reiasă că s-au efectuat toate demersurile necesare aflării adresei sale de domiciliu. Actele de stare civilă depuse la dosar, dovedeau faptul că nu a avut domiciliul sau reşedinţa la adresa de la care a fost citat în Marea Britanie.

Curtea de Apel Oradea – Secția I-a civilă

Decizia civilă nr. 149 din 5 martie 2020

Prin Sentinţa civilă nr. (…)/C din data de 13.11.2019, pronunţată de Tribunalul (T2), în dosar nr. (...)/2019, s-a respins cererea formulată de petentul (Petent), asistat de reprezentantul legal (RL), cu domiciliul procedural ales la Cabinet avocat (...), cu sediul în (…) în contradictoriu cu pârâtul (P), cu domiciliul procedural ales la Cabinet avocat (...), cu sediul în (…).

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Acțiunile în justiție al căror obiect îl constituie filiația, ca element component al stării civile, reprezintă, în sens larg, acțiuni de stare civilă. În ceea ce privește noțiunea de filiație, aceasta evocă legătura juridică existentă între o persoană și ascendenții săi, iar în sens restrâns desemnează raportul de descendență a unei persoane față de părinții săi, legătura directă și imediată dintre un copil și părinții săi

S-a reţinut că, dispozițiile comune privind acțiunile referitoare la filiație își găsesc consacrarea în art. 435-440 Cod civil. Așa cum s-a remarcat în doctrină, aceste dispoziții reflectă caracterul de ordine publică a acestora, ce decurge atât din natura lor de acțiuni de stare civilă, din principiul respectării interesului superior al copilului, precum și din principiul aflării adevărului biologic.

În ceea ce priveşte legislaţia incidentă, instanţa a constatat că Regulamentul nr. 2201/2003 şi Regulamentul nr. 1215/2012 privind recunoaşterea hotărârilor în materie civilă ale Consiliului Uniunii Europene nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere dispoziţiile art. 1 conform cărora regulamentele nu se aplică stabilirii filiaţiei, respectiv stării civile iar Legea nr. 105/1992 este abrogată.

S-a reţinut că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1095 şi urm. Cod procedură civilă, conform art. 1094 Cod procedură civilă, procedura recunoaşterii hotărârilor străine reglementată de Codul de procedură civilă se referă la hotărârile pronunţate de un stat nemembru al Uniunii Europene, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

În lipsa unei reglementări speciale, instanţa a avut în vedere dispoziţiile Codului de procedură civilă privind recunoaşterea hotărârilor.

Din înscrisurile aflate la dosar s-a reţinut că pârâtul a fost chemat în judecată în Suedia, fiind citat la o altă adresă decât cea de reşedinţă, unde efectiv locuieşte sau de domiciliu, astfel că nu a cunoscut despre derularea procesului având ca obiect stabilire filiaţie.

Faptul că instanţa din Suedia a numit un curator în reprezentarea intereselor pârâtului, s-a apreciat că nu este în măsură să asigure respectarea dreptului la apărare, raportat şi la obiectul procesului care presupunea administrarea unor probe concludente pentru stabilirea paternităţii, probe care nu puteau fi discutate şi administrate în cazul nelegalei citări a pârâtului.

Pentru aceste motive, instanţa a apreciat că recunoaşterea acestei hotărâri poate fi refuzată pentru încălcarea dreptului la apărare, în temeiul art. 1097 alin. 1 lit. f) Cod procedură civilă, astfel că a respins cererea.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, timbrat cu 29 lei, a declarat apel reclamantul (Petent), prin reprezentant legal (RL), solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii de recunoaştere a valabilităţii hotărârii străine a Tribunalului de Primă Instanţă (Tribunal suedez) nr. T (...)-16 din data de 28.02.2017, definitivă la data de 21.03.2017.

Prin motivele de apel s-a invocat că instanţa a dispus respingerea cererii formulate cu motivarea că s-a încălcat dreptul la apărare, în temeiul art. 1097 alin 1 lit. F) Cod procedură civilă, în condiţiile în care a arătat că dispoziţiile art. 1095 Cod procedură civilă și următoarele nu se aplică în speţa de față, motivând respingerea acţiunii tocmai pe articolele pe care a arătat că nu sunt aplicabile. S-a mai aratat că dispoziţiile legale în spetă sunt cele prevăzute de Codul de procedură civilă fără să facă trimitere la vreun text anume.

În atare condiţii, sentinţa civilă este nemotivată, instanţa nu a dat dovadă de un rol activ în cauză, s-a mulţumit a insera în cuprinsul acesteia copia cererii de chemare în judecată, copia întâmpinării, afirmând, în mod nereal, că pârâtul ar fi depus copia cărții de identitate. Nu se putea aprecia asupra faptului dacă în Suedia pârâtul nu a avut o apărare, în condiţiile în care a făcut dovada că acesta a fost reprezentat de un curator, iar în România de un avocat.

Instanţa de asemenea nu putea să facă alte aprecieri ci doar să constate că hotărârea este definitivă și are putere de lucru judecat ca orice altă sentinţă românească care este recunoscută în alte state membre UE.

Se întreabă dacă în dosarele civile ale instanţelor româneşti, în care pârâţii care nu sunt găsiţi şi li se asigură reprezentarea prin curatori avocaţi sunt în măsură să asigure respectarea dreptului la apărare raportat la obiectul procesului? Sentinţa a cărei recunoaştere o solicită, este o sentinţă civilă cu aceleaşi puteri jurisdicţionale în toate statele membre UE.

Instanţa de fond a încălcat cu uşurinţă dispoziţiile art. 1098 Cod procedură civilă în condiţiile în care nu putea să examineze în fond sentinţa străină. Se impune a se avea în vedere și Regulamentul UE nr. 1215/2012, care a înlocuit Regulamentul CE nr. 44/2001 al Consiliului European, potrivit căruia, acesta se aplică în ceea ce priveşte recunoaşterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, disp. art. 1 din Regulament, art 2, precum și art 36 care instituie regula potrivit căreia, sunt recunoscute în celelalte state membre, de plin drept, fără a fi necesară vreo procedură specială, hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru.

Potrivit practicilor instituţiilor române, acestea nu recunosc de plin drept astfel de hotărâri, astfel, cetăţenii români cum este şi reclamantul, se vede nevoit a formula această cerere de recunoaştere a hotărârilor străine, pentru consolidarea unui drept recunoscut în baza hotărârii străine definitive.

În preambulul Regulamentului nr. 2.201/2003, alin. 21 se statuează cu valoare de principiu că recunoaşterea executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate într-un stat membru ar trebui să se bazeze pe principiul încrederii-reciproce, că motivele de refuz al recunoaşterii ar trebui reduse la minimul necesar, sens în care, potrivit art. 21 alin. 1 din Regulament, hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.

S-au invocat în drept dispoziţiile art. 466 şi urm. Cod procedură civilă.

Intimatul, prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea apelului, normele juridice invocate de apelantul - reclamant nu sunt aplicabile în cauză, art. 1095 Cod procedură civilă, prevede recunoaşterea de plin drept în România a unor hotărâri în cazul în care se referă la statutul personal al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate, dacă au fost pronunţate într-un stat terţ, dar au fost mai întâi recunoscute în statul de cetăţenie al fiecărei părţi sau au fost pronunţate în baza legii determinate în baza legii determinate ca aplicabilă conform dreptului internaţional privat român, nu sunt contrare ordinii publice de drept internaţional privat român și a fost respectat dreptul la apărare.

Prin urmare, art. 1095 Cod procedură civilă nu este aplicabil în cauză întrucât apelantul şi el sunt cetăţeni români, deci, hotărârea a cărei recunoaştere se cere nu se referă la cetăţeni ai statului unde a fost pronunţată, adică la cetăţeni suedezi, el neavând cetăţenie suedeză (art. 1095 teza 1), şi nici nu a fost recunoscută mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi (teza 2), respectiv nu a fost pronunţată în baza legii determinate ca aplicabilă conform dreptului internaţional privat român, şi nu a fost respectat dreptul său la apărare.

Legea nr. 105/1992 a fost abrogată prin art. 83 alin. l lit. e) din Legea 76/2012, nu are aplicabilitate în speţă.

 Regulamentul CE nr. 4/2009 reglementează doar „competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere", prevederile sale neputând să fie aplicate în cazul unor hotărâri privitoare la stabilirea filiaţiei.

 Cât priveşte Regulamentul UE nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, acesta stabileşte expres în art. l alin. 2 lit. a) că nu se aplică în ceea ce priveşte „starea civilă şi capacitatea persoanelor fizice, drepturile patrimoniale rezultate din regimurile matrimoniale sau din legăturile considerate prin legea aplicabilă acestora ca având efecte comparabile căsătoriei".

 Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, stabileşte expres în art. l alin. 3 că nu se aplică în materia stabilirii sau contestării filiaţiei.

A arătat şi la prima instanţă că nu există un Regulament UE care să fie aplicabil în materia stabilirii filiaţiei, astfel încât, în lipsa unei norme UE care să prevadă recunoaşterea de plin drept între statele membre a hotărârilor privind filiaţia, în speţă ar trebui aplicate prevederile de la art. 1096 - 1102 Cod procedură civilă, care reprezintă dreptul comun în materia recunoaşterii hotărârilor străine, poziţie însuşită şi de doctrină (art. 1095 nefiind aplicabil pentru motivele indicate mai sus).

Chiar dacă s-ar aprecia că sunt aplicabile Regulamentele europene privind recunoaşterea hotărârilor în materie civilă şi acestea prevăd posibilitatea refuzului de recunoaştere a hotărârii pronunţate într-un alt stat în cazul în care hotărârea fost pronunţată în lipsă, iar actul de sesizare a instanţei nu a fost comunicat pârâtului în timp util şi într-o manieră care să-i permită să-şi pregătească apărarea (art 45 din Regulament UE 1215/2012 şi respectiv art. 22, 23 din Regulamentul CE nr. 1347/2000).

Făcând aplicarea prevederilor art. 1096 şi 1097 Cod procedură civilă, se poate constata că hotărârea pronunţată în Suedia nu poate să fie recunoscută în România, prin aceasta s-a stabilit că el este tatăl apelantului, fără însă să fi fost legal citat, fără să aibă cunoştinţă de existenţa procesului şi în condiţiile în care singura probă pe care s-a întemeiat soluţia instanţei a fost declaraţia mamei apelantului, (...) - „Descendentă fanariotă, Prinţesa (...), medic, cercetător, consilier (...) şi purtător de cuvânt Fagersta fundaţia (...), jurnalist şi poet”.

Hotărârea nu este definitivă conform art. 1096 alin. 3 rap. la 1096 alin. l lit. a) Cod procedură civilă întrucât el nu a fost citat legal în respectivul dosar şi nu a participat la proces în faţa instanţei din Suedia. Rezultă din hotărârea din Suedia că el a fost citat din Marea Britanie la adresa (...), or, nu a locuit niciodată la această adresă. A dovedit prin înscrisuri (permis de conducere, care face şi dovada domiciliului în Anglia) că locuieşte din 2002 în (...). Permisul de conducere este emis din 14.09.2013 şi valabil până în 31.03.2021, deci, inclusiv pe parcursul procesului din Suedia, în 2017, a avut acest domiciliu.

Tot pentru dovedirea domiciliului său din Anglia a depus copii ale contractelor succesive de închiriere pentru locuinţa din (...) pentru perioada 2014-2017 şi facturi de energie electrică şi gaze naturale emise pentru aceeaşi adresă pe numele său în anii 2014-2017.

A aflat abia cu ocazia comunicării citaţiei pentru acest proces la domiciliul său din România despre faptul că a avut loc procesul din Suedia şi că s-a stabilit acolo paternitatea sa, apelantul şi mama acestuia au acţionat cu rea credinţă, necomunicând instanţei domiciliul lui din România şi au indicat o adresă eronată a reşedinţei sale din Anglia deşi este cert că ei cunoşteau cel puţin domiciliul său din România, din moment ce l-au comunicat instanţei în acest proces.

Instanţa suedeză nu era competentă să judece cauza prin aplicarea legii suedeze (art. 1096 alin. l lit. b). Potrivit art. 2605 Cod civil, în cazul stabilirii filiaţiei copilului din afara căsătoriei, legea aplicabilă este legea naţională a copilului de la data naşterii. Or, copilul fiind cetăţean român, era obligatorie aplicarea legii române, cu respectarea tuturor garanţiilor conferite de aceasta, inclusiv citarea legală, respectarea dreptului la apărare şi administrarea unor probe concludente. Contrar celor de mai sus, instanţa suedeză a soluţionat cauza după legea proprie, fără să aibă dovada că el are cunoştinţă de proces.

 Nu s-a dovedit că există reciprocitate între România şi Suedia în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine (art. 1096 alin. l lit. c). Hotărârea a fost pronunţată în lipsa sa - parte care a pierdut procesul - fără să-i fie înmânată citaţia și actul de sesizare a instanţei (art. 1096 alin. 2 Cod procedură civilă).

Din moment ce hotărârea a fost pronunţată în lipsa sa, parte care a pierdut procesul, hotărârea străină trebuie să constate că lui nu i-a fost înmânată în timp util citaţia, actul de sesizare a instanţei şi că nu i s-a acordat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita cale de atac împotriva hotărârii, însă hotărârea din Suedia nu constată aceste lucruri.

Nu a primit niciun act de procedură, adresa comunicată de apelant instanţei suedeze fiind eronată. Evident că nu i s-a înmânat nicio citaţie sau actul de sesizare a instanţei astfel că, nu a avut posibilitatea de a se apăra, de a propune probe sau de a exercita vreo cale de atac.

Există mai multe motive prevăzute de art. 1097 Cod procedură civilă pentru a se refuza recunoaşterea hotărârii străine. Hotătârea este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat român (art. 1097 alin. l lit. a) Cod procedură civilă). Cauza trebuia să se judece prin aplicarea legii române, nu a legii suedeze, având în vedere faptul că ambele părţi sunt cetăţeni români, efectele produse sunt deosebit de grave întrucât, fără ca el să aibă cunoştinţă despre proces şi fără să fi avut posibilitatea de-a se apăra, s-a pronunţat o hotărâre cu efecte deosebit de serioase faţă de el şi de reclamantul apelant.

I-a fost încălcat dreptul la apărare, a fost în imposibilitate de a-şi exprima poziţia în cauză şi a propune probe, câtă vreme nici măcar nu a avut cunoştinţă despre desfăşurarea procesului. Nu i s-a comunicat niciun act de procedură şi nici hotărârea instanţei, astfel încât nu a putut să uzeze nici de căile de atac.

Reprezentantul care i-a fost desemnat de instanţa din Suedia nu a formulat o apărare efectivă, nu rezultă că ar fi solicitat vreo probă, ba chiar a lăsat soluţia la aprecierea instanţei, arătând că nici nu se opune nici nu este de acord cu admiterea acţiunii. A comunicat însă că nu a reuşit să ia legătura cu el, aspect care ar fi trebuit să dea de gândit instanţei în legătură cu îndeplinirea procedurii de citare.

În condiţiile în care ar fi avut posibilitatea să propună probe, ar fi putut să demonstreze că nu a fost niciodată în Suedia, că nu a locuit acolo cu mama reclamantului, a avut cu aceasta o relaţie pasageră în studenţie în România în anul 2002, iar apoi aceasta a avut relaţii cu alţi bărbaţi până la naşterea minorului, or, într-o cauză având ca obiect stabilire filiaţie era necesară efectuarea unui test ADN, însă el a fost în imposibilitate de a propune această probă, iar instanţa suedeză, apelantul şi mama acestuia nu au pus în discuţie necesitatea administrării ei.

Singura probă pe care s-a bazat hotărârea instanţei din Suedia a fost declaraţia mamei minorului, nu se face referire la niciun înscris ori alte probe testimoniale care să dovedească faptul că el a fost în Suedia, că a locuit acolo, că a avut relaţii sexuale cu mama reclamantului în perioada de concepţie anterioară naşterii reclamantului, el nu a fost niciodată în Suedia, nu a locuit cu mama reclamantului, ci a avut doar o scurtă relaţie pasageră cu aceasta în studenţie, într-o perioadă în care aceasta a mai avut relaţii şi cu alţi bărbaţi.

Din moment ce procesul s-a judecat în lipsa sa fără să fie legal citat, fiind indicată cu rea-credinţă o adresă eronată, hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în Suedia (art. 1097 alin. l lit. g).

Contrar celor susţinute de apelant şi de mama sa, (...) - „Descendentă fanariotă, Prinţesa (...), medic, cercetător, consilier (...) şi purtător de cuvânt Fagersta Fundaţia (...), jurnalist şi poet" el a fost de bună-credinţă, sens în care, după ce a aflat de acest dosar având ca obiect recunoaştere hotărâre străină, a propus soluţionarea problemei prin efectuarea unui test ADN extrajudiciar, însă propunerea a fost refuzată.

Îşi doreşte să se lămurească problema identităţii tatălui apelantului, însă acest lucru trebuie să se realizeze pe cale amiabilă, sau, dacă nu este posibil aşa, într-o procedură judiciară în care să se asigure respectarea dreptului său la apărare.

Nu poate fi de acord cu recunoaşterea hotărârii pronunţate în Suedia, nerecunoaşterea acesteia nu îl împiedică pe apelant să promoveze o acţiune în România (sau în Marea Britanie) prin care să solicite stabilirea filiaţiei în contradictoriu cu el, proces în care ar urma să fie legal citat, să aibă posibilitatea să-şi exprime poziţia şi să propună probe (un test ADN ar fi lămuritor), astfel încât instanţa să se poată pronunţa după administrarea tuturor probelor relevante.

Examinând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel, cât şi din oficiu, Curtea a reţinut următoarele:

Prin cererea dedusă judecăţii, apelantul reclamant a solicitat recunoaşterea hotărârii Tribunalului de Primă Instanţă (Tribunal suedez) nr. T (...)-16 din data de 28.02.2017, definitivă la data de 21.03.2017, prin care intimatul pârât a fost recunoscut ca fiind tatăl său, cerere ce intimatul a solicitat a fi respinsă motivând faptul că nu a fost în Suedia, că nu a locuit acolo cu mama acestuia, că nu a avut cunoştinţă de desfăşurarea acelui litigiu, că persoana desemnată de instanţă a-l reprezenta nu a luat legătura cu el, că nu a fost legal citat, că nu era competentă instanţa din Suedia a judeca cauza.

Cauza s-a aflat iniţial pe rolul Tribunalului (T1), care, prin Încheierea din data de 11.09.2019 a dispus declinarea competenţei de soluţionare a acesteia în favoarea Tribunalului (T2), reţinându-se din cuprinsul acesteia că avocatul intimatului pârât a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului (T1) în acest sens, excepţie ce avocatul apelantului reclamant a solicitat a fi respinsă raportat la faptul că nu sunt incidente prevederile art. 1099 Cod Porcedură Civilă.

 La primul termen de judecată care a avut loc la data de 30.10.2019, Tribunalul (T2) a pus în discuţia părţilor competenţa de soluţionare a cauzei, ocazie cu care reprezentantul apelantului reclamant a arătat faptul că singura instanţă competentă să judece cauza este Tribunalul (T1), avocatul intimatului pârât susţinând contrariul, că ar fi competent Tribunalul (T2), aspect asupra căruia instanţa de fond nu s-a pronunţat într-adevăr în mod expres, dar, soluţionând cauza implicit a apreciat că este competentă, că excepţia de necompetenţă este nefondată.

Referitor la excepţia de necompetenţă a Tribunalului (T2) în soluţionarea cauzei în primă instanţă, invocată de către apelant în şedinţa publică din data de 05.03.202, într-adevăr, fiind o excepţie de ordine publică putea fi invocată, potrivit art. 130 alineat 2 Cod Procedură Civilă la primul termen de judecată, la care părţile sunt legal citate, or, având în vedere cele expuse mai sus, Curtea a apreciat că excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului (T2) în soluţionarea cauzei a fost invocată de către apelantul reclamant cu respectarea acestor dispoziţii legale, apărările intimatului nefiind astfel fondate.

Ca urmare, Curtea a analizat excepţia invocată prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, respectiv a celor cuprinse în art. 1099 alineat 1 Cod procedură civilă, potrivit cărora, cererea de recunoaştere se rezolvă pe cale principală de tribunalul în circunscripţia căruia îşi are domiciliul sau după caz sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine.

Din analiza copiei cărţii de identitate, seria XH nr. (...), aflată la fila 45 dosar de fond, Tribunalul (T1), Curtea a reţinut faptul că intimatul pârât are domiciliul în localitatea (...), judeţul (…), cu valabilitate din data de 21.07.2014, or, având în vedere faptul că domiciliul acestuia, localitatea (...), se află în circumscripţia Tribunalului (T2), competenţa de soluţionare a cererii îi revenea acestuia, cum corect a reţinut instanţa de fond, dispoziţiile art. 1099 alineat 1 Cod procedură civilă fiind pe deplin respectate, excepţia de necompetenţă teritorială invocată de către apelant fiind respinsă ca nefondată.

Referitor la celelalte critici aduse de către apelant sentinţei apelate, se impun urrmătoarele precizări:

Art. 425 alineat 1, litera b) din Codul de Procedură Civilă, prevede faptul că hotârârea trebuie să cuprindă considerentele în care se va arăta obiectul cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivele pentru care s-au admis cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor

Din cuprinsul considerentelor sentinţei apelate s-a reţinut faptul că instanţa de fond a analizat obiectul cererii deduse judecăţii, a arătat dispoziţiile legale comune în materie de filiaţie din dreptul intern, respectiv art. 435-440 Cod civil, motivul pentru care Regulamentele nr. 2201/2003 şi nr. 1215/2012 privind recunoaşterea hotărârilor în materie civilă ale Consiliului Uniunii Europene nu sunt aplicabile, ale Legii nr. 105/1992 abrogate, fiind totodată indicate dispoziţiile art. 1094 şi art. 1095 din Codul de procedură civilă ce s-a reţinut că se referă la hotărâri pronunţate într-un stat nemembru al Uniunii Europene, ceea ce nu a fost cazul în speţă, astfel că a analizat cererea prin prisma dispoziţiilor art. 1097 alineat 1, litera f) din Codul de procedură civilă, criticile în sensul că nu ar fi fost motivată apar ca nefondate, dispoziţiile legale prevăzute de art. 425 aliniat 1 litera b) din Codul de procedură civilă fiind respectate.

Nu reiese din considerentele sentinţei faptul că instanţa de fond ar fi arătat că intimatul ar fi depus la dosar copia cărţii sale de identitate, ci doar că reieşea din actele dosarului că intimatul pârât a fost chemat în judecată în Suedia, că a fost citat la o altă adresă decât cea de reşedinţă unde locuieşte efectiv sau de domiciliu.

Pe de altă parte, în dosarul de fond, fila 45, astfel cum s-a arătat mai sus, se regăseşte copia cărţii de identitate a intimatului pârât, seria XH nr. (...), eliberată de SPCLEP (...) în anul 2014, din care reiese faptul că acesta are domiciliul în judeţul (…), sat (...) nr. (…), comuna (...).

Din cuprinsul traducerii Hotărârii Tribunalului de Primă Instanţă din Suedia nr. T (...)-16 din data de 28.02.2017, filele 12-13 dosar de fond, ce se solicită a fi recunoscută în prezentul dosar, Curtea a reţinut că intimatul a avut indicat domiciliul în Marea Britanie, (...), că ar fi fost reprezentat prin jurist (...) ce a arătat că nu a reuşit a lua legătura cu acesta, că nici nu este de a acord şi că nici nu se opune solicitării, prin această hotărâre acesta fiind declarat tatăl lui (Petent), apelant reclamantă în prezenta cauză.

Potrivit Regulamentului CE al Consiliului Europei, privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, nr. 2201/2003, art. 3, alineat 1, litera a), prevederile acestuia nu se aplică în domeniul stabilirii şi contestării filiaţiei, iar, conform Regulamentului UE, al Parlamentului European şi al Consiliului, privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, nr. 1215/2012, art. 2, alineat 1, litera a), acesta nu se aplică în ceea ce priveşte starea civilă şi capacitatea persoanelor fizice, aspecte corect sesizate de instanţa de fond, motive pentru care apărările în sensul aplicării dispoziţiilor acestora apar ca nefondate.

Tocmai ca urmare a reţinerii faptului că dispoziţiile acestor Regulamente nu sunt aplicabile în speţă, s-a impus analiza îndeplinirii condiţiilor impuse de celelalte prevederi legale incidente, prevăzute de Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1097 alineat 1 litera f) Cod procedură civilă, recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată dacă a fost încălcat dreptul la apărare. Ca urmare, câtă vreme, astfel cum a rezultat din hotărârea ce s-a solicitat a fi recunoscută, intimatul a fost citat de la o altă adresă decât cea de domiciliu, chiar dacă a fost reprezentat printr-un curator numit de instanţă, acest aspect nu a fost suficient pentru a-i asigura dreptul la apărare, cu atât mai mult cu cât a arătat că nici nu este de acord dar nici nu s-a opus admiterii cererii.

Referitor la citarea părţilor în procesele aflate pe rolul instanţelor din România prin curatori avocaţi, aceasta se regăseşte într-adevăr reglementată în art. 167 Cod procedură civilă, însă, se referă la situaţiile în care se arată motivat de către reclamant că a făcut tot ce i-a stat în putinţă dar nu a reuşit a afla domiciliul pârâtului sau un alt loc unde ar putea fi citat potrivit legii, or, în speţă nu s-a indicat adresa de domiciliu sau de reşedinţă corectă a acestuia ci o alta, motive pentru care apărările în acest sens sunt nevenite.

Acest aspect reiese din copia permisului de conducere al intimatului, fila 53 dosar de fond al Tribunalului (T1), cu valabilitate în perioada 14.09.2013 - 31.03.2021, eliberat de UK, potrivit căruia are reşedinţa în (...), or, din hotărârea a cărei recunoaştere s-a solicitat nu reiese faptul că ar fi fost citat de la această adresă. Cât priveşte înscrisurile depuse la dosarul de apel, nu se poate reţine provenienţa acestora, nu sunt de natură a face dovada faptului că intimatul ar fi avut reşedinţa, domiciliul la adresa la care a fost citat pe parcursul soluţionării litigiului în care s-a pronunţat hotărârea a cărei recunoaştere se solicită.

 Înscrisurile susmenţionate confirmă de altfel doar faptul că o societate comercială, (SC) îşi are sediul la (...), or, acest aspect nu poate echivala cu dovada că intimatul ar fi avut domiciliul sau reşedinţa la sediul acesteia şi că astfel ar fi fost legal citat, actele de stare civilă, oficiale, arătate mai sus, infirmând susţinerile apelantului. De altfel, faptul că locuieşte efetiv la adresa indicată în permisul de conducere, din anul 2014, este confirnat de înscrisurile depuse la dosarul de apel, filele 185-198, potrivit cărora a închiriat un imobil la această adresă pe durata succesivă, 01.05.204 - 01.05.2015, 02.05.2015 - 01.05.2016, 02.06.2016 - 01.06.2017, că i-au fost emise facturi pentru consumul de energie electrică la această adresă.

Nu a analizat instanţa hotărârea ce s-a solicitat a fi recunoscută ci doar a arătat din ce motive a apreciat că a fost încălcat dreptul la apărare al intimatului pârât, condiţie necesară pentru a se putea reţine motivul pentru care se refuză admiterea cererii în sensul art. 1907 alineat 1 litera f) Cod procedură civilă, raportat la obiectul cauzei, astfel că nu se poate reţine că s-ar fi adus atingere dispoziţiei cuprinse în art. 1098 Cod procedură civilă, potrivit căreia instanţa română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine şi nici la modificarea ei, criticile fiind neavenite.

 Având în vedere toate considerentele expuse, Curtea în baza art. 480 alineat 1 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat apelul şi a păstrat în întregime sentinţa apelată, ca fiind legală şi temeinică.

Întrucât intimatul a arătat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, s-a luat act în acest sens.