Civil.pretentii imprumut

I N S T A N Ţ A

Deliberând asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. X/200/2019 din data de 01.08.2019, reclamantul T.C, în contradictoriu cu pârâtul A.I., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 13700 euro, reprezentând împrumut acordat pârâtului, și obligarea acestuia  din urmă la plata cheltuielilor de judecată. 

În fapt, reclamantul arată că acesta a acordat pârâtului suma de 13.700 euro în baza prieteniei existente între cei doi, pârâtul obișnuind să solicite de la reclamant bani cu titlu de împrumut, dar pe care le restituia conform înțelegerii. A mai susținut că, în ceea ce privește suma solicitată prin cererea ea a fost acordată astfel: mai întâi suma de 5.000 euro, apoi sumele de 2.700 euro și 6.000 euro.

Reclamantul a precizat prin cerere faptul că nu au stabilit un termen sau o dată de restituire a banilor, dar că obiceiul între cei doi era ca banii împrumutați să fie restituiți în câteva luni, lucru care nu s-a întâmplat cu suma ce face obiectul prezentei cauze, deși pârâtului i s-a solicitat în câteva rânduri acest lucru, personal de către reclamant sau prin mesaje și apeluri telefonice.

Pârâtul  a refuzat convocarea în vederea soluționării litigiului pe cale amiabilă, acesta fiind invitat prin intermediul Cabinetului de avocat V.C.M., iar notificarea prin care acesta a fost anunțat că a fost pus în întârziere a fost restituită către expeditor.

Reclamantul a mai arătat că nu deține niciun act din care să rezulte acordarea sumei a cărei restituire se solicită, din cauza relațiilor vechi de prietenie dintre părți, dar că sumele de bani au fost acordate în prezența unor martori.

În drept, reclamantul îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile prevăzute de art. 2164 Cod civil  și art. 309 alin. (4) pct. 1 Cod procedură civilă.

În susţinerea cererii, reclamantul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, a probei testimoniale cu trei martori, A.I., T.A și C.Ş, proba cu interogatoriul pârâtului, înregistrări audio-video și sms-uri. A solicitat emiterea unei adrese către Poliția Municipiului Buzău, în vederea înaintării documentației care stă la baza plângerii depuse de reclamant sub nr. X/18.04.2019.

La filele 8-11 de la dosar au fost atașate copii certificate de pe notificările emise pârâtului, respectiv la 2019, în vederea soluționării pe cale amiabilă a modalității de restituire a sumei pretinse de reclamant că a fost acordată cu titlu de împrumut  acestuia.

Prin rezoluția emisă la data de 04.09.2019 instanța a pus în vedere reclamantului să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2401,48 lei, calculată conform art. 3 din O.G. nr. 80/2013, privind taxele judiciare de timbru, măsură îndeplinită la data de 16.09.2019 conform chitanței nr. X din data de 16.09.2019, atașată la fila 16 de la dosar. 

La data de 11.10.2019 pârâtul A.I. a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea capătului de cerere prin care se solicită restituirea sumei de 6.200 euro, precizând că suma a fost deja restituită reclamantului.

În fapt, pârâtul apreciază că acesta nu mai locuiește la adresa la care reclamantul i-a comunicat notificările, respectiv din Municipiul Buzău de aproximativ trei ani acesta locuind în mod statornic în jud. Buzău, astfel că nu le-a primit și nu a avut cunoștință despre acestea.

Referitor la obiectul cererii pârâtul arată că este prieten de multă vreme cu reclamantul și că împrumutul nu a fost acordat cu vreun termen de restituire, astfel că nu se poate pune problema exigibilității creanței, cererea de chemare în judecată având caracter prematur. A mai arătat că i s-a restituit reclamantului  o parte din suma de bani , respectiv suma de 2000 euro, iar ulterior sumele de 1200 euro și 1500 euro, prin înmânare personală a banilor. Ulterior a precizat că a restituit reclamantului și sumele de 700 și 800 de euro.

Pârâtul a  mai arătat că, prin formularea plângeri penale reclamatul a dat dovadă de rea-credință, având în vedere faptul că nerestituirea unei sume de bani nu constituie infracțiune și că între persoane fizice pot fi încheiate contracte de împrumut, cauza care a stat la baza încheierii contractului fiind una licită.

Mai învederează că apreciază demersurile reclamantului de a susține în fața instanței și restituirea sumei de 6200 euro, deja restituita, ca o modalitate de intimidare și de obținere unui profit nejustificat.

În drept, pârâtul şi-a  întemeiat întâmpinarea pe prevederile art. 205 Cod procedură civilă.

În probațiune a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, martori, interogatoriul reclamantului și a oricărei probe a cărei necesitate ar reieși din dezbateri.

Reclamantul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

La primul termen de judecată, la data de 21.01.2020,  instanța califică excepția prematurităţii cererii de chemare în judecată drept apărare de fond.

 Sub aspectul probatoriului instanţa, în temeiul prev. art. 255 raportat la art. 258 şi art. 265 Cod procedură civilă, a încuviinţat ambelor părţi proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul părţii adverse. A pus în vedere reclamantului şi pârâtului, prin apărători, sa prezinte la termenul ce se va acorda, interogatoriul propus a fi luat părţii adverse, sub sancţiunea decăderii din proba.

Tot la acest termen instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 309 alin. 4 pct. 1 Cod procedură civilă apreciază că a existat o imposibilitate morală de a fi întocmit un înscris pentru dovedirea actului juridic şi  încuviinţează proba testimonială cu câte un martor pentru fiecare dintre părţi.

La data de 04.03.2020 reclamantul a depus la dosar convorbiri telefonice dintre  acesta şi pârât şi referat efectuat de către Poliţia Municipiului Buzău, în urma petiţiei înregistrate de reclamant cu privire la suma de bani pe care acesta pretinde că acordat-o pârâtului cu titlu de împrumut.

La termenul de judecată din data de 06.03.2020 instanţa a prorogat discutarea cu privire la proba cu înregistrările audio după ce se va lua act de conţinutul acestora.

Tot la acest termen, în temeiul prev. art. 352  C. proc. civ.. instanţa a procedat la  luarea interogatoriului părţilor, răspunsurile fiind consemnate de către preşedintele de complet.

La termenul din data de 18.09.2020 instanţa apreciază că înregistrarea video depusă la dosar nu poate  constitui probă, astfel cum Codul de procedură civilă reglementează probele în procesul civil, pentru motivele reținute în încheierea de ședință de la aea dată.

La data de 12.10.2020 reclamantul a depus notă de şedinţă, prin  care a reiterat, în esenţă, cele precizate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cu privire la relaţia sa de prietenie cu pârâtul şi modalitatea în care se presupune să a acordat acestuia împrumutul.

La termenul de judecată din data de 11.12.2020 instanţa a procedat la audierea martorilor A.I. şi D.V., cele declarate fiind ataşate la dosar, după verificare şi semnare.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt şi de drept:

Prin cererea de chemare în judecată formulată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 13.700 euro cu titlu de împrumut acordat şi nerestituit.

Conform dispoziţiilor art. 2158 Cod civil împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate.

Între reclamantul T.C. și pârâtul A.I. s-a încheiat un contract de împrumut, astfel cum rezultă chiar din susținerile părților, prin care reclamantul a pus la dispoziție pârâtului suma de 13.700 euro, fără ca la momentul remiterii, respectiv recepţionării sumei de bani să fie stabilit cu certitudine un termen de restituire a împrumutului.

Ca urmare a unei imposibilități morale de preconstituire a unui înscris la data acordării împrumutului (cu aproximativ doi ani înaintea formulării cererii de chemare în judecată), determinată de relația de prietenie între părți, operațiunea juridică a împrumutului nu s-a materializat într-un contract, în sens de instrumentum probationis.

În drept, din interpretarea dispozițiilor art. 249 Cod procedură civilă, rezultă că cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege, iar a nu face dovada faptului pretins echivalează, în planul dreptului procesual civil, cu inexistența faptului alegat.

Potrivit art. 250 Cod procedură civilă, dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.

Conform art. 350 Cod procedură civilă, mărturisirea făcută în afară procesului este un fapt supus aprecierii judecătorului, potrivit regulilor generale de probaţiune.

Art. 264 Cod procedură civilă stabileşte, pe de o parte, că instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, și pe de altă parte că, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

Din perspectiva art. 2158 alin. 1 Cod civil, existența valabilă a contractului real de împrumut (de consumație) presupune: i) remiterea efectivă a sumei de 13.700 Euro către pârât cu titlu de împrumut; ii) manifestarea de voinţe a părţilor în sensul de a încheia operaţiunea juridică a împrumutului.

Încă de la început, cu privire la primul element al contractului, se poate observa, din susţinerile părţilor, din răspunsul la interogatoriu, fila 52, și din declarația dată în fața organelor de poliţie, fila 50, că pârâtul A.I. nu neagă remiterea sumei de 13.700 euro.

Cu privire la al doilea element al contractului, observând probele administrate în cauză, ce cuprind mărturisirea judiciară a pârâtului, instanța notează că suma de bani nu a fost acordată pârâtului cu scopul de a-l gratifica pe acesta, ci cu titlu de împrumut fără a se stabili la momentul acordării împrumutului cu certitudine termenul de restituire a sumei împrumutate.

Ca atare, potrivit art. 1266 alin. 2 Cod civil, văzând conduita părţilor manifestată pe parcursul executării contractului, instanța notează că obligațiile de restituire a sumelor de bani asumate de pârât, evocate în răspunsul la interogatoriu și în declarația dată în fața organelor de poliție, dobândesc sens tocmai în considerarea faptului că acesta a cunoscut că suma de bani nu i-a fost acordată cu intenția de a-l gratifica, ci cu intenția ca suma de bani să-i fie restituită reclamantului.

Interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1270 alin. 1 Cod civil și art. 1350 alin. 1 şi 2 Cod civil justifică concluzia că un contract valabil încheiat are între părți putere de lege şi orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile contractuale, în caz contrar, urmând a se angaja răspunderea contractuală a părţii în culpă.

În ceea ce priveşte susţinerile pârâtului că a restituit o parte din suma împrumutată, instanţa reţine că prin probele propuse nu s-a făcut dovada restituirii de către pârât a vreunei sume de bani din împrumutul acordat de reclamant.

Martorul audiat în cauză, numitul D.V, a menţionat că, în vara și în toamna anului 2019, pârâtul a restituit o sumă de bani reclamantului.

Cu toate acestea, declaraţiei martorului nu i se poate da valoarea juridică urmărită atât timp cât chiar pârâtul, prin răspunsul la interogatoriu, a recunoscut că ulterior ultimei convorbiri telefonice cu reclamantul, din data de 12.04.2019, nu a făcut nicio plată în contul împrumutului de 13.700 euro, poziţia pârâtului ( răspunsul la întrebarea nr. 7) fiind în totală contradicție cu declarația martorului audiat în cauză.

De altfel, prin răspunsul la interogatoriu ( răspunsul la întrebarea nr. 5), pârâtul arată că sumele de bani cu privire la care pârâtul susţine că le-a restituit reclamantului, au fost restituite anterior lunii aprilie 2019, fapt ce este în opoziție cu declarația martorului audiat.

În acelaşi sens, este şi declaraţia pârâtului din faţa organelor de poliţie, respectiv că a achitat o restituit o parte din suma împrumutată anterior datei de 03.05.2019, data declaraţiei.

În privinţa susținerilor pârâtului, acesta nu a dovedit în mod cert cu proba testimonială administrată faptul că a restituit vreo sumă de bani din împrumutul acordat de reclamant.

Pârâtul a avut posibilitatea de a se folosi de orice mijloc de probă şi de a invoca orice argumente pentru dovedirea celor învederate, fiind exclusiv în sarcina sa responsabilitatea modalităţii efective în care a înțeles să uzeze de drepturile sale procedurale, însă acesta nu a fost în măsură să dovedească cele susținute prin întâmpinare.

În ceea ce priveşte motivul de nulitate invocat, instanţa reţine că nulitatea contractului de împrumut, pentru motivul de fapt invocat,  este o nulitate absolută reglementată de disp. art. 1236 al. 2 Cod Civil cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice

Instanţa reţine că actul juridic nu este nul prin prisma caracterului ilicit al cauzei sau pentru frauda la lege.

Actul juridic are un caracterul ilicit atunci când scopul urmărit contravine dispoziţiilor legale imperative, ordinii publice sau regulilor de convieţuire socială.

Or, în cauza de faţă, scopul (prin prisma situaţiei de fapt dedusă judecăţii) contractului de împrumut nu contravine unor dispoziţii cu caracter imperativ, ordinii publice sau regulilor de convieţuire socială.

În privinţa fraudei la lege, pentru a fi în prezenta unei asemenea situaţii, este necesar ca actul juridic supus analizei să fie un mijloc pentru eludarea unor norme legale imperative şi astfel să fie vătămat interesul public şi nu interesul unor terţe persoane (drepturile persoanelor nu fac obiectul unor norme imperative, fiind vorba de protejarea intereselor individuale).

Reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, solicită restituirea sumei de 13.700 euro împrumutată pârâtului, sumă de bani cu privire la care instanța a reținut anterior că pârâtul are obligaţia să o restituie în integralitate.

În speţă, nu se confirmă nici frauda la lege invocată.

În ceea ce privește apărarea potrivit căreia la momentul remiterii sumelor de bani nu a fost stabilit un termen de restituire a împrumutului, instanța reține următoarele:

Deși la momentele acordării sumelor împrumutate, nu a fost stabilit cu certitudine un termen în care sumele de bani împrumutate să fie restituite, în urma discuțiilor purtate de părți, ulterior împrumutului, acestea au convenit ca pârâtul să restituie împrumutul după sărbătoarea de Paște din anul 2019.

În acest sens, instanța observă că, potrivit răspunsului la interogatoriu, pârâtul A.I. a recunoscut că i-a spus reclamantului că va restitui după Paște diferența până la suma totală de 13.700 euro, fila 53, termen la care reclamantul a achiesat.

Cât privește cuantumul sumei datorate, instanța constată că anterior a reţinut că în sarcina pârâtului se află obligaţia de a restitui întreagă sumă împrumutată.

De altfel, deşi nu s-a probat, susţinerea pârâtului că a restituit o parte din suma împrumutată conduce la aprecierea rezonabilă că împrumutul este scadent.

Conform art. 2161 Cod Civil termenul de restituire se prezumă a fi stipulat în favoarea ambelor părţi, iar dacă împrumutul este cu titlu gratuit, numai în favoarea împrumutatului.

Potrivit dispozițiilor Art. 2162 Cod Civil „ Dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanță, ținându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligației și a bunurilor împrumutate, de situația părților și de orice altă împrejurare relevantă . Cererea pentru stabilirea termenului de restituire se soluționează potrivit procedurii prevăzute de lege pentru ordonanța președințială. ”

În mod evident, dispozițiile art. 2162 Cod Civil reprezintă o aplicație în materia împrumutului de consumaţie a dispoziţiilor art. 1415 Cod Civil („ Atunci când părțile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili și când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanța poate, la cererea uneia dintre părți, să fixeze termenul ținând seama de natura obligației, de situația părților și de orice alte împrejurări”) Ultimul aliniat al celor două texte de lege nu se interpretează în sensul că împrumutătorul are obligația să formuleze pe cale de ordonanță președințială o solicitare de stabilire a termenului de restituire, în lipsa unei astfel de prevederi în chiar convenția părților, ci stabilește doar dreptul acestuia de a formula o cerere cu un astfel de obiect, cerere care se judecă după regulile instituite pentru ordonanța președințială. Totodată, legiuitorul nu impune formularea unui astfel de demers judiciar obligatoriu anterior unei acțiuni în restituirea împrumutului, în funcție de circumstanțele concrete ale speței, instanța învestită cu aceasta din urmă putând decide stabilirea termenului de restituire.

În cauza pendinte, deși părțile nu au prevăzut în convenția lor un termen ferm de restituire, în urma discuţiilor purtate ulterior împrumutului, au convenit ca suma împrumutată să fie restituită după Sărbătorile Pascale din anul 2019.

Potrivit art. 1522 al. 1 Cod civil, debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată.

La data de 09.05.2019 și 04.07.2019, pârâtul a fost notificat prin intermediul Cabinetului de Avocat V.C. ca, în termen de 15 zile de la primirea notificării să restituie suma totală de 13.700 euro. Cu privire la ambele notificări s-a dispus înapoierea, conform confirmării de primire aflate la filele nr. 9 și 11.

La data de 01.08.2019, reclamantul a formulat cererea introductivă de instanță prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 13.700 euro.

Anterior formulării cererii de chemare în judecată, pârâtul A.I. a luat la cunoștință de solicitarea de restituire a sumei de bani împrumutată de la reclamant și la data de 03.05.2019 când a fost invitat la sediul Poliției Mun. Buzău, urmare a petiției adresată de reclamant și înregistrată sub nr. X18.04.2019, fila 50.

Prin urmare, se poate aprecia că pârâtul a fost pus în întârziere cu privire la obligația de restituire a sumei împrumutate cel mai târziu la data sesizării instanţei.

În vederea aplicării și interpretării dispozițiilor art. 2164 Cod Civil cu referire la dispozițiile art. 2162 Cod Civil, instanţa apreciază că se impune restituirea de îndată a împrumutului, fără a mai fi necesară stabilirea oricărui termen, din moment ce suma a fost remisă pârâtului în cursul anului 2017, părţile au convenit ulterior împrumutului ca suma de bani să fie restituită după Paşte 2019, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 01.08.2019, respectiv după trecerea a aproximativ 2 ani de la data împrumutului şi 3 luni de la data convenită de părţi, ulterior momentului acordării împrumutului, în vederea restituirii sumei împrumutate. Instanţa apreciază că termenul de restituire agreat de părţi, respectiv ,, după Paşte 2019”, se poate considera consumat, cel mai târziu, la data pronunțării asupra fondului acțiunii cu care a fost învestită (24.12.2020), nefiind necesară stabilirea unui al doilea interval de timp, dispozițiile art. 2162 Cod Civil devenind astfel inaplicabile în raport de situația de fapt stabilită în cauză.

În virtutea acestor dispoziţii legale instanţa va admite cererea reclamantului şi va obliga pârâtul la plata către reclamant a sumei de 13.700 lei cu titlu de împrumut nerestituit.

Potrivit disp. art. 453 C.proc.civ. instanţa va obliga pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată, respectiv 2.300 lei onorariu avocat şi 2.402 lei taxă judiciară de timbru.

Domenii speta

Spete similare